Sursa: iiccmer.ro

Flori BĂLĂNESCU

O istorie traumatizantă

Dacă ne referim la literatura post-comunistă ca la un peisaj completat de literatura interzisă în România comunistă, deși mare parte a fost scrisă în anii aceia, în țară, atunci Paul Goma are un loc aparte. Locul său distinct este configurat de măsurile represive la care a fost supus ca om și ca scriitor de instituțiile represive ale regimului totalitar, sub Nicolae Ceaușescu. Desigur, Goma a fost „client” al universului concentraționar românesc încă din anii 1940–1950, ca elev și student, dar este cunoscut mai ales datorită Mișcării pentru drepturile omului din 1977, care-i poartă numele. Întreaga sa literatură este inspirată, pe diverse grile de lectură și interpretare, de experiența sa și a altora în comunism. Apărute în limba română în care au fost scrise numai începând din 1990, după căderea oficială a regimului comunist, romanele lui Goma dau seamă despre o istorie traumatizantă la care unii dintre noi, la vârste diferite, am fost martori, mai mult sau mai puțin implicați. Nu întâmplător, prima carte apărută în România în 1990 a fost Culorile [Culoarea!] curcubeului 77, romanul-mărturie sau romanul-document despre Mișcarea Goma, o mișcare pentru respectarea drepturilor omului în România, inițiată de Goma, și care, așa cum a spus Monica Lovinescu încă de atunci, a așezat România pe harta demnității europene.

Ediția completă și definitivă a fost publicată în Seria de autor de la Ratio et Revelatio, în 2015: Culoarea curcubeului 77 (Cutremurul oamenilor). Cartea a fost scrisă la cald, la scurtă vreme după ce scriitorul a fost forțat să se exileze în Franța. Și tot la cald a fost publicată de Seuil, la 1 februarie 1979 (Le tremblement des hommes. Peut-on vivre en Roumanie aujourd’hui?). Încă scepticii care „cred” că Goma este un tip obsedat de propriile experiențe, un egoist care a scris numai despre el, care exagerează și se ceartă cu toată lumea, lipsit de talent (sau cum spune Securitatea într-un document: „fostul scriitor” etc. etc.) vor fi dezamăgiți citindu-i în sfârșit cărțile (știu dintr-o grea experiență că punctele de vedere despre Goma sunt cel mai adesea bârfe, etichete, răfuiri personale preluate și rostogolite), dar și studiile despre el. Iar mașinăria de confecționat digresiuni, de dezvoltat dezinformări și manipulări dintr-un citat desprins dintr-o carte sau dintr-o întreagă operă, nu se mai oprește. Ea a dat brânci bulgărelui. Am demonstrat cu instrumentele istoricului, în Paul Goma – conștiință istorică și conștiință literară (Corint, 2022), cum regimul comunist – în primul rând prin Securitate – și foarte mulți români, în special scriitori, au construit și întreținut această mașinărie, care în regimul libertăților de după 1989 s-a deghizat în tot atâtea interese mărunte și mari, individuale și de grup. Este tragic de-a dreptul când o nație își marginalizează și diabolizează eroii care-ar fi trebuit să-i fie repere. Cred că orice discuție (și orice lectură) despre comunism în literatura post-comunistă trebuie să înceapă cu Goma și cu cei care în timpul comunismului nu au acceptat ca Cenzura și colegii lor scriitori și editori să le măcelărească manuscrisele. Între acești scriitori, de primă mână este I.D. Sîrbu, desigur, a cărui literatură de sertar a fost publicată cu mai mare devotament editorial în anii din urmă.

Romane ale lui Goma ca Ostinato (primul roman publicat de Goma, în 1971, dar în Germania, în traducere, a cărui apariție a declanșat nebunia lui Ceaușescu, câțiva diplomați din ministerul de externe abia reușind să evite la mustață un scandal diplomatic româno-german de proporții), Din calidor (o copilărie basarabeană), Arta refugii (o copilărie transilvană), Gherla-Lătești, Ușa, În cerc, Astra, Soldatul câinelui, Adameva, Patimile după Pitești (un roman despre experiența reeducării de la Pitești, nu despre Goma!), pentru a enumera din memorie doar câteva, vorbesc toate despre traiul și supraviețuirea în timpul comunismului, în „libertate” și/ sau în pușcăria politică. Goma este un scriitor care scrie cu propriul sânge și în ciuda faptului că, din motive mai mult sau mai puțin de politică editorială, a fost numit în anii 1970 „Un Soljenițân român” (pe care Goma l-a admirat), este, ca interioritate, mult mai aproape de Șalamov. De altfel, chiar analiști occidentali au remarcat distincțiile dintre ei, chiar în anii 1970–1980. Am făcut-o eu însămi. Este o percepție de istoric care studiază și scrie la întretăierea mai multor domenii. Dacă stilul mai sec al lui Soljenițîn este afin cu istoria tradițională, stilul „pasional” al lui Șalamov este înrudit atât cu istoria, cât și cu literatura așa cum se pare că încep să se (re)scrie și la noi, chiar dacă timid. Un exemplu grăitor este ultimul roman al lui O. Nimigean, O nouă ultimă zi. Din păcate, diversele rețetare, parcă dizolvate în conștiința noastră (unde au fost sădite asiduu de profesori foarte ambițioși, nu neapărat în bine – din perspectiva menirii virtuților clasice în cetate), nu ne permit să vedem, să înțelegem și să degustăm scriituri care se abat prin adaptarea rețetei adăugând ingrediente care nu se află pe listele canonizării.

*

Călin CRĂCIUN

Comunismul dintr-o perspectivă maghiară

Romanul Orbecăitorul^* al lui Káli István este o frescă a societății târgumureșene din perioada celui de-al doilea Război Mondial și mai ales din cea postbelică, astfel că realizează și o reprezentare a instaurării comunismului în orașul care a fost de-a lungul secolelor reședința Ținutului Secuiesc, apoi, între 1952-1960, a Regiunii Autonome Maghiare (în maghiară Magyar Autonóm Tartomány), iar între 1960-1968 fiind reședința Regiunii Mureș – Autonome Maghiare. Ca nativ târgumureșean și etnic maghiar, autorul este un bun cunoscător al perspectivei din care a privit comunitatea maghiară transformările politice, sociale și economice survenite ca urmare a înaintării trupelor rusești în Transilvania, astfel că transpunerea lor artistică se poate bucura de încrederea în corespondența cu realitatea.

Instaurarea puterii comuniste pare de la primul contact al armatei ruse cu populația orașului una iminentă și de rău augur, căci armata e abuzivă, manifestă un dispreț absolut față de băștinași, fiind pe bună dreptate percepută ca inumană. Printre primele manifestări din interacțiunea militarilor cu civilii se regăsesc celebrul „davai ceas”, obligarea indivizilor luați aleatoriu, sub amenințarea cu arma, la munci în folosul armatei, bătăile crunte. Oamenii sunt conștienți că orice formă de nesupunere sau protest față de astfel de practici poate însemna împușcarea lor fără vreo consecință pentru criminali. Astfel, Berți Kormos, personajul principal al romanului, este luat cu forța de un soldat chiar când se îndrepta, gătit cum se cuvine, spre ceremonia propriei logodne și e plasat într-un grup de bărbați pentru a încărca saci cu făină în vagoane. Apoi își dă seama că urmează să fie transportat odată cu sacii respectivi pentru a-i descărca la o destinație necunoscută, ce poate fi oricât de îndepărtată. E nevoit pur și simplu să „evadeze”. Prezentarea momentului deturnării logodnei lui Berți este cât se poate de elocventă pentru conturarea terorii la care erau supuși civilii: „Se afla la colțul casei Haller, la câțiva pași de salonul de pălării, când s-a pomenit față-n față cu zdrahonul de muscal cu pufoaică murdară care i-a făcut semn cu țeava armei, zicând «davai, davai», și pentru că Berți îl privea nelămurit, a repetat «davai, davai», apoi a arătat spre coloana de oameni care făcea curba dinspre strada Tinoasă, în care atunci se împleticeau deja douăzeci și cinci, treizeci de oameni sub escorta altor zece soldați înarmați, nedumeriți, dar resemnați, se pare, în fața inevitabilului, pielea de pe fețele, frunțile unora era julită, tăiată, pleoapele însângerate, osul zigomatic lovit, tumefieri proaspete, urmele vizibile ale diversiunii violente.” Practicile armatei statului comunist sunt în contrast vădit cu promisiunea similimesianică a ideologiei comuniste, care pune în centrul atenției idei cum sunt respectul față de ființa umană, eliberarea omului de sub exploatarea capitalistă, echitatea, emanciparea culturală și altele asemenea.

Dacă soldații jefuiesc la nivel micro, indivizi sau familii, statul sovietic jefuiește, prin armată, privită ca instituție, la nivel macro, golind prin rechiziționare depozitele de făină și alimente, creând o criză alimentară cruntă pentru cei care nu au rude în mediul rural. Și, prin aceeași armată, cum bine se știe, a impus apoi, după încheierea războiului, în ritm accelerat, reprezentanți noi ai autorității centrale și locale. Ei sunt tocmai tovarășii cu adeziuni la ideologia comunistă. În ciuda unor sloganuri cum sunt voința poporului, democrație și echitate socială, noii conducători sunt foarte atrași de practici de care acuzau sistemul pe care tocmai îl înlocuiau. De pildă, corupția a devenit mijlocul cel mai eficace pentru obținerea repartiției locuințelor din care au plecat în timpul războiului evrei, sași și maghiari deopotrivă. Foarte rapid sare în ochi discrepanța dintre stările materiale ale reprezentanților puterii politice și poporul de rând. Așa-numita luptă de clasă, al cărei rezultat teoretizat și trâmbițat cu aplomb era egalitatea, a condus tot la ceva care seamănă cu existența unei clase sociale privilegiate și a uneia subjugate. Atâta doar că, oficial, privilegiații nu se mai numesc capitaliști, ci „tovarăși”, iar subjugații, proletari care se bucură de binefacerile noii ordini sociale.

Categoria socială din prim-plan este cea a micilor meseriași sau meșteșugari, prinsă sub greutatea strivitoare a istoriei. După război, meșteșugarii sunt convinși să renunțe la întreprinderile individuale și să formeze Cooperativa. Iar procesul de convingere nu este tocmai cel teoretizat în cadrul scrierilor ideologice. În cazul celui mai apreciat croitor, Berți Kormoș, „prelucrarea” ideologică operează cu retorica șantajului în biroul Prim-secretarului Comitetului Regional al Partidului Muncitoresc Român, în colaborare cu argumentul greu de combătut al bătăii în camera de anchetă a Securității. Bietul Berți a ajuns, fără să fi întreprins nimic în acest sens, obiectul adorației homosexualului Seres Gustáv, un croitor evreu emigrat în America, unde s-a îmbogățit datorită calităților sale profesionale și de unde a trebuit să fugă în Europa întrucât era urmărit penal pentru crimă pasională. Îndrăgostit la culme, îi lasă moștenire o sumă mare în dolari, încercând să-l anunțe despre aceasta printr-o scrisoare interceptată de Securitate. Berți este anchetat de fostul prieten Berger Jozsó, devenit tovarășul locotenent-major Muntean, care îl acuză că e „agentul ticălos al imperialismului american”, că e homosexual și că va divulga acest secret, fapt care ar însemna numaidecât ostracizarea și, posibil, pierderea soției. Cel acuzat pe nedrept e perplex; psihicul său nu poate accepta, un moment, posibilitatea ca monstrul din fața sa să fie tocmai prietenul lui de odinioară: „Mai presus de orice, lui Berți îi venea să-i spună, ce te tot prostești, Jozsóka, însă ochii omului din fața lui revărsau atâta ură, încât simțea că îi fuge sângele din cap, pentru că, pe lângă furie, tot corpul i-a fost străbătut de o teamă stranie.” Muntean îl bate și îi pretinde să trimită o scrisoare prin care să indice un cont al securității pentru a vira banii.

Pe de o parte, cel care reprezintă autoritatea politică și administrativă îl șantajează pe Berți să convingă alți 5 croitori să intre în cooperativă și să accepte să le fie conducător, în schimbul rezolvării problemei cu ancheta. Croitorul se consultă cu prietenii cei mai apropiați și se supune. Pe de altă parte, instituția represivă a statului vede conspirații și infracțiuni acolo unde nu sunt, terorizează și, la fel, șantajează.

Sistemul comunist se instaurează tot mai temeinic, ia în stăpânire averile oamenilor și, odată cu aceasta, spune naratorul, „rezultatele muncii, sensul vieții lor”. Aceasta e o sintagmă care pretinde un pic mai multă atenție, căci, conform perspectivei comuniste, capitalismul nu face altceva decât să exploateze. Munca și sensul vieții celor bogați ar fi deci, stricto sensu, exploatarea în scopul îmbogățirii. Cum comunismul egalizează, prin redistribuire pe criterii în primul rând umanitare, el nu poate avea bogați. Totuși, după cum bine intuiește un personaj foarte isteț, brutarul Imi, croitorii vor avea destulă clientelă de pe care să trăiască bine, căci: „vin și domnii cei noi, și ăia vor fi și mai înțoliți decât cei vechi. Pentru că ăștia nu-și pun credința în valoare, pentru unii dintre ei nimic nu-i prea scump.” Și pare să aibă dreptate: clienta cea mai fidelă și mai generoasă e soția lui Laci Csupor, Prim-secretarul comitetului de partid din Regiunea autonomă Maghiară.

S-ar putea spune că în noul stat comunist „sensul vieții” proletarului devine munca pentru bunăstarea tuturor. Dar membrii cooperativei croitorilor târgumureșeni din romanul lui Káli István constată repede o nepotrivire între dezideratul teoretic și practicile din teritoriu. De pildă, croitorilor li se pretinde să participe la defilarea de 1 Mai, dar ei se revoltă și spun că doresc să muncească, întrucât câștigă foarte puțin: „(…) când Berți i-a întrebat care e problema, au sărit la el și ceilalți, zicând că-s buni să meargă la defilare, dar nu și să fie plătiți cum se cuvine, banii se devalorizează tot mai mult, li se plătește aceeași sumă pentru manoperă de când au intrat în cooperativă, deși clienții plătesc lună de lună mai mult, și cine, dacă nu Berți, ar avea obligația să vorbească la conducere în interesul lor, că așa nu se poate merge în continuare, angajează tot felul de scribălăi, contabili, normatori, pierde-vară și-i plătesc pe spinarea noastră, imediat sunt mai mulți decât croitori și cusătorese, nu pentru asta au intrat, ca să întrețină atâția trântori (…)”. Situația tot în capul lui Berți se sparge, căci efectivul prea subțirel de croitori la defilare este remarcată și Prim-secretarul îl muștruluiește bine, îl amenință cu înlocuirea, ceea ce ar implica automat pierderea protecției în afacerile cu securitatea, și îi pretinde represalii: „trebuie pedepsiți prin a li se da mai puțin de lucru decât celorlalți, adică să simtă pe propriile lor buzunare cât de mult au greșit”. „Sensul vieții” proletarului nu mai este aici munca altruistă, pentru bunăstarea întregii societăți multilateral dezvoltate, ci festivismul, ipocrita glazurare a unei realități pe care cetățenii o percep negativă, caracterizată de neajunsuri și abuzuri. Li se pretinde să își facă abonament costisitor la Vörös Zászló (Drapelul Roșu), în condițiile în care banii respectivi sunt extrem de importanți pentru subzistența familiei, și să participe la cursuri de limba rusă. Totul în timp ce succesiunea reformelor monetare îi sărăcește până nu prea departe de pauperizare.

Competența și performanța în muncă trec în plan secundar iar calitatea de propagandist și de executant al ordinelor de la Centru, menite formării „omului nou”, devin indicatorii principali de evaluare a angajaților cu funcții de conducere și nu numai. Astfel, arestările, persecuțiile și înlăturarea unor profesioniști foarte buni sau chiar cei mai buni în domeniile lor se multiplică strident și intimidant. Sunt vânați sioniștii, întrucât ar fi vinovați pentru numărul mare al emigranților evrei în Israel și nu numai, precum și cei care au vreun cuvânt rău de spus la adresa sistemului. Chiar și o celebritate foarte respectată cum era Keméni János, fondatorul teatrului târgumureșean este transformat în muncitor necalificat la cuptoarele de var, fiind pus să care piatră cu roaba.

Climatul social devine tot mai tensionat pe măsură ce Securitatea își extinde rețeaua de informatori. Târgu-Mureșul avea în ochii autorităților centrale un statut special tocmai prin componența lui etnică, fiind oraș cu majoritate maghiară, din care, firește, nu lipseau nici vocile iredentiste. Una dintre ele este și în anturajul lui Berți, acuzându-l pe acesta de colaboraționism. În ansamblu însă, predomină o atitudine împăciuitoare cu istoria și tolerantă față de români, chiar dacă s-ar putea vorbi și de indiciile fenomenului asimilării. Se observă aceste lucruri mai ales când iredentistul Erdély Béci îi spune românului Trif Lőrincz să-și facă bagajele pentru că ungurii reprimesc Transilvania. E un moment în care Berczi își exprimă perspectiva, una care predomină în cercul lui de prieteni: „― Asta m-a deranjat cel mai tare și pe mine, că a spus-o în fața lui Trif Rózsika, s-a revoltat Berți. Nici lui Lőrinc n-ar fi trebuit să-i spună nimic, chiar de-ar fi așa, s-a însurat cu o unguroaică, și pe micuța Rózsika au dat-o la școală maghiară, și-atunci neghiobul ăsta, cu fantasmagoria asta luată de la cine știe cine și de unde, i-a aruncat în față lui Lőrinc că nu are ce căuta aici. Deși el a rămas aici și în ʼ40. Unde să fi plecat? Sau unde să fi plecat noi in ʼ44, când au venit românii? Ce poți să faci dacă lucrurile au luat întorsătura asta? Omul e legat de pământ ca un copac. Nu-i un animal rătăcitor. Noi am vrut să fie așa? Ne-a întrebat cineva, pe ei în ʼ40 sau pe noi în ʼ44? Și chiar dacă s-ar schimba acum, ce ar fi de făcut? Să se despartă, pentru că unu-i așa, celălalt altfel? Unul încoace, celălalt încolo? Și copilul încotro?”

În pofida faptului că oamenii au, în ansamblu, înțelepciunea coabitării interetnice pașnice, securitatea statului comunist e de o vigilență exacerbată. Teama că peste tot sunt ochi și urechi ascunse se generalizează. În Ungaria avusese loc Revoluția din ʼ56 și ecouri vagi ale ei ajung și la Târgu-Mureș. Sunt arestați sau anchetați toți cei bănuiți de vreo legătură cu grupul Faliboga. Inclusiv Berți este dus la anchetă din cauza faptului că a vizitat-o pe doamna M și în locul ei a dat de un securist. Descoperă că se știa și de relația lui cu ea, și de conflictul avut cu șovinul Erdély Béci.  Înțelege că trăiește într-o lume în care intimitatea e pe cale de dispariție, la fel ca încrederea în cei din jur. Securitatea împrăștie zvonul că anticomuniștii sunt șovini care pun la cale alungarea sau eliminarea maghiarilor. E o mișcare diversionistă, cu scopul de a eluda legătura dintre grupul Faliboga, din care făceau parte și maghiari cu notorietate, și ecoul revoluției din Ungaria. Pe acest fond, maghiarii încep să-și dea copiii la grădiniță sau la școală în limba română. Între timp, se anunță planuri de construcție a combinatul și a unor întreprinderi care vor transforma enorm orașul inclusiv din punct de vedere etnic. Reorganizările teritoriale prevestesc dispariția Regiunii Autonome Maghiare.

În romanul lui Káli István sunt zugrăvite în tușă pregnantă transformările radicale ale lumii târgumureșene, tensiunile psihologice individuale și sociale, precum și cele economice și culturale generate de instaurarea forțată a comunismului, evidențiind contrastul imens dintre promisiunile propagandistice și practicile reale ale acestei forme de guvernare.

_________

*Traducere din maghiară și note de Kocsis Francisko, după versiunea în limba maghiară din 2017, Curtea Veche Publishing, 2021.

*

Gabriela GLĂVAN

Trecutul care nu trece

Nucleu al literaturii post-comuniste, spectrul de insolvabil și traumă al comunismului persistă în forme diverse, parte din ritualul întoarcerii într-un spațiu-timp al memoriei. Un culoare aparte e delimitat de scriitorii stabiliți în culturi și literaturi străine, pentru care întoarcerea are semnificația parcurgerii unui labirint. Înstrăinați de lumea comunismului și de metamorfozele lui violente din anii ’90, scriitori precum Cătălin Dorian Florescu, Herta Müller, Andrei Codrescu sau Norman Manea au rescris, în adevărul viziunii lor, despre comunismul românesc ca experiență directă a dictaturii și totalitarismului, într-o perpetuă oglindire dintre individ și istorie. Dintre toți, Cătălin Dorian Florescu și Herta Müller refac o călătorie a întoarcerii acasă ce expune deopotrivă lumea de sub cupola închisă a comunismului. Acest drum spre casă, nostalgia trecutului irecuperabil și neadaptarea revin sub forma unor constante ce articulează o parte importantă din proza actuală, iar pentru Müller și Florescu întregesc un teritoriu de mijloc între individual și colectiv. Scriitorul elvețian de limbă germană, plecat din România la începutul anilor ’80, pe când era copil, evidențiază o voce autobiografică aparte – una care implică perspectiva copilului și a tânărului întors acasă în vizită, după căderea comunismului. Trei romane stratifică tot atâtea lumi – Vremea minunilor (2001), Drumul scurt spre casă (2002), Maseurul orb (2006). O nuvelă mai târzie, Noaptea nunții, din volumul În buricul pământului (2017), adaugă substratul discret al unui ochi pe jumătate cinic – uneori, cei care pleacă din țara fără speranță trăiesc o ruptură definitivă. Încă de la începutul anilor 2000, Florescu s-a impus ca unul dintre cei mai promițători tineri scriitori de limbă germană din Elveția, publicând proze premiate și validate critic. Scrierile sale au adesea o tematică legată de România și de copilăria sa petrecută în comunism, oferind o perspectivă complexă și nuanțată asupra experienței de expatriat, migrant și, în anumite sensuri, de exilat. Începe să fie tradus în limba română în 2005, prezența lui în țară fiind relativ frecventă de atunci și până în prezent. În contraparte, literatura Hertei Müller  subîntinde un spectru vast de tematici și interese narative, de la atmosfera apăsătoare, marcată de teroare și nesiguranță, a deceniului nouă românesc al secolului trecut și până la efectele devastatoare pe care experiența dictaturii le poate avea la nivel individual. Romanele și povestirile sale aduc în atenție și dezintegrarea morală a colectivității în contextul închiderii brutale a granițelor și a orizontului la finalul anilor ’70 și pe parcursul anilor ’80. Mirajul fugii din țară sau al unui pașaport ce ar putea deschide calea spre Occident devin elemente recurente în proza lui Müller – ca membră a unei minorități etnice în raport cu care regimul comunist a avut o serie de interese, scriitoarea a cunoscut îndeaproape ambele proiecții. Între aspectele definitorii ale literaturii Hertei Müller, conceptul și reprezentările unui  „acasă” incert și mereu inconsistent se disting cu precădere. Fie că „acasă” înseamnă mediul satului natal sau cel al orașului (Timișoara este scena unor capitole importante din proza scriitoarei), locul față de care naratorul (și implicit protagonista) au un atașament important, Heimat-ul Hertei Müller este un spațiu problematic și paradoxal. Nostalgia și trauma își dispută locul central în imaginarul romanelor despre România, patria în care nu se mai putea respira politic, comunitar sau individual – volume precum Ținuturile joase sau Omul este un mare fazan pe lume delimitează, în perimetrul unei literaturi a înstrăinării, dialectele reinventate ale alegoriei granițelor.

Norbert Otto Eke vorbește despre „alegoriile deznădejdii”¹ în aceste scrieri, problematizând multiplele sensuri pe care lipsa orizontului și a speranței le implicau în anii ’80 ai comunismului românesc. Strategiile supraviețuirii sunt tot mai dificil de articulat, de la așteptarea unui pașaport și până la căutarea unei căi mai rapide de evadare, precum mariajul cu un cetățean străin din romanul Astăzi mai bine nu m-aș fi întâlnit cu mine însămi (2014). Confruntarea cu aparatul de represiune politică al Securității revine ca agent al traumei și se solidifică în proza scriitoarei ca reper al unei traume ce reflectă o drama colectivă Poliția politică a regimului totalitar comunist din România a reprezentat, pentru  scriitoarea germană născută în România, un punct de întoarcere și refuz, iar incapacitatea exorcizării acestui palier al trecutului a menținut-o pe scriitoare într-o poziție conflictuală în raport cu România de acum. Dubla raportare, în sens comunitar și individual, face din experiența persecuției de către Securitate un capitol fundamental al legăturii autoarei și cu prima sa patrie, România comunistă. Conflictul, scindarea și ambivalența devin constante ale scrisului despre anii de tinerețe petrecuți în umbra unei istorii de familie dureroase (trecutul problematic al tatălui)  și despre fantezia de neatins a emigrării.

Deși aparent parte din aceeași familie literară a scriitorilor de origine română care au trăit și au publicat în străinătate, Cătălin Dorian Florescu își fundamentează scrisul pe o serie de teme doar aparent similare celor prezente în literatura Hertei Müller. Experiența scriitorului născut la Timișoara, în 1967, poartă însemnele unei emigrări rememorate în multe dintre romanele sale, cu precădere în Vremea minunilor (2001). Trecerea graniței este, în acest roman, una dintre istoriile prin care Florescu își validează arhivele memoriei, reluată, sub diferite unghiuri, în autoficțiuni ulterioare.  Cu rare excepții, scrierile lui Florescu sunt proiectate ca modalități de a subiectiviza câteva tipuri deja clasice de experiență a comunismului, migrației și întoarcerii acasă. În cazul acestui scriitor, este necesară reevaluarea unor concepte ce par a susține din interior edificiul imaginarului – nostalgie și memoria copilăriei în comunism, dialectica și tensiunea dintre acasă și străinătate, granița și călătoria (păstrând unele accente prezente și în proza Hertei Müller).

Elementul miraculosului, semnalat în chiar titlul romanului Vremea minunilor, suprapune straturi nostalgice unei ironii îngăduitoare, firesc rezervată amintirilor din copilărie. Fără a edulcora trecutul, Florescu își determină naratorul să adopte o perspectivă infantilă adaptată unei polifonii adulte, capabilă să capteze și să redea un trecut condensat în repere fixe – cartierele mizere, cu blocuri cenușii, ca niște cutii de beton în care supraviețuiau, pe avarie, românii sub Ceaușescu, spectacolul caricatural al cultului personalității cuplului dictatorial, manifestațiile și defilările ca prilej carnavalesc, absurdul și ridicolul ritualului public al omagiilor publice, arhitectura orașului structurând formele interioare ale opresiunii și nevoii de evadare. Vocea copilului descrie simplu, dar nu fără nuanță, o existență în care omul este strivit, iar acest fapt se traduce printr-o alegorie  dezolantă, cea a înghesuirii – în case mici și întunecoase, rămase frecvent în întuneric, la cozi interminabile, de unde se împrăștiau la fel de flămânzi și frustrați precum se așezaseră cu multe ore înainte, în mijloacele de transport care circulau haotic și ineficient. Această apropiere e simptomul ironic al închiderii în deznădejde, frică și lipsă de solidaritate, pe care Florescu, însă, o traduce ironic ca pe o atitudine patriotică: „În general, în țara asta a noastră, locuiam cu toții înghesuiți unii într-alții. Înghesuiala avea darul să ne întărească atitudinea socialistă față de viață. În mod sigur. Mai înghesuiți de-atât n-ar fi fost posibil să fim decât trăind împreună, toată lumea de-a valma, într-un singur apartament.”² Părinții decid, în cel mai mare secret, fuga din țară  (plecarea fiind marcată de o aventură ridicolă – în loc să treacă granița, se rătăcesc într-un lan de porumb și, involuntar, se întorc tot în România) iar momentul marchează o lungă traiectorie, plină de reveniri, abateri și rătăciri, structurând, ca o linie permanentă de tensiune, aventura existențială Plecarea definitivă e precedată de o primă plecare în străinătate a tatălui cu fiul (afectat, atât în viața reală cât și în roman de un sindrom serios de dizabilitate), iar la întoarce mama îi va reproșa tatălui că, în ochii celor din jur „numai oamenii de nimic se întorc din America.”³ Odată ieșit din România comunistă, cel plecat trăia veritabilul miracol al eliberării, al ieșirii nesperate din comunism. Imposibila întoarcere este, în acest prim roman, simptomul unor alegeri neverosimile și al încurcăturii absurde, însă tonul se îndreaptă spre sobrietatea unei alienări ireversibile în prozele ce urmează. În celelalte două romane ale întoarcerii, de data aceasta în România de după comunism,  Drumul scurt spre casă și Maseurul orb, revelațiile lipsite de miracol sunt ale unui tânăr ce-și face primele călătorii necesare maturizării. Protagonistul e, de data aceasta, plecat de mulți ani din România, întorcându-se în patria natală ca într-un timp al căutării identitare, al descoperirii unor rădăcini. Ajuns în România anilor ‘90, aflată într-o bulversantă tranziție, tânărul pătrunde într-un purgatoriu al memoriei. Nu se regăsește aici nimic din jocul infantil al primelor aventuri, fiecare amintire devenind contradicție și paradox. Ovidiu, alter-ego-ul auctorial, își revizitează trecutul ca pe un muzeu al dezolării și încremenirii în timp, deceniul interpus între plecarea din țară și întoarcere fiind perceput ca un timp suspendat, amorf. Și aici, travaliul întoarcerii acasă devine, așa cum o numește o bună cunoscătoare a literaturii Estului, Brigid Haines, o revenire eșuată⁴. Revenirea în patria imaginară, devenită loc comun al întregii literaturi a postcomunismului așază sub reflector metamorfozele memoriei – devenită un mare muzeu al propriului trecut, România postcomunistă este, în primii ani de după 1989, spațiul în care prinde contur drama imposibilității exorcizării trecutului.

Provincia, cu precădere provinciile unor spații din estul european, este amprentată de umbra anonimatului, închisă în definiții intranzitive, lipsite de ecou. Arhiva memoriei funcționează ca un depozitar activ, din care sunt extrase momente și capitole ce întregesc deopotrivă o poveste și un tablou – povestea înstrăinării unui protagonist imaginat ca alter-ego și autoportretul naratorului, reluat sub chipul copilăriei sau ca tânăr adult. România anilor ’80 și ‘90 este reactivată în cenușiul ei deplorabil, cu toată precaritatea tranziției și a violentelor răsturnări și oscilații politice. Reimaginându-se pe sine în acei ani, Florescu /naratorul aduce la suprafață o lume familiară, fascinantă și neliniștitoare, aflată în competiție cu lumea ordonată, coerentă și funcțională a Elveției, țara lui adoptivă. Florescu are și un ecou ce depășește limita universului narativ pe care îl construiește – el aduce în atenție noțiunea dezrădăcinării unor generații ce au fost nevoite să părăsească România chiar și după deschiderea granițelor; mai mult, cei ce se puteau întoarce acasă (precum protagonistul din Drumul lung spre casă sau din Maseurul orb) aleg să reviziteze România doar cât să-și reconfirme apartenențe și afinități. Devine astfel evident  rolul cardinal al memoriei și-al coagulării identitare în interspațiul est/vest, în intervalul istoric dintre ultimii ani ai comunismului și primii ani ai tranziției. Unul dintre meritele remarcabile ale lui Florescu este crearea unui mod aparte de a rememora, într-o suprapunere de nostalgie, autoreflexivitate și subtil resentiment. Banatul, pe care scriitorul a declarat, în repetate rânduri, că îl consideră „acasă”, este parte dintr-o veritabilă literatură a provinciei, în care aceasta este obiectul central al reflecției și conceptul ordonator al geografiilor imaginare.  El rămâne, cel puțin deocamdată, în umbra experiențelor interioare ale protagoniștilor acestor prime romane, dobândind contur și adâncime în scrieri mai târzii, precum Zaira (2008) sau Iacob se hotărăște să iubească (2011). Deși plecarea din țară și fascinația graniței vor fi reluate în volumul de proză scurtă În buricul pământului, povestirea care închide un nod dramatic, apropiind ficțiunea lui Florescu încă o dată de cea a Hertei Müller, este Noaptea nunții. Comunismul a încurajat un veritabil export de mirese din Es – pentru ele, căsătoria cu un cetățean străin reprezenta pașaportul suprem spre bunăstare și ieșirea definitivă din sărăcia comunismului. Nora nu-l iubește pe elvețianul Urs, venit tocmai în Drobeta Turnu-Severin pentru a-și lua o soție cu care să se întoarcă în țara lui prosperă. Vede însă că televizorul pe care acesta l-a cumpărat pentru familia ei reprezintă garantul unei bunăstări nesperate. În noaptea dinaintea plecării, tânăra femeie își îngroapă nu doar trecutul, ci se alienează de sine și de întreaga sa viață, așteptând să intre într-un viitor ce nu-i mai aparține.

Comunismul, difuz și reactiv, persistă în spațiul autobiografic al acestor scriitori asemeni unei paradigme insurmontabile. E un anume destin pe care atât Müller și Florescu, cât și alții aflați în aceleași interspații culturale, vor trebui să-l înfrunte cu singurul arsenal ce poate da sens luptei – cel al memoriei și literaturii.

Note

¹ Norbert Otto Eke,  „Macht nichts, macht nichts, sagte ich mir, macht nichts in Herta Müller’s Romanian Novels”, Brigid Haines  Lyn Marven (eds), Herta Müller, Oxford University Press, 2013, p.99.

² Cătălin Dorian Florescu, Vremea minunilor, Iași, Polirom, 2013, p. 15.

³ Ibid., 161.

⁴ Brigid Haines, „German-language writing from Eastern and Central Europe”, in Stuart Taberner, Contemporary  German Fiction: writing in the Berlin Republic, Cambridge University Press, 2011, p.215.

[Vatra, nr. 1-2/2026, pp. 65-70]