Odată cu Flaubert, din experimental romanul¹ tinde să devină un roman experiență, un ghid de autoformare estetică, constituit pe incertitudini fructuoase. Corespondența sa poate apărea ca un jurnal intim fragmentat în măsura în care îndeplinește funcțiile esențiale ale genului. Regăsim în scrisori  desfășurarea în timp a unor confesiuni care reflectă  viața interioară și dezvăluie procesul de creație. Deși nu au o coerență narativă și o intenționalitate unitară, epistolele, fațete ale emițătorului în funcție de receptorul său, contribuie la puzzle-ul autenticității acestei autobiografii involuntare.

Corespondența lui Flaubert este un jurnal hibrid, o transformare a unor scrisori private într-un jurnal epistolar cu valoare literară, filosofică și confesivă, devenind după părerea unor exegeți (Marcel Proust, Albert Thibaudet, Jean-Paul Sartre, Julien Gracq, Georges Blin, Roland Barthes, Irina Mavrodin ș.a.) un „laborator de creație” în care cititorului (altul decât destinatarul inițial: mama, iubita, nepoata, prietenii) i se dezvăluie elemente pentru a înțelege stilul impersonal, riguros și perfecționist al autorului. Transpare aici o literatură de frontieră trasată între genurile clasice, dificil de încadrat.

În concepția Irinei Mavrodin² (pe linia lui Maurice Blanchot) cu privire la opera pe cale de a se face, încă nedespărțită de creatorul său, Corespondența prefigurează tema fundamentală a întregii opere flaubertiene ca fiind reflecția asupra relației autentic – inautentic, așa cum se constituie ea prin mijlocirea cuvântului. Necesitatea reevaluării funcționalității Corespondenței lui Flaubert este evidentă când vorbim despre o scriitură care înglobează omul și autorul deopotrivă, dincolo de intențiile inițiale. Epistolele conțin avataruri asemănătoare cu ale oricărei corespondențe supuse distrugerii parțiale, publicării fragmentare, adaptării, cenzurării, până să devină corespondența = „Corespondență” (adică operă integrată într-un sistem care este Opera scriitorului), operă încheiată prin moarte, unde comunicarea cu un receptor se transformă dincolo de confidențialitate și particular univoc, în generalitate plurivocă.

Interogație asupra ființei literaturii cu mult înaintea romancierilor secolului XX, opera flaubertiană nu descrie lumea, ci impresiile pe care lumea reală, exterioară, obiectivă le lasă unei conștiințe concrete. Astfel, raporturile dintre lume și conștiință sunt măsurate prin impresii. Printr-o contradicție tipică autorului francez, observăm pe de o parte unicitatea corespondenței ce rezidă în senzația pe alocuri de corespondență impersonală, iar pe de altă parte constatăm dimensiunea sa confesivă și introspectivă. Flaubert deturnează semnificativ textul epistolar pentru a-l anexa muncii sale creatoare; vorbind despre omul Flaubert, el vorbește aproape tot timpul despre autorul Flaubert. Arhicunoscuta afirmație cu privire la personajul de care numele său va fi indisociabil legat „Madame Bovary c’est moi” este o bornă de frontieră literară dincolo de care scrisul și scriitura  devin altceva. Regăsim fragmente de jurnal artistic în frustrările legate de actul scrisului, idei despre morală, politică, obsesii artistice: „Écrire est une torture. Il n’y a pas de plus grande joie que de terminer une phrase exactement comme on le voulait. J’ai passé cinq jours à écrire deux pages, et je les ai finalement déchirées”³ (mărturisire dintr-o scrisoare către Louise Colet, iulie 1852); idealul estetic radical care transpare din scrisorile sale despre o literatură eliberată de convenții „Ce qui me semble beau, ce que je voudrais faire, c’est un livre sur rien… le livre ne tenant que par la force du style.”⁴ Expresia  „chinurile facerii” textului, dezvăluite de Flaubert în epistolele sale, a devenit un clișeu mult utilizat deja în critică și nu numai, care uneori nu mai are legătură cu Flaubert, ci vorbește despre zbaterea Autorului în căutarea „cuvântului just” (tot de la Flaubert), actul creației fiind tema constantă din scrisorile sale: „Il n’y a pas de vérité en art que dans la douleur.”⁵ (scrisoare către Louise Colet, 11 august 1853). Totodată transpare latura subiectivă exprimată în scrisori prin trăirile cele mai intime, cu opiniile despre societate și o meditație asupra propriei vieți și creații ca într-un jurnal.

Cu o adresabilitate generoasă (Louise Colet, George Sand, Maxime du Camp, Louis Bouilhet, Guy de Maupassant, Ivan Turgheniev, nepoata Caroline Commanville, mama sa și încă mulți prieteni și colaboratori) scrisorile nu au fost scrise cu intenția publicării, dar vocea interioară, sinceră, care transpare uneori, duce către tentația de a le citi în cheia jurnalului intim. Flaubert nu se dezice de a fi scriitor nici când compune scrisori. Câteva citate (alese și traduse de către autoarea acestor rânduri) vin să demonstreze câteva dintre ideile care transformă corespondența într-un jurnal fragmentat: găsim în scrisori definiția flaubertiană a scrisului ca extensie a propriei corporalități „Je suis un homme- plume. Je sens par elle à cause d’elle, par rapport à elle et beaucoup plus avec elle”⁶  (scrisoare către Louise Colet, 16 ianuarie 1852); sinceritatea necenzurată a aversiunii față de mediocritatea, ipocrizia și conformismul burghez este exprimată în scris doar către apropiați „Je vomis la bourgeoisie”⁷ (către Ernest Chevalier, 13 iunie 1853); își arată disprețul față de tendința societății de a judeca simplist, rigid  și în termeni absoluți „La bêtise consiste à vouloir conclure.”⁸ (către Louis Bouilhet, 14 august 1850). Totodată, într-o mișcare de du-te vino specifică felului său de a fi, scrisorile conțin încercarea eșuată a prizonierului de la Croisset (cum îl  numește  Jean Paul Sartre)⁹ de a lua distanță față de lume:  „J’ai toujours essayé de vivre dans une tour d’ivoire, mais une marée de merde en bat les murs, à coups de manche de balai.”¹⁰ (către George Sand, 20 iunie 1871); relația afectivă, plină de umor și tandrețe față de scriitoarea George Sand cu care corespondează constant între 1866 și 1876 „Votre vieille brute vous aime.”¹¹ (către George Sand, 6 martie 1876), sau declarația unui om rezervat, dar intens afectiv cum se arată Flaubert față de prietena sa scriitoare „Je ne vous écris pas souvent, mais je pense à vous toujours.”¹² (scrisoare către George Sand, 7 martie 1876). Transpar din declarațiile unui Flaubert când înamorat, când disperat, prins în relația tumultuoasă cu poeta Louise Colet, contradicțiile și armoniile spiritului său, emoții și evenimente ce curg într-un schimb epistolar de 9 ani (1846-1855): „Je t’aime comme une bête. J’ai le cœur plein de toi.”¹³ (scrisoare din 8 august 1851); „Je veux t’absorber, t’avoir en moi, être toi.”¹⁴ (scrisoare din 18 august 1852); „Tu me fais du mal, mais je t’aime encore plus.”¹⁵ (scrisoare din 7 aprilie 1853).

Noua poetică inaugurată de Flaubert nu se fondează pe presupunerile unei doctrine sau ale unei școli literare, nici pe viziunea unei lumi singulare, unice, care ar fi cea a autorului. Ea rezultă mai degrabă dintr-o serie sensibil formală de „constrângeri” autoimpuse progresiv în actul scrierii și care au devenit o „rețetă flaubertiană”.

Pe de altă parte, tot caracteristică a unui jurnal, ajungem să vedem în scrierea epistolară a lui Flaubert o supapă, un refugiu, o teoretizare, o zbatere în căutarea suflului și sensului operei literare. Putem urmări astfel câteva dintre aspectele sistemului său ce se regăsesc puse în operă și prefigurate în epistole (în scrisori transpar ca atitudine sau evidente mărturisiri auctoriale): impersonalitatea, structura non concluzivă, elaborarea destinatarului, căutarea și documentarea.¹⁶

Noțiunea de impersonalitate, considerată de Flaubert drept criteriu de evaluare a operelor literare, apare destul de devreme în Corespondențe (1845-1846), într-un timp în care scriitorul era pe punctul de a se întreba asupra sensului primelor sale scrieri de tinerețe, influențate de romantism. Își dă seama că majoritatea marilor texte pe care le admiră (de la Homer, Shakespeare, Cervantes etc.) se caracterizează prin absența aproape completă a personalității autorului. Ruptura se produce abstract în cursul călătoriei în Orient, între 1850-1852 (perioadă de intensă reflecție estetică pe care o citim în corespondențe), apoi concret în primele luni ale redactării „Doamnei Bovary”. În proiectul de a face din roman o operă de artă aparte, inventând o proză romanescă tot atât de pură ca și poezia, principiul impersonalității joacă un rol de prim ordin.  Foarte repede această exigență se traduce printr-o formulă invariabilă „L’auteur dans son œuvre doit être comme Dieu dans l’univers, présent partout et visible nulle part.”¹⁷ (scrisoare adresată Louisei Colet în dec. 1852). Acest imperativ al impersonalității va lua forma unui control foarte sever de enunțuri și de stil. Mecanismul (a simți din interior, anonim, despre subiectul scrierii) ni-l dezvăluie prin multele mărturisiri din scrisori, exprimându-și subiectivitatea ca pe o refulare, ca într-un jurnal.

Încă din corespondența avută pe când se afla în Orient îi întâlnim refuzul de a concluziona. Am văzut că pentru el e specific burghez și știm că detestă tagma. Flaubert  nu vizează distrugerea tuturor valorilor, ci numai deconstruirea pretenției de hegemonie a unora dintre ele, într-o  muncă asiduă de dezangajare. Integrează povestirii posibilitatea de a conține un mesaj, printre altele, cel al criticii atitudinilor dogmatice în favoarea unei libertăți de gândire nelimitate.

Tot din scrisorile trimise de-a lungul anilor către prieteni și colaboratori observăm că Flaubert propune un raport dinamic între operă și viitorul destinatar, fiind convins că evoluția mentalităților și transformările societății se vor solda mai devreme sau mai târziu cu prăbușirea unor adevăruri pe care prezentul nu  încetează să le schimbe în dogme concluzive. Astfel elaborarea unei povestiri cu determinări în același timp instabile și interactive îi vor forța propriul cititor spre o poziție de recepție/creație.  

Flaubert inaugurează generația scriitorilor-căutători pentru care romanul devine spațiul unei apropieri enciclopedice de lume și de cunoaștere. Carnetele de lucru arată exigența unei căutări documentare adeseori colosale (peste 1500 de cărți citite și adnotate pentru a pregăti „Bouvard și Pécuchet”) și  informarea pe teren care par legate de nevoia pe care o resimte autorul de a vedea decorurile în care dorește să-și regizeze personajele. Din corespondență reiese că este vorba aici de un proces de concepție, mai mult decât de o obsesie de autenticitate realistă: „ Je regarde comme secondaire le détail technique, le renseignement local, enfin la partie historique et exacte des choses. Je cherche par-dessus toute la beauté.”¹⁸ (scrisoare către George Sand, dec. 1875)

În loc de încheiere, și în spirit flaubertian, fără a încerca vreo concluzie, trebuie să amintim că azi  Corespondența lui Flaubert face parte integrantă dintr-un amplu proiect al Universității din Rouen, Franța, care a creat (începând cu 2001 până în prezent) o bază de date academică, gestionată de o echipă internațională și pluridisciplinară de cercetători, sub conducerea profesorului de literatura secolului al XIX-lea, Yves Leclerc. Site-ul  Flaubert conține printre altele în ediție electronică toate scrisorile trimise și primite de Flaubert, manuscrise și transcrise, index tematic, index pe persoane, index de publicații, de opere și personaje, index de locuri. Aici căutarea unei anumite scrisori se poate face după cuvinte-cheie, data scrierii sau destinatar.¹⁹

Vitalitatea studiilor critice pe care o suscită opera flaubertiană, multitudinea de piste pe care o deschid scrisorile sale maschează o mașinărie care nu contenește să se transforme,     transformându-și la rândul său destinatarul.

Note:

^[1] Mavrodin, Irina. Punctul central, București, Univers, 1972

² Flaubert, Gustave. Correspondance. Éd. Jean Bruneau. Vol. 2. Paris: Gallimard, Bibliothèque de la Pléiade, 1980

³ Trad. noastră: Să scrii este o tortură. Nu există bucurie mai mare decât aceea de a termina o frază exact așa cum ai vrut-o. Am petrecut cinci zile scriind două pagini și le-am șters în cele din urmă

⁴ Idem.Trad. noastră: Ceea ce mi se pare frumos, ceea ce aș vrea să fac, este o carte despre nimic… cartea să stea în picioare doar prin forța stilului

⁵ Ibidem. Trad. noastră:  Nu există adevăr în artă decât prin suferință

⁶ Trad. noastră: Sunt un om-pană. Simt prin ea, din cauza ei, în raport cu ea și mult mai mult împreună cu ea

⁷ Trad. noastră: Vărs pe burghezie

⁸ Trad. noastră: Prostia constă în a vrea să tragi o concluzie

⁹ Sartre, Jean-Paul. L’Idiot de la famille, Paris, Gallimard, 3 vol. 1971-1972

¹⁰ Trad. noastră: Întotdeauna am încercat să trăiesc într-un turn de fildeș, dar un val de rahat îmi izbește zidurile, cu coada unei mături.

¹¹ Trad. noastră: Bătrâna dumneavoastră brută vă iubește.

¹² Trad. noastră: Nu vă scriu des, dar mă gândesc la dumneavoastră mereu.

¹³ Trad. noastră: Te iubesc ca o fiară. Am inima plină de tine

¹⁴ Trad. noastră: Vreau să te absorb, să te am în mine, să fiu tu.

¹⁵ Trad. noastră: Îmi faci rău, dar te iubesc și mai mult.

¹⁶ Armăsar, Ioana-Paula. Gustave Flaubert în spațiul literar românesc, Brașov, Editura Universității Transilvania, 2005, pp. 39-46

¹⁷ Trad. noastră: Autorul în opera sa trebuie să fie ca Dumnezeu în univers, prezent peste tot și vizibil nicăieri.

¹⁸ Trad. noastră: Privesc ca pe ceva secundar detaliul tehnic, informarea locală, în sfârșit partea istorică și exactă a lucrurilor. Caut mai presus toată frumusețea.

¹⁹ http://flaubert.univ-rouen.fr/correspondance/

[Vatra, nr. 1-2/2026, pp. 129-130]