(dintr-un caiet vechi)

Hrănisem până azi o speranță, o iluzie: cu cât voi „urca” în spirit, cu atât voi putea comunica mai bine, mai ușor, mai firesc cu cei spirituali, cu cei aflați „în spirit”. De fapt, puneam problema la un mod general: cei „subțiați” spiritual pot comunica cel mai bine și mai firesc cu cei deopotrivă cu ei. Logic și banal cât încape. Astăzi m-a străfulgerat însă alt gând: cu cât te „subțiezi”, cu atât devii mai solitar. Cu cât te „înalți”, cu atât te detașezi de falsele și rudimentarele aparențe, te desparți de lume și de cei mai mulți semeni. Iar solitudinea ta, inevitabil, nu va întâlni, pentru cei de asemenea „înălțați”, decât tot solitudine: solitudini de fapt. Cei spirituali nu „comunică” în sensul nostru vulgar, nu au ce să-și comunice. Nu pot fi „comunicate” decât lucrurile mundane. „Celelalte” sunt tăcute și sub(supra) înțelese. Când se întâlnesc, cei cu adevărat spirituali se recunosc de fapt – când discută, ei nu fac decât să joace jocul mundan pentru ceilalți, joc care nu înseamnă „comunicare”, decât în sensul mărunt al celorlalți, sau schimbă banalitățile necesare, utile. Solitudinea întâlnește solitudine. și tristețea acestei supreme, superbe singurătăți nu e compensată decât de grandoarea ei vastă și poate inumană. (1989)

11 martie, Paris

În seara de sâmbătă a fost meeting la teaching house, casa de studiu a școlii gurdjieviene din rue Vieille du Temple. Tema a fost „payment”, de ce plătim ca să fim în școală și care e sensul pe care îl dăm acestei plăți financiare. Ideea principală a fost că nu există apreciere reală a unei învățături fără un sacrificiu financiar, fie el și modest. S-au făcut observații interesante, comentarii, după care în partea a doua s-a trecut la o cină în comun. La cină m-am apucat să le spun ce am văzut prin muzeele pariziene și ce m-a impresionat: anluminurile din „Les très riches heures du duc de Berry” și tapiseriile seriei „La Dame à la Licorne”; apoi un tablou italian de secol XVI cu Sfânta Marguerita, în care aceasta e reprezentată învingătoare asupra unui monstru uriaș, zăcând încolăcit în jurul ei, cu botul răsturnat și larg deschis spre public, ceea ce mi-a dat fiori, căci pentru o clipă mi s-a părut că simt fizic monstrul acela în jurul meu și viu, ca un fel de teacă largă și invizibilă, în care sunt prinsă ca într-o capcană, și pe care va trebui să-l ucid ca să mă eliberez, precum au făcut toți sfinții creștini; în fine, un papirus egiptean cu „Cartea egipteană a morților”, în care se povestește ce trebuie să spună și să facă mortul ca să treacă de porțile, probele și judecățile diverselor planuri de zei și să ajungă în barca solară ce-l va duce la Soare, zeul suprem. Acesta era reprezentat treimic, cu trei aspecte – ceea ce se potrivește cu învățătura creștinismului și a școlii. Relatarea mea a dat naștere la o discuție despre muzee în general, iar Michelle, cea care a condus meetingul, ne-a reprodus ce citise recent din Muzeul imaginar de Malraux, apoi fiecare a povestit câte ceva din propriile sale experiențe, care de care mai culte, mai intelectuale, mai superficiale și mai pur estetice. Mi-am dat seama la un moment că am început să simt un fel de rău lăuntric, ceva din discuția asta mă alarma, mă punea într-o dificultate interioară, care aproape m-a amuțit, atât o simțeam de mâhnitoare, de dureroasă. și toată seara am rămas tăcută și tristă. Înțelesesem ceva, pe care mi-era frică să-l recunosc. Ceva legat de faptul că arta, receptarea artei, reprezintă „cheia” sistemului școlii și „piatra de poticneală”, cauza pentru care școala e concepută cum e concepută și motivul pentru care învățătura aceasta e totuși numai o „gnoză culturală”, o „sectă spiritual-estetică”, dacă pot să spun așa. și cauza pentru care eu ca istoric de artă de formație am fost fascinată de ea.

Întâi, în timpul dării „unghiurilor”, adică a observațiilor noastre personale despre subiectul serii, m-a atins ceea ce a spus o studentă, Françoise, că a prelua învățătura Sistemului numai prin centrul nostru intelectual este o greșeală, un viciu care deformează tot restul, căci ea trebuie preluată prin trei centri ai ființei umane (fizic, emoțional, intelectual), ca să rămână vie și „edificatoare” spiritual. Brusc am înțeles că tocmai acesta fusese viciul culturii occidentale post-medievale față de învățătura teologică creștină anterioară, viciul intelectual din care rezultaseră scolastica, clasa socială a intelectualilor de tot soiul și apoi toată cultura modernă, în care de fapt ne aflăm. și, apoi, în timpul cinei, punând cap la cap ceea ce simțisem în muzee cu ceea ce auzeam, cu observația Françoisei și cu realizarea faptului că nici măcar acești „studenți” din jurul meu, aflați în contact cu o anume învățătură esoterică, nu înțeleg diferența dintre impresia estetică și experiența religioasă – mi s-a făcut rău, am simțit că mi se întunecă sufletul, ceva din mintea mea a intrat în panică. Oamenilor acestora li se dădea instrumentul „impresiei frumoase”, estetice, ca substitut al spiritualului, fără să li se spună că e numai un înlocuitor temporar și un adjuvant, care să-i ajute să crească lăuntric și să se deschidă spre Divin. Probabil că intenția inițială fusese ca această evoluție să se producă treptat și cumva fără știrea lor „rațională”, total atee de altfel, dar teama mea venea din faptul că ei erau tentați să rămână la asta, la estetism și la psihologism, și să nu treacă mai departe. Apoi mă gândeam că eu nu mai aveam nevoie de așa ceva, cumva depășisem această etapă. Sau aparțineam unei culturi în care dimensiunea religioasă, adevărat spirituală, a naturii umane nu dispăruse cu totul, fusese prezervată printr-un conservatorism vechi de secole și astăzi încă activ. Mă gândeam ce caut eu oare acolo, de ce amestec apele, de ce trebuie să fiu în două căi spirituale deodată, dintre care înțelegeam acum că numai una e cu adevărat o cale; mă întrebam de ce trebuia să trec prin această școală, să pierd timp cu ea aici la Paris când aveam acasă în Ro. tot ce-mi trebuia pentru salvare, pentru mântuire. și mi-am răspuns singură că trebuia să fie așa pentru că, fiind intelectual român, aparținând deci și culturii mele tradiționale dar și lumii moderne, trebuia să încerc să fac joncțiunea între cele două sfere. Pentru că sunt mulți intelectuali români în situația asta dublă, pe care nu știu cum să o armonizeze mental și emoțional. Iar cei mai mulți dintre ei sunt de fapt cu totul occidentalizați, adică despiritualizați, dar funcționează în interiorul unei culturi în care această dimensiune supraviețuiește încă, în straturile mai adânci ale mentalității colective și ale psihismului social – de unde nepotrivirea, tensiunea, inadecvarea, dar poate și șansa salvării. și că poate eu va trebui să caut și să aflu calea de împăcare între aceste două lumi diferite. Ori poate și mai dificil, și mai înspăimântător, poate va trebui să mă înham alături de alții la „respiritualizarea” culturii occidentale, care, fiind predominantă în prezent, riscă să distrugă totul în jur, să usuce totul. și să se plângă apoi, ca într-o glumă cu niște evrei: „Scăpați-ne de noi înșine!”

I-am spus ceva din toate astea lui Frédéric, colegul meu de apartament, care a observat că mă simțeam rău lăuntric și eram mută. Nu știu dacă a înțeles ceva din ce-i bâiguiam, dar a răspuns că poate asta e doar reacția mea, că poate falsa mea personalitate s-a revoltat fiind activată de un subiect care reprezintă profesia mea, că eu fiind Mercur ca tip corporal am tendința de a căuta mereu nod în papură (ceea ce e adevărat), că oricum, impresiile de artă țin locul prezenței personale a lui Robert, maestrul școlii, pentru studenții din alte părți ale lumii, după cum se spune în Sistem; că trebuie să am răbdare și cu mine și cu alții, să le dau tuturora o șansă. Mi-a mai spus că probabil sunt centrată în regina centrului intelectual al ființei mele, de aceea reacționez în felul acesta (observația asta e legată de reprezentarea prin cărțile de joc a ființei umane). Ceva era adevărat în tot ce mi-a spus, dar răul lăuntric nu mi-a trecut decât încetul cu încetul. Oare acesta să fi fost sensul venirii mele aici ? Oare ce mai caut în lumea occidentală ?

12 martie

Ieri, duminică, am fost la biserica Sainte Parascheva et Sainte Genoviève, o biserică românească mai recentă, din subsolul catedralei de la Saint Sulpice. Totul era cam improvizat, destul de urât dpdv vizual în comparație cu splendida construcție barocă de deasupra, dar în fine, slujba se citea și în românește și în franțuzește, iar la urmă m-am întâlnit cu destui cunoscuți. Venisem de fapt pentru parastasul lui Costa Tacou, editorul de la L’Herne, care s-a ținut după liturghie, și unde am cunoscut și am stat de vorbă cu toți copiii lui Costa, cu alte rude și cunoscuți. Apoi am fost cu fata lui cea mare și cu Sanda, menajera lui cu care m-am împrietenit, la cimitirul Montparnasse, la mormânt. De acolo am plecat cu Sanda la cimitirul Père Lachaise, unde e îngropată soția lui Costa, pentru că Sanda voia să-mi povestească despre Costa și tot ceea ce ea a trăit în familia lui. Am simțit că avea nevoie să se destăinuie, așa că am lăsat-o să vorbească. Am ascultat-o timp de vreo ouă ore și am aflat lucruri dureroase despre viața chinuită a acestui om, care probabil că a trebuit astfel să plătească strămutarea din țară și un anume fel de a se integra Occidentului. Ciudat, în pofida celor auzite, aveam un fel de liniște interioară, o pace pe care o simțeam consistentă, aproape materială în adâncul meu, ocupând un loc destul de mare din interiorul corpului. O ascultam pe Sanda și în același timp eram atentă la acest calm destul de aparte, ca un corp compact în interiorul corpului meu, calm care venea, cred, din cauză că asistasem la toată slujba de dimineață. Apoi cimitirul mi s-a părut un loc atât de frumos, atât de liniștitor.

În metrou fiind, și privind chipurile oamenilor, atât de diverse ca rase și vârste, am făcut din nou exercițiul de a mă închipui în locul lor, de a mă transpune imaginar sub pielea lor neagră sau albă, sub tipurile lor corporale diverse. Am reușit mai bine cu femeile, cu bărbații mi-e mai greu, îi cunosc probabil mai puțin. Dar la un moment dat – tot privind cu bunăvoință acele fețe din jur și închipuindu-mă ca fiind una sau alta, și gândindu-mă cu un fel de milă și compasiune la noi toți, căci fiecare din noi face ce poate în existența aceasta misterioasă și dificilă – am trăit un sentiment ciudat. Am avut pentru câteva momente impresia că sunt mama lor, că aș fi mama tuturor celor în care mă închipuisem. Aveam un fel de duioșie și înțelegere pentru fiecare, îi acceptam așa cum sunt, erau ai mei așa cum îmi fuseseră dați. Apoi am extins acest bizar sentiment la cei de mai departe, dinafara metroului, în care nu apucasem să mă investesc. Același sentiment de maternitate, dar mai vagă. Apoi, observând acest sentiment și încercând să-l înțeleg, el s-a transformat în ideea că sunt rudă cumva cu toți cei din jur, că ceva profund mă leagă de toți. și acest ceva e Divinul, din care toți purcedem precum firele de păr dintr-un cap imens, vast cât universul și invizibil, iar în coama aceasta enormă care e realitatea, fiecare fir își închipuie că e separat de celelalte fire, așa cum atârnă în gol cu capătul lui liber, uitând că la celălalt capăt el țâșnește din același craniu vast și iubitor.

15 martie

În vizită la Aurora Cornu, unde am ascultat multe amintiri ale unei femei încă frumoase deși nu mai e tânără, o făptură veșnic revoltată, care ar fi putut să fie o mare poetă dacă nu ar fi ales să trăiască la Paris. La urmă, ghicindu-mi în cafea, Aurora mi-a spus că vede „inelul fericirii” în fundul ceștii, e adevărat că nu perfect conturat căci nu era închis. Apoi, la un vernisaj, pictorița Dana Roman, soția sculptorului Victor Roman, mi-a spus că vede în mine o schimbare în bine, căci parcă m-am înseninat interior față de ultima dată când m-a văzut. Am fost surprinsă de această observație justă.

Totuși nu mi-e bine. Frédéric spune că sunt în „intervalul mi-fa” ce apare de obicei între al treilea și al patrulea an de la intrarea în școală (asta, folosind legea esoterică a octavei). Problema mea ar fi că acum sunt într-o destructurarea a vechii personalități (sociale, culturale, profesionale) care se însoțește de o atingere a esenței ființei, de obicei fragilă, delicată, retractilă, dar și de o eventuală restructurare a „adevăratei personalități”. S-ar putea să trebuiască să renunț la fațada mea socială și chiar la ocupațiile mele „nobile”, să devin cu adevărat nimeni, și poate după aceea să renasc precum pasărea Phoenix din nou în ocupațiile mele culturale, dar altfel. Probabil că are dreptate.

17 martie

Catherine Durandin mi-a propus să vin să predau un an de zile la INALCO. Nu știu ce să fac, date fiind condițiile financiare foarte modeste și starea mea interioară. Aș fi vrut să mă duc pentru câteva luni în Statele Unite la Apollo, unde e centrul școlii gurdjieviene. Aș fi vrut să termin cu Parisul. Toată lumea mă sfătuiește să accept și se arată dispusă să mă ajute. În principiu am acceptat, totuși inima mea nu este în acest proiect. E tot o tentație, o încercare, destul de subtilă de altfel. Acum, înainte de plecarea înapoi spre București, după ce am cheltuit o mulțime de bani într-un mod destul de nesăbuit, care mă înspăimântă, și după ce am trecut prin anumite, vagi, discrete realizări interioare, chiar doresc să nu mă mai întorc la Paris – oraș perfect conceput pentru „bien vivre”, oraș cu un cult excesiv al frumosului și al confortului fizic, domestic, culinar, oraș prea rafinat, prea decadent ca să nu fie o trapă, o cursă pentru cei mai mulți oameni care trăiesc în el. A trăi la Paris devine o „realizare existențială” în sine și mulți nu se mai preocupă de altceva. Asta a fost capcana atâtor români ajunși aici în diferite feluri – chiar și pentru intelectuali, sau mai ales pentru ei. Parisul nu mă mai interesează.

Îmi amintesc cu întârziere că într-una din nopțile trecute, cu un somn agitat, înainte de care nu prea m-am mai rugat decât în fugă și doar lui Cristos, m-am trezit la un moment din mijlocul unui vis oarecare cu o frază clară pe buze: „Dar mai ales tu, Sfântă Fecioară, nu mă părăsi!”. În momentul când am pronunțat cu o fervoare disperată aceste cuvinte, dându-mi seama că uitasem să mă rog tocmai Ei aici, la Paris, orașul arhetipului Fecioarei într-un fel, căci numele îi vine de la Isis – ei bine, în acel moment s-a auzit un zgomot dublu în mobilă, undeva în întuneric, ca o confirmare, căci nu a fost un singur zgomot ci două identice. și am mai simțit tot de două ori, aici la Paris, câte un cutremur de pământ, noaptea, care a fost confirmat a doua zi, ceea ce mi-a amintit de viziunea mea diurnă din 1990, de la prima mea vizită aici, când cartierul plin de zgârie-nori de stil american La Défence a căzut ca un castel din cărți de joc în fața ochilor mei uluiți.

20 martie

Stare dureroasă lăuntrică, venind din realizarea „adormirii” mele și a lipsei de dorință reală de a mă „trezi” – stare dureroasă, destul de ciudată, ca și cum ceva s-ar lupta să se desprindă de altceva, ca și cum ceva ar voi să se dezghioace din altceva, ar face eforturi mari să se nască. Merg pe stradă și realizez cât se poate de clar că nu sunt cu adevărat conștientă, că e un fel de amețeală în mintea mea, în percepția mea, că nu mă posed în totalitate, nu mă pot cu adevărat controla. Mă observ cu uimire în starea asta pentru perioade mai lungi de timp decât de obicei. Observ de fapt păpușa, marioneta care sunt. Numai uneori, rareori, simt o diferență, e ceva mai adânc, mai liniștit, și cumva separat de marioneta care observă, e ceva din spatele ei și puțin de deasupra, e ceva liniștit și conștient care privește la mișcările și acțiunile mele. Dar tot înlăuntru se mai află ceva, cineva, care se încăpățânează să NU vrea, să se opună, să refuze – și acum pot să-l observ uneori în mine pe acest straniu, opac, obscur și încăpățânat „cineva”.

Am mai realizat la Paris că trebuie să fac pasul hotărâtor și să intru în maturitate. Maturitate psihologică, spirituală. și că deja, prin chiar acest gând și dorință, am intrat. și că probabil va trebui să revin aici, la Paris, pentru această etapă căci mediul de aici mă forțează spre așa ceva. Iar cei din centrul parizian al școlii gurdjieviene mi-au comunicat că „au nevoie de mine”, că ar fi bine să mă întorc și să iau parte activă la viața centrului, ca „studentă” mai recentă și plină de o energie pe care studenții deja vechi ai centrului nu o mai au. Mi-au dat deci un „aim”, un țel pentru toamnă.

Citat găsit într-o carte din biblioteca centrului parizian: „Suntem într-o transă hipnotică, indusă în mica copilărie și rămânem în această transă până în momentul morții, când ne dăm seama că nu am trăit niciodată”. (R.D. Laing, The Divided Self)

[Vatra, nr. 1-2/2026, pp. 31-32]