Szilágyi Domokos (n. 1938 la Șomcuta Mare – m. 1976 la Cluj) a debutat în 1962 în colecția Forrás a Editurii Kriterion cu volumul Álom a repülőtéren (Vis pe aeroport). Au urmat: Szerelmek tánca (Dansul iubirilor), 1965; Garabonciás (Solomonar), 1967; A láz enciklópédiája (Enciclopedia febrei), 1967; Búcsú a trópusoktól (Adio de la tropi), 1969; Sajtóértekezlet (Conferință de presă), 1972; Felezőidő (Timp de înjumătățire), 1974; Az öregek könyve (Cartea bătrânilor), 1976; Legszebb versei (Cele mai frumoase poezii), 1976; postum au apărut volumele: Tengerparti lakodalom (Nuntă pe malul mării), în 1978, și Kényszerleszállás (Aterizare forțată), în 1978, după care s-a editat albumul A költő életei (Viețile poetului) dedicat personalității sale, iar în 1990, sub coordonarea lui Kántor Lajos, a apărut volumul Élnem adjatok (Dați-mi viață), care strânge la un loc poezii, proze și eseuri din perioada 1956-1976.

Poet admirat fără rezerve, în dreptul numelui său folosindu-se toate superlativele. La apariția sa, critica a reacționat precipitat, surprinsă de forța buimăcitoare a talentului său, cum nu se mai manifestase la nimeni de la dispariția lui József Attila, dar a intrat într-un coroziv con de umbră după acuzele de colaboraționism de la sfârșitul anilor nouăzeci.

*

Dare de seamă

(Számvetés)

Chiar dacă n-o duc grozav, măcar versul nu-mi merge rău.

Am o cină caldă, am nevastă, copil, am un pahar de bere.

Și nu pentru că-i la modă, dar eu știu și cred că-i bine să trăiești,

să-ți cauți locul: să aștepți până când gravitația socială ne așază

unul câte unul pe orbită

– precum cealaltă planetele.

Uneori am senzația că sunt deja un înțelept

                                                                                    cu barbă deasă:

atotștiutor și atotînțelegător, foarte inteligent și foarte calm –

dar niciodată mulțumit, niciodată, șohan, iată ce-mi furnică

gâtlejul în cele mai faste momente, să strig, să strig

că eu n-am făcut contract pentru asta, tovarășă Viață, nu pentru 

                                                           un cerc familial, nu pentru

        tihnă;

la optsprezece ani, curiozitatea mea nu voia una sau alta – voia

                                                                                            totul:

neliniște, pentru că-i schimbare, în vecii vecilor, înăuntru

                                                                                       și afară,

schimbare înainte, suferință cât țara, cât lumea, să duci până la capăt, cu credință, omenește acest schimb de cincizeci-șaizeci

                                          de ani și să-ți predai locul schimbului

         următor cu suflet neprihănit,

precum noul lucrului și mai nou, precum ziua de azi celei

                                                             de mâine, neînțelegerea

         înțelegerii, păcii – armele.

Chiar dacă n-o duc grozav, măcar versul nu-mi merge rău.

Am o cină caldă, am nevastă, copil, am un pahar de bere.

Au fost vremuri când a trebuit să mă zbat chinuitor; există momente când trebuie să suferi, ca să pui capăt chinului.

Am fost și eu romantic, cât aveam caș la gură; iar faptul că au fost zile când nu mâncam deloc și mi-a fost foame de trei ori,

îmi zgândărea și mai tare predispoziția nativă de a sări la bătaie –

pentru că sunt eretic, mi-e scârbă de orice pseudoeretic – eretic,

cei ce mă iubesc nu mă-ndrăgesc doar pe mine, ei îmi iubesc

                                                                                   și dreptatea;

și-acum și eu, precum odinioară fratele Martin: sunt aici. Stau aici,

las zilele săptămânii să-mi muște, să-mi sfârtece mușchii, nervii.

Dacă nu bine, cel puțin nu-mi merge rău rândul.

Am o cină caldă, am nevastă, copil, am un pahar de bere.

Nu pentru asta am semnat contractul?

Nu.

    Cu toții am semnat 

                                                                  pentru ceva mai bun,

numai că binele acela trebuie stors – înlăuntrul nostru și în afară –,

           pentru că fericirea e o stare activă, asta e unica ei taină,

și fericirea e determinată social – –

Să credem deci că sub mâinile noastre cuvintele, cele mai frumoase cuvinte, îmbracă forme palpabile,

cum ar fi: neliniște, schimbare, progres și cunoaștere, lume,

                                                                                pace, viitor –

iar când impulsul din noi se va reîntoarce-n mineral

și-n urma noastră va încolți iarba, în beneficiul nostru

                                                                           va crește și ea.

*

Acoperiți-l pe bunicul

(Takarjátok be nagyapát)

Noe a început să fie lucrător de pământ și a sădit o vie. A băut din vin, s-a îmbătat și s-a dezgolit în mijlocul cortului său. Ham… a văzut goliciunea tatălui său și a spus celor doi frați ai săi afară. Atunci Sem și Iafet au luat mantaua, au pus-o pe umeri, au mers de-a-ndăratelea și au acoperit goliciunea tatălui lor; fiindcă fețele le erau întoarse înapoi, n-au văzut goliciunea tatălui lor.

(Facerea, I. 9. 20-23)

O, fecioara fecioarelor, ia-ți avânt, aleargă, fugi, gonește cu sufletul la gură,

calcă-n grabă prin zloata lui februar, pe sub arinii bătrâni, pe sub brazii uscați,

lasă-n urmă orașul cu interese colective de-a valma

și profitabile, desigur, cu tainice jocuri amoroase și pălmuiri uneori,

fugi pe sub brazii bătrâni, pe sub arinii uscați, prin noroi, pentru că, iată,

drumul ce duce la moarte e tinos,

fugi, pentru că medicul-șef e cuprins de istericale pe coridor, bodogănește,

strigă: – Cortizonu’ mă-sii, crucea mă-sii de haiducie, unde naiba a dispărut cheia de la dulapul de prim ajutor! iar asistenta Rózsika tocmai în clipa asta caută fără rezultat vena în brațul bunicului, pe dosul mâinii,

bunicul tace, pentru că nu poate vorbi, dar știe că fiecare e dator cu o moarte și că drumul spre moarte e tinos,

bunicul tace, i se face transfuzie, îl podidesc uneori lacrimile, poate pentru că-și aduce aminte că maximul pe care îl poate atinge un om e: să i se simtă lipsa.

Și fugind în goana mare veni fecioara, cea numită Slăbănoaga, floare de busuioc sălbatic, și a trecut în fugă pe coridor, prin fața ușilor de la saloanele în care duhneau ploști, se-ncolăceau catetere, infirmiere rozalii îi primeneau pe bunicii care s-au scăpat pe ei;

gâfâia nubila și bocănea ca un puști neascultător care nu vrea să se dezbrace în fața razelor X și pe imaginea roentgen sar în ochii nasturii rotunzi ai cămășii,

și a trecut fecioara lipăind și deschizând ușa de la șapte, îl văzu pe bunicul despuiat; poate i-a fost cald, poate au vrut să-l primenească așa cum faci c-un prunc; poate n-a avut putere-n mâna paralizată ca să tragă pătura peste el;

și deschizând fecioara ușa, s-a dat îndărăt speriată de goliciunea bunicului și a fugit val-vârtej pe coridor și a strigat răsunător:

– Soră dragă, acoperiți-l pe bunicul!

– Acoperă-l dumneata!

– Soră scumpă, acoperiți-l pe bunicul!

– Ei na, ce-i? Trebuie să vă obișnuiți și dumneavoastră.

– Nene, vă rog să-l acoperiți pe bunicul!

– Fugi d-aci, fătuco, fără aia nici tu n-ai fi pe lume!

Și fuge pe coridor și imploră să fie acoperit bunicul,

și fugim și implorăm să-l acopere cineva pe bunicul,

acoperiți-l pe bunicul,

pentru că bunicul umblă deja, agale, pe drumul tinos,

pentru că bunicul știe deja prea multe despre viitor,

pentru că bunicul trebuie acoperit,

TREBUIE ACOPERIT,

pentru că doar ne naștem astfel, giulgiul nu-i decent pentru vii,

bunicul trebuie acoperit, ca să nu i se mai vadă niciodată,

pentru că zadarnic îl așteaptă la capătul drumului giulgiul

          dacă se ridică indecent și sunt prea multe acuzele sub el,

vai, acoperiți-l pe bunicul,

vai, acoperiți-l,

vai, bunicule, oare n-ai crezut și tu că fără principii judecata nu are sens, că fără convingeri lumea e lipsită de lumină,

vai, fecioara fecioarelor, avântă-te, zorește-te, aleargă, fugi, gonește cu sufletul la gură și strigă:

Vai, acoperiți-l pe bunicul,

vai, acoperiți-l,

vai,

vai,

și gonind gonește, văitându-se, fecioara fecioarelor, până la scăpătat de soare, „și porumbelul s-a întors spre seară; și iată că în ciocul lui era o frunză de măslin ruptă de curând„. (Facerea, I. 8. 11).

*

Aterizare forțată

(Kényszerleszálás)

N-am devenit, totuși, n-am devenit îngeraș cu aripi-mături de pene, cu nimb de staniol, cu cămășuță de pânză, drăguț, bucălat mic,

unul precum cei pe care i-au fabricat cu metode grozave bunicile noastre cu fabrici de berze,

bunicile noastre cu veșnice dureri de pântece, sărmanele, mici artizanate fabricante de îngeri; de păcat nu-i păcat, numai că de acolo ni se trage; și-i poate chiar o virtute să-i înmulțești pe îngerașii lui Dumnezeu.

Deci n-am devenit îngeraș; țipând, fără aripi, dar merge și neînaripat, mă prăbușeam, în picaj, cu scâncete largi, cu forța chinuitor-temerară a certitudinii, ca un pilot de încercare.

Dar nu regret nimic, doar aripile-mături, care-i sunt omului de folos, celui ce vrea să curețe veacul acesta țesut în plase de păianjeni.

N-am devenit îngeraș, blând, bălai, cu cămășuță, care plutește deasupra tuturor punților șubrede ale acestei lumi, ca să nu cadă în apă nimeni dacă-i blând, bălai, mititel drăguț,

să-i ferească de prea multele înghețate, să treacă sub tăcere metodele meșteșugărești și industriale ale fabricării îngerașilor, să spună seara povești despre faptul că toate cele șapte capete al Balaurului sunt tâmpite, că Balaurul e bun numai ca să i se taie toate cele șapte capete,

pentru că, știți, copii, pe lumea asta numai Balaurul e pieritor. E de-ajuns să știți atât despre ce-i pieritor.

Nici îngeraș, dar nici heruvim cu paloș de foc n-am devenit. Aruncătorul de flăcări nu mi-a plăcut nici în Paradis,

deși acolo încă era atât de primitiv! În mare, nu avea alt rost decât jandarmul de la colț: să schimbe lampa pe roșu. Ei bine, n-am devenit îngerul de la colț de stradă,

și să arunce primul cu piatra acela care e sigur că mă nimerește, pentru că nu-mi place nici să mor, dar dacă-i musai: și o dată e prea de-ajuns.

N-am devenit îngeraș; mai degrabă drăcușor; rânjitor, pișicher, obraznic, imprevizibil, malițios, îndărătnic, nesuferit, răzvrătit, D₁₂ ori neconciliant,

atenție, fetițe, băieți, înainte de a adormi, vă dezvălui că Balaurul acela nici nu-i chiar atât de tâmpit și să nu credeți nici că Țara de basm e o lume specială, se petrec și acolo lucruri de fiecare zi,

ieri, de pildă, pe deasupra vârfului de argilă a plutit un nor de ștrand de culoarea cadranului ceasului deșteptător, iar primul născut al prințului cardinal din Țara Galilor a născut un sincrofazotron într-o noapte de ocru, dar pe când au ajuns cei de la salvare, a pierdut deja apa grea,

și imaginați-vă, Mrs. WHO, am stat la rând trei ore pentru onoarea haiducului de obială, dar pe când am ajuns, s-a terminat,

în afară de asta, un milionar din Washington a cumpărat pentru 200000 de dolari factorul rhesus al lui Franz Iosif, dar o bandă de gangsteri a furat din el rulmenții, păi să nu-ți fie ciudă?

Eu chiar am crezut în desăvârșirea papei, până nu s-a aflat că face trafic cu foliculină!

Dormiți, fetițe, băieți, nu s-a întâmplat nimic deosebit, nu-i niciun bai, am spus toate acestea numai pentru că mi-au trecut prin cap, în timpul picajului, la mijlocul secolul al douăzecilea,

pentru că n-am devenit înger, lua-m-ar dracu; singura mea știință: disecția pe viu,

uitați-vă la cadavrul acesta oribil. E al meu. Un cadavru viu, da. Lăsați-mi logica în pace.

Îmi ridic cu grație calota craniană, uitați-vă la acest creier pleșuv, ce scoarță a prins, deși nu are decât câteva milioane de ani,

cum s-a asprit! la cât de multe a făcut față, ticălosul, la câte a rezistat, toate cele care: nu i s-au întâmplat lui! Știți ce câte ori

ar fi trebuit, în aceste câteva milioane de ani, să înnebunească orice om cinstit?! Nu vă mirați de triburile primitive care i-au considerat pe nebuni niște sfinți. Uitați-vă deci, fetițelor, băieților, la acest creier calos, ticălos și învățați. Și

să nu văd niciun îngeraș printre voi! Îngeraș, bălai, blând, cu cămășuță de pânză, cu aripi-măturici, cu nimb de staniol,

și să lăsăm basmul cu balauri, iar mie, care n-am devenit înger cu aripi-măturici, cu nimb de staniol, cu cămășuță de pânză, drăguț, micuț dulce,

mie, care m-am prăbușit aici în picaj, cu țipăt prelung, cu forța chinuitor-torturantă a lipsei de îndoială,

mie să nu-mi spuneți „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”,

să nu spuneți decât atât:

„să-ți placă să-l împuști în burtă pe aproapele tău ca pe tine însuți; să-ți placă să-l trimiți pe aproapele tău în camera de gazare ca pe tine însuți; să-ți placă să-l așezi pe aproapele tău pe scaunul electric ca pe tine însuți; să-ți placă să-l scuipi în față pe aproapele tău ca pe tine însuți; să-ți placă să arunci bomba atomică în capul aproapelui tău ca asupra ta însuți; să-ți placă să te îngrași din carnea aproapelui tău ca din a ta însuți” –:

să nu spuneți decât atât și atunci vă spun fără ezitare că vă cred,

eu, micul diavol, care m-am prăbușit aici, am dus la bun sfârșit o aterizare forțată între voi, pe terenul acesta zgrunțuros, stâncos, râpos, necunoscut,

am făcut o aterizare forțată și știu că voi muri, nu am scăpare.

Am un prieten bun, respectivul este mierloi de apă,

m-a învățat cum trebuie să alerg prin curent, să ciugulesc de sub pietrele năpădite de mușchi

hrana de toate zilele. Lui, iată, nici nu i-a trecut prin minte

că ar fi putut fi îngeraș, dulce,

umblat în chestiunile cerești,

și m-ar fi învățat, de pildă, să fragmentez rândurile mai scurte și-atunci n-ar trebui să scormonesc sub atâtea pietre cu mușchi.

Știți ceva, dacă eu aș fi om,

om care a fost constrâns să trăiască în veacul cel mai lung al istoriei universale

(cel mai lung, deși încă n-au trecut nici două treimi din el),

dacă aș fi om, cum vă spun,

aș face rost de un buldozer ca să pregătesc o pistă de aterizare lină pentru viitorii constrânși la aterizare forțată.

Și cine știe la ce înălțime poate sări câte o bucată de pământ rașchetat?

*

Basm-basm-basm-basm

(Mese-mese-mese-mese)

Odinioară, demult tare,

cândva, undeva, cineva –

așa începe povestea – –

apoi se sfârșește bine, se sfârșește rău, se termină, se încheie

                                                          și nu are niciodată sfârșit.

Și nici nu trebuie.

Pentru că-i poveste numai până nu se sfârșește.

Ce ne mai trebuie la o poveste?

O căsuță în pădure, Scufița Roșie, bunica, Albă ca Zăpada, pitici

și, în afară de ei, animale umanoide, care trebuie domesticite

ori învățate cu dârvala, precum caii de remontă;

mai avem nevoie de una-două strigături din marele dans de nuntă,

de auroră, înserare, două șprițuri (ca să-mi rămână și mie),

de așterne-te măsuță, dar să fie cine s-o aștearnă,

și mai e nevoie – pentru că-i o poveste modernă, nu-i așa? – de Peggy Fleming, cea cu glezne tari, și de Eusebio, dumnezeul tuturor mulatrilor și nemulatrilor.

Și avem nevoie de divinitate. Divinitate care – precum Timaios –

a imaginat sensul ca armonie și armonia ca sens.

Și pe undeva pe-acolo e de căutat și Sufletul. Cel banal, cel

                                                                               de poveste –

în funcție de cum înțelege fiecare sensul și armonia.

Povestea încă nu s-a sfârșit. Până și

eroul de poveste cioplit din lemn e ajuns din urmă, împiedicat, călcat în picioare de resemnare.

Resemnare în revoltă!

în faptul că odată cu apropierea de Țel, puterea e pe sfârșite.

Doar Începutul și Sfârșitul neliniștesc,

pentru că noi, animăluțe umanoide, credem naiv că una, alta, cealaltă se întâmplă datorită muncii și vrerii noastre,

și ne născocim, drept consolare, locțiitori pentru Început și Sfârșit – puteri, monștrii ticăloasei noastre puteri.

Dar asta nu mai e poveste.

Nu-i nici realitate, într-adevăr.

I-aș spune: compunere – un fel de predică la poale de munte

          din care fiecare înțelege altceva.

Pentru că ne aruncăm unii la beregata celorlalți dacă înțelegem ce spune celălalt, unii la beregata celorlalți dacă nu înțelegem ce spune celălalt, dacă-l înțelegem greșit – –

și încă n-am văzut rândul ordonat de cadavre pe piei întinse pe jos, în încordată poziție de drepți, cadavru lângă cadavru la institutul de medicină legală –

dar uităm și dacă le-am văzut – altfel ne-am arunca la propria beregată.

Și totuși ne rămâne doar – și numai – povestea.

Așterne-te, măsuța mea, fii așternută, și fă-te cârnați, gardule,

și lupul umblă la grădi și învață să urle la lună,

îi ținem isonul fluierând ca să nu lunatizeze de unul singur,

cel ce se teme, chiar dacă nu recunoaște, trebuie să fluiere. Pe întuneric,

toți fluieră – ori așa, ori altminteri. Nu trebuie să ne temem, prin urmare, de ei.

Dar acum, aici, povestea asta se sfârșește.

De-aici încolo, de obicei, se visează.

prezentare și traducere de Kocsis Francisko

[Vatra, nr. 1-2/2026, pp. 150-153]