Leo Butnaru

De la disperare la disperare se bate cărare

                ⁕

A trecut și această zi de vară 

zi lungă

cât o zi și jumătate de iarnă cețoasă.

A trecut și această zi lungă de vară

dar chiar dacă domnul Shakespeare s-a tot aflat

prin forfota Londrei– spre disperare! 

nimeni nu l-a întrebat nimic.

La o adică de ce, despre ce să-l fi întrebat?…

…Fie și de visul unei nopți de vară

să zicem…

                             ⁕

oricât de abstractă ar fi în zboru-i dezinvolt

până la urmă Poezia va avea a cunoaște șo-

cul vulturului

                      din neatenție nimerit sub

cupola unei parașute

zbătându-se disperat prin

păienjenișul parâmelor:

                                    pentru-a se salva

va trebui să țină cont de

                                      realitatea concretă…

             ⁕

din senin

mă întunecă un ecou de disperare

de parcă – intuitiv/ sfâșietor/ confuz –

aș presimți aniversarea din vinerea mică în care

la șosea

într-un boschet

pe năruit taluz

se împușcă Urmuz…

             ⁕

Nu doar pe sub podul Mirabeau curge

dragostea noastră –

                              în tăcerea ei fanatică

dragostea noastră curge pe sub toate podurile înalte

de pe care obișnuiesc să se sinucidă

disperații marilor orașe

aruncându-se în hău

printre stoluri de păsări

prin roiuri de fluturi și libelule

prin destrămările de păpădii…

                                            Pe sub toate

podurile înalte…

        ⁕

Unicul segment sinusoidal dedublat – obrajii tăi

rumeniți de jenă. Schimb direct cu trestia simțitoare – alta

dar înrudită cu tine – disperarea din orice aventură

tură de noapte întru poezia pură

și vitejia de a nu-ți imagina vijelia posibilă care

slavă Domnului

nu intră în niciun sistem

ceea ce face atrăgător omul demult muritor

către alt om.

                ⁕

O viață „întreagă”

negăsind î n c e p u t u l

disperatul scrise:

s f â r ș i t.

De fapt

acesta și era începutul

etern

fără motiv.

                ⁕

Și ce și-a zis flămândul

disperatul? – Ziua întreagă

să stea cu ochii spre cer

spre apogeu

poate de-acolo cad câteva fărâmituri

de la masa Lui Dumnezeu…

                 ⁕

E un șarpe atât de lung

și mlădios

ajungându-și a se îndoi

caligrafic

în disperarea

SOS.

           ⁕

Știu că la urma urmelor

nu există vreo salvare…

                                     Și totuși:

naveta în sine însăși a răbdării

a speranței ca disperare…

                                        O!

speranța noastră cu ochii mai mari

chiar decât cei ai spaimei

decât cei ai spumei!…

                ⁕

…Din câte se știe

în vis

legătura telefonică e foarte proastă

de unde și năvala disperării

în coșmaruri

unele dintre ele

cele mai loiale

arătându-se la margine de Gobi

precum un hobby:

                să fim nițel-nițel

disperați.

                ⁕

Pentru pruncul ce plânge când vine pe lume

viața este inconștientă

dragoste de la prima vedere.

Pentru bătrânul care plânge la plecarea-i din lume

viața este disperată

dragoste de la ultima vedere.

                ⁕

Omul e atât de obosit

încât chiar umbra sa face eforturi disperate

tremurate

să-l mă tragă puțin înainte.

Însă obosește definitiv și umbra

abandonând omul pe marginea gropii

în disperarea lui

în disperarea ei…

⁕

Anumiți criminologi sunt de părerea că

de pe marginile orizontului pot fi prelevate

amprentele digitale ale unor disperați care

au tot încercat au tot încercat să se înșface de

 poalele cerului…

     ⁕

până în ultima clipă

a răstignirii în disperare

sau a trecerii de pe ring – pe rug

să nu renunți la

zădărnicia iluziei

or la ceva mai îmbărbătătoarea probabilitate

a speranței – puțin

dar totuși

atât cât îl ai sub unghii – și acesta-ți mai este

pământul făgăduinței…

    ⁕

de la disperare la disperare –

așa se bate o cărare

dar când te gândești că totul putea fi altfel…

însă nici altfel nu s-ar fi putut fără cărare

să zicem

   ⁕

Ah, letargie, moarte aparentă! 

                                                Probabil

s-a întâmplă ca cineva

dat stins

să sară ca ars din barca lui Charon

și să înoate disperat îndărăt

spre celălalt mal al Styxului

al vieții!

de la o fericire la altă îmbucurare…

***

Lucian Scurtu

Plumb

Și despre Lucyan Mărturisitorul se spune că a făcut

un unghi ușor cu Universul,

Emoționat de leneșele contrarii care se gudură incestuos cu

elegia, satira și versul,

Cel alexandrin din căminul încălzit cu aburi nobili din răsuflare de zeu,

Îmbogățit mai târziu cu pământ, metale scumpe și chiar cu rarul minereu,

Scos la lumină în clipe galante, prin munci și zile, de grămătic mărunt

și aproape slavon,

Mineriadă abătută gingaș dinspre  aprigul miazănoapte spre mândrul cocon,

Colonizare de îngeri în reverii duplicitare din vremurile de demult,

Acum când nu mai îmi place marea s-o privesc, mi-e scârbă de ea

și vreau doar s-o ascult,

Aici, în gymnaziul așezat pe malurile unui râuleț, spre pusta maghiară,

Mă răcesc ușor și bun sub lovitură măiastră de gheară,

De porumbel, de uliu, inorog, șobolan sau pisică,

Până ce carnea din jurul osului domnesc se înnegrește, se strică,

Doar limita dreaptă, precum o riglă renascentistă, mă înnobilează

cu aripi din zdrențe, șindrilă și paie,

Să pot zbura încurajat de furia și jocul focului din odaie,

Căsătorit cu el în parnasiene beții, bucurând poporul

Care spune „ce bine ne e sub Lucyan Mărturisitorul”,

Sunt grâne, stofe, uleiuri, mirodenii, citrice, sticlării, goblenuri,

fructe înmiresmate,

Și toate pe săturate,

Pentru că unghiurile lăsate de el, cu nebunia, sunt preacurate”.

*

Psalm în doi

Înainte de a începe poemul am șters tiptil crucea de praf și am întors-o pe dos

Să nu vadă Răstignitul cum mă zbat, urlu și plâng la țărmul lemnului maiestuos

Doar El îmi cunoaște lucrarea de visătoriu și încearcă să se miște de acolo din cuie

Pe limbă îmi picură tandru o lacrimă de-a Lui care nu e nici dulce nici sărată

dar e de tot amăruie

Așa cum stă țintuit încearcă zadarnic să revină pe partea din față a lemnului sfânt

Râma care îi urcă piciorul însângerat îi este egala piciorului (sau poate egala Lui?)

în iubire și cânt

Cu gura încleștată scot spinii până la unul din carnea sfințită și din lemnul scobit

Dar El nu alunecă de pe cruce și cu spatele de ea se lasă mai tare lipit

Privit din bălării pare o bucată imensă de argilă gălbuie

Modelată uman și bătută în cuie

Cad adânc în genunchi și mă rog îndelung să coboare agale

Scutur crucea cu patimă ca pe un migdal din care să cadă grămezi de migdale

Și când vântul de seară o bate și o izbește

Ca un spic se îndoaie în văzduh freamătă tainic, foșnește

Abia mai apoi am văzut (până atunci fusesem orb?) că din lemn au crescut

lungi rămurele

Care îmi biciuie pieptul și fața împiedecându-mă să-L deslușesc printre

mulțimi de surcele

De teamă mi-am îndreptat privirea spre pământul mâlos printre resturi de mărăcini

Am fost întâiul bărbat care a știut că acea cruce avea rădăcini

Și pentru că am spălat-o atent până la os am făcut-o dumnezeiesc de curată

Drept mulțumire am fost hrănit în pritaneu cu bucate alese din regiunea irigată

Spre zori – la terminarea cântării am întors-o cu fața spre cer – de data aceasta

mai greu 

Deoarece pe partea opusă eram bătut în cuie imense chiar eu

Într-un mod aparte și într-un mediu ostil pătimeam fiecare

Pe o cruce identică călcâi în călcâi și spinare în spinare

Un timp i-am simțit pe umeri transpirația plăcută fiorul aparte suspinul

atroce nevinovat

După care am rămas singur – El tot singur spre ceruri s-a înălțat

Sub privirile emoționate ale unui popor împietrit și ale purei Marii

Am fost fericit să mă sting și să mor într-o asemenea zi

Cu unghiile de la mâini și picioare în lemnul dorit am scobit și săpat

În pântecele lui labirintice m-am lăsat cu poftă adânc îngropat

Printre primordii disperări abisuri de-o zi și de-o noapte vedenii

L-am sărutat în clipa aceea unică dintre două milenii.

*

Pietà

Mult timp am contemplat ființa cum se dezvoltă spre o maturitate târzie,

Apatică, leneșă și perfidă, îmi creează intense și ample crize de melancolie,

Măreția ei falnică mă îngenunchează doar în clipele grele ale

plimbărilor inspiratorii,

Când măsura fidelă a viziunilor se micesc și devin contradictorii,

Dintr-o respirație întâmplătoare a fost aburit chipul ei din oglinda versată,

Imagine neantizată în contur fantast, diform, mai apoi atroce

de mine visată,

Dar visele îmi sunt reci și mai străine, a doua zi nu le mai recunosc,

Le reneg cu abjecție, le urăsc, le scuip, nu vreau să mai știu de ele,

să le cunosc,

Greutatea acelor aburi fierbinți a fost purtată de ea mai târziu,

în pori, viscere și țesuturi,

Dar și în suma obiectelor atinse, metale, goblenuri, bijuterii și alte

neînchipuite lucruri,

Așa cum eu, sătul de puțina lumină, privesc în jur și nu știu

mlaștina în care mă adâncesc,

Sau poate în pusta vitraliului în care milenar odihnesc,

Mulțimi de buze uscate se lipesc tremurând, de gura mea într-o

pietate încărcată de antinomii,

Argument zdrobitor al lucidității, ce încearcă zadarnic să sfideze

evidența dalbei noastre nebunii,

Amplă coincidență de a trasa cu degetul, prin aburul gros al spaimei,

profilul, formatul,

într-o redempțiune stilată în care știu că doar eu sunt victima, sunt vinovatul,

De aceea cer iertare greșelilor noastre pământești și cerești,

Ca la o icoană mă închin ție, Doamne, și îți pup tălpile crăpate, domnești,

Înghit țărâna, ca ea să fie cât mai aproape de mine, din ea să crească și să înflorească,

Chipul ei frumos, ca o nouă Românie pitorească.

*

Am fost odată tânăr, am fost odată frumos

Era sâmbătă, 11 februarie, anul necunoscut, când brusc acaparat,

De lucrurile șterse din căminul în care, dragă R., noi mult am visat,

Așa din senin m-am luat la întrecere cu cercul care mă pândea,

Până în grădina cu multă verdeață, mere oprite, lumină zemoasă

provenită dintr-o selenară stea,

Un fel de olimpiadă modernă, cu un mare învins și un hulit învingător,

Așa cum place maselor sau elitelor, din rândurile neprețuitului meu popor,

Cu partea nevăzută m-a ridicat ușor până la cer – era o zi senină

și fără de nori –

Și m-a înfipt în pământ până la brâu, până la gât, apoi de tot,

de m-au trecut negrii fiori,

Cu partea văzută mi-a tăiat obraznic  umbra până la os,

Cu ghearele naturii mi-a sfâșiat blănița fină a rațiunii, bucuros,

În văzul mulțimii de numere naturale, în văzul gloatelor martore și smerite,

Mă rostogoleam ca un pârâiaș, din vârful muntelui și oprit pe țărmul mării înrăite,

Mă târam de toată batjocura (de, eram omul cel nou!), ca o lipitoare eșuată pe burta altei lipitori,

Asudat și muncit, supt și nevolnic,  din mileniul acela și până în zori,

Căci pe tărâmul meu, dacă tu, cititorule, vei dori să te abați sau să treci,

Vei găsi însemnat pe nisip: „e mortul din 11 februarie, anul necunoscut, secolul douăzeci,

Cel care s-a întrecut atletic cu necuprinsul,

Dar nu va recunoaște în vecii vecilor, amin, că este Învinsul!”

Acum el doarme ca rob al Domnului nostru – sămânță selecționată pentru visele voastre viitoare,

În grădinile reci și odihnitoare.

*

Doritele locuri fragile

Perfid mi-am înmuiat vârful unei aripi în ochiul de mare sarmată,

Să bată puternic aerul respirabil lângă lucrarea cea elevată,

Peșteră în care stalagmita (eu), stalactita (ea), încearcă cu nerăbdare clipa ilustră,

De a ne atinge cu vârful degetelor, de a ne încolăci cu brațele prin intermediu

de picătură lacustră,

Ispită atroce de a ridica o vizuină întreagă, fidelă, comună,

În care laptele din sânul ei să fie alb, hrană mai caldă, mai bună,

Dinastie a nervurilor labirintice indicând un sens spre doritele locuri fragile,

Amestec de carne de bărbat cu cea de femeie, în discrete chinezării subtile,

Obiecte abil constituite, în care nu se mai întâmplă nimic,

Seniorială durere fizică în fața căreia cu mândrie și umilință abdic,

Prădalnică amăgire pentru mărturisitor, dulce sfială pentru cuvios,

ambiție angelică pentru sfânt,

De a fi măsura aristocrată din ghips, lut, porțelan și pământ,

Să se adeverească în versete alese pentru un cer îndepărtat și gravid de stele,

Timpuri în care aripile mi-au fost mai inutile, mai grele,

Nimicnic de ușor m-am lăsat mâncat de o pasăre mare, cântătoare,

În burta ei largă mi-am petrecut, efemer, viața mea viitoare,

Mi-am curățat trupul și sufletul (bucată cu bucată) de murdăria cea omenească,

Cu mâna care a scris această poemă cerească.

*

Să bei absintul enervant

Într-o împăcare cu natura virgină, cântarea viermelui era fermecătoare,

aproape de dor,

Când lucrurile din odaie încep să curgă pe lângă mine ușor,

Cubul, fularul, călimara, absintul, compasul și multe obiecte de soi,

Par niște vite moarte, pe suprafața unui râu umflat de zăpezi și de ploi,

Cu ciudă despotică încerc să le opresc înălțându-le psalmul, imnul, oda, elegia,

Dar ele își continuă obraznic călătoria,

Interesant mi se pare să ai aripi puternice și totuși să te târăști

Printre lucruri care ți se strecoară printre degete și pe care apoi le urăști,

Să calci cubul cu sandalele noi, fularul să îl transformi în frânghie,

Să te biciui cu el în demență și în neasemuită mânie,

Absintul să îl bei enervant, călimara să o umpli cu nisip într-un exces nebun,

Compasul să îl rupi ca pe un bețigaș uscat de alun,

Laudă timpului revolut pentru modelul uman aflat în expansiune,

Satanica existență și exaltarea mesianică aflate și ele într-o tandră reuniune,

A trupului cu a craniului armonios rotunjit, atent șlefuit, altoit la stâncă de foc,

Plăcut la vederea ochiului de oaie, asin, om, țap, gândac sau alt dobitoc,

Peisaj naturist în care pietrele șiroiesc o dată cu valurile și cu mine, agale,

Prezent îmbâcsit în trecut și trecut îmbâcsit în prezent în proporții egale.

Singur am rămas în odaie, lumina ușor pe trupul meu se frânge,

Îmi acopăr fața cu masca din dreapta (cea despre care se spune că veșnic tot plânge),

Tot așteptând vișina să se dezlipească de ram, să cadă,

Neasemuitelor buze fie-le ele pradă.

*

Imaginea sinelui în eul trecut

În prima perioadă a existenței mele, am fost hrănit și adăpat

cu lapte curat, de zburătoare,

De porumbel îmbătrânit în zbor, de la gheare spre cioc, într-o lentă

și neasemuită splendoare,

Liturgică sete spre cuibul ornat ce va fi un nou ideal,

Pentru visătorii ce nu mai cred în ademenitorul real,

În esența lui tare am plâns, am iubit, am scris, am răbdat,

În (a)realul acesta care în chinuri m-a născut și m-a adăpat,

Cu pâine și miere, carne și grâne, rădăcini și petale,

Să-mi  pot imagina bobul aurit îndestulând nesfârșite grânare,

Prin lupa întoarsă observ regenerarea celulelor într-un puzzle modern,

Activă perioadă a existenței mele mature, într-un zbucium patern,

„Nevoia de tată! nevoia de tată!”, se aud glasuri leneșe de copile sfioase,

Firave fecioare la chip și la spirit, la trup îmbelșugat păcătoase,

Pastorală intensă pentru mulțimi însămânțate într-un aluat fermentat,

Prea mulțumit verset construit într-o muncă utopică, de asistat,

Din perioada tristă și ultimă a trăirilor și a suferințelor mele,

Mă las învelit cu o țărână grea, sub aglomerare forțată de stele,

Părul îmi crește, unghiile înfloresc, trupul îmi e curățat maiestuos,

Tocmai bun de așezat și robit în mormânt adânc, călduros,

Lucrare a sinelui cu eul tiranic pentru o necesară și dreaptă iluminare,

„Când cu gene obosite seara suflu-n lumânare”.

***

Svetlana Corobceanu

„zbor”

era o zi de iulie, de vară

când casa s-a scuturat

parcă i-ar fi fost străină

și bunica a alunecat prin geamul deschis afară

a picat printre păsări printre nori

cine știe unde ar fi ajuns

dacă în cădere nu s-ar fi stăpânit și nu s-ar fi înălțat,

i-a fost dificil pentru că

demult nu s-a mai simțit așa ușoară,

după un drum lung anevoios

îndărăt

spre lumea cu susul în jos

s-a agățat de o sfoară

de atunci nu s-a mai simțit atrasă

de traiul în vechea ei casă

pomi roditori îi veghează somnul

în ungher luna îi luminează printre nori

uneori îi pare că norii sunt un cârd de oițe

pe deasupra-i trecătoare

care se miră

ce e cu ființa din pat

care doarme afară

la o margine de sat

flori și iarbă i s-au întins de pe câmpie

și-a cusut o plapumă multicoloră

din puf de păpădie

are o singură supărare

nu o mai fură somnul ca înainte

de când s-a mutat cu traiul afară

vise nu-i mai aduce

ci doar nori trecători

din care uneori i se mai înfiripă

cineva luminos

pe care ar vrea să-l însoțească

dacă nu i-ar fi frică să se desprindă de vechea ei sfoară

că ar putea să pice iar la cer

și să nu mai poată spre sat să se ridice

*

„o zi strălucitoare”

de când s-a mutat afară

bunica și-a transformat iarna în vară

se învârtește mulțumită

jos iarba lucește

de jur-împrejur se așterne seninul limpede strălucitor,

ici-colo, perne de nori albe

cu margini dantelate

frigul l-a măturat

prin geamuri sparte

prin uși întredeschise

să fulguiască alb prin bucătării

dormitoare

îi place în noua locuință

să stea cu fața la soare

vântul o ascultă,

în stejarul de la marginea pădurii i-a împletit

un culcuș de frunze,

adormit,

apa în lac stă neclintită

norii și stelele ca în oglindă le arată

oamenii din sat se uită ciudat la iarba verde

la florile care le apar în prag

la câte un nor care plouă peste un copac

peste altul

și nu înțeleg de ce în case le-a intrat frigul

le întinde flori de gheață la fereastră

ies tot mai des

să se încălzească voioși afară

femei durdulii

și unchi veseli, șotioși

în a bunicii iarnă

transformată în vară

*

„popas”

aceeași

dar ce mare a crescut Joiana ei

în lumea fără de hotare

ajunsă cât o

câmpie

i se întinde

blândă, ruginie

flori între cornițe

și întins

botul umed și fornăitor

ochi imenși se uită cu dor în depărtare

spre întinderile verzi, strălucitoare

o însoțește

salvatoarea ei care i-a scăpat

copiii de foamete

tăcută, Joiana ei

din sat

alte văcuțe

i se înalță pe crupă

parcă ar fi un cârd de furnicuțe

și ce pricepută e

între cornițe a luat

casa, nucul de la poartă

mai aproape de securea lunii le-a înălțat

*

„revederea”

oftează casa,

s-au mutat

bunelul și bunica

în copac

se uită veseli în depărtare

din lumea fără de hotare

și pisoiul Fănică

toarce pe genunchii bunicii

o cioară caută alertată din cuibul ei,

dar ființele nu par să o vadă

se uită în depărtare

își povestesc ceva veseli

ce-au mai făcut de când nu s-au văzut

bucuroși

că s-au întâlnit pe creanga de copac

într-o zi luminoasă

așa cum dacă nu ar fi avut niciodată o casă

se uită în urma lor și alte locuințe

cu geamuri stinse

cu uși fără lacăte, de vânt întredeschise,

oftează:

încă doi bunici din sat

s-au mutat

locuiesc printre păsări

în copac

cerul le-a intrat în casă

se uită la cer

prin geam

nespus de

albastru

*

„cimitirul”

ce-am uitat?

nimic nu am uitat…

rumoare de voci rostogolite

dinspre cel mai vesel loc din sat

unde rând pe rând s-au mutat locuitorii

și acum se dă lupta pentru cea mai strălucitoare amintire

așezați

pe aripi de cruci înnegrite de ploi

pe câte o creangă

pe iarbă

arătări cețoase

furate de vânt

ecoul unor glasuri

rostogolite

prin geamuri, streșini

sparte

de unde altădată căutau spre cer

ființe visătoare

nimic nu au uitat:

satul altădată străbătut de glasurile copiilor

mesele de sărbători la care se aduna

întreaga familie sub meri

sunetul clopotelor ce anunțau că unul ori altul au plecat

dragostea nemărginită

războiul, ocupația, foametea

cum treceau pe gheața pocnind spre târgul

de pe celălalt mal al Nistrului

ca să schimbe te miri ce

pe o mână de făină de porumb

nimic nu au uitat…

se lasă liniștea

înfrigurați caută

frânturi de amintiri

luminoase

pescuite

în albia timpului

puiul mamei

floarea mamei

de ce-ai plecat?…

sar ca arse

se agită

se adună în jurul bocitoarei în mare grabă

așezați

pe o piatră hieratică

pe aripa unei cruci

pe o creangă

pe un mormânt

nu le-a trecut demult nimeni pragul!

vrăjiți ascultă

prind din zbor orice cuvânt

le vorbește despre familie

căldura din cămin

despre nepoții mari, plecați în lume

puiul mamei!

l-a visat

a fost poate să o vadă?

a trecut dintr-o cameră în altă

parcă ar fi cunoscut și parcă nu ar fi cunoscut

locurile acelea

a plecat neobservat

îi e teamă

că în timp o caută

pierdut ca într-un labirint

floarea mamei!

va lăsa ușile deschise

îi va aprinde o lumânare…

***

Toma Grigorie

Poezia ca destin

Resimt că poezia s-a născut

odată cu mine

Mama recita balade

minunate și îndelungi

Le ascultam în trupul ei

cu genunchii la gură

Le-am tot auzit apoi

cu ochii mari pe chipul ei îngeresc

Le sugeam bolborosindu-le

din pieptul ei alb

M-a învățat fără să mă învețe

să descifrez poezia

din lucruri și din stele

Cu legendele mă adormea

când legăna cerul cu mine

în postavă înfășat

Am pășit pe litere în melodia mulcomă

descifrând poezia trop cu trop

până când mâna a deprins mersul ei

de care nu m-am lecuit niciodată

Poezia mi-a înregistrat primul țipăt

tot ea îmi va aprinde

lumânarea

*

Absența ei

Absența ei în sine-mi

e prezență

O iubesc mai aprig

când nu mai e

Viața ningând peste noi

ne-a răpit timpul

să ne privim în ochi

Îmbrățișări grăbite

revederi mirate

Un val împinge

un alt val de apă

și de timp

Sfera pământului se rotește

în golul dintre secunde

Precum noi în

spațiul dintre munci

Ceasul frustrat de glasul ei

tăcând perpetuu în

al morții anotimp

*

Spectacolul coborârii

Sunt propriul regizor

al spectacolului coborârii treptelor

spre niciunde

Până mai ieri le coboram inconștient

cu mâinile la spate

De la un timp regizez cu atenție

scena descendentă

a fiecărei trepte

Mai întâi o mângâi

cu vârful piciorului drept

după legea startului norocos

Apoi cu mâna pe bara de susținere

așez talpa

cu băgare de seamă

La fel procedez și cu stânga

Niciundele poate fi

oriunde

*

Probă de videofon

Cel mai sublim timp

pentru trecere

este somnul

Coboară în vis doi îngeri

te iau de mână

Dintr-un zbor lin te coboară

pe o pajiște trandafirie

unde se hârjonesc miei de nea

Printre ei șerpuiește o potecă pe nori

îngerii îți fac semn să-i urmezi

Calci pe nori

ca Iisus pe ape

Un palat strălucitor apare

în zarea apropiată

Dumnezeu și Sfântul Pătru

cu cheile la brâu

îți zâmbesc divin

Nu te sfii fiule intră

îți zice Domnul cu glas îmbietor

Într-o sală înaltă fără acoperiș

străjuiește tronul ceresc

Când să mă apropii

ca să-i sărut mâna lui Dumnezeu

care se așezase la locul lui

totul dispare și mă trezesc

în biroul meu pe scaunul ergonomic

în fața calculatorului

N-am plecat încă

A fost doar o probă

de videofon

*

Iubita din cer 

Am o iubită într-o stea

Vorbim virtual

despre câte se petrec

în lume și-n stele

De ce nu cobori iubit-o

Să reînnodăm dragostea

de unde am lăsat-o

Nu-mi răspunde

O lacrimă se aprinde

pe cer

Arde o lumânare

stinsă de-o vreme

între brazi

Ne privim fără cuvânt

fără să ne vedem

Florile ofilite

deconspiră

adevărul

*

Muza și Poezia

Muza poeziei mele întruchipată

într-unul dintre îngeri

Așa cum sunt ei asexuați

Privind-o cu gândul

o întrezăresc aievea

Mi-o pictează Dumnezeu

în oglinda din suflet

Dincolo de realitate

e o altă realitate ireală

mai virilă

Dacă dragostea devine

certitudine

îi cad aripile îngerului

în cer

Levitarea incognito

are valoare veritabilă

Coborârea în neantul străzii

egală cu macularea penelor

*

De unde vine

De unde vine poezia regină

De unde coboară ea printre luceferi

nu vom ști nicicând

O primesc cu brațe largi

precum aripi de vultur

desfăcute involt pentru zbor

Culeg cuvintele flori

ca pe fluturi de primăvară lunecând

pe curcubeu

Le așez în album de suvenire

pentru mine și pentru voi

Să consolidăm spirite umane

peste inumane vremuri

de sudalme

Poezia regină ne va împărăți

totdeauna sublimă și înțeleaptă

prin oricare furtuni

peste orice prag și treaptă

*

Secundele

Secundele roiesc din trup

precum albinele

din stup

Zboară la fel de ușoare

și unele și altele

de-ntunecă cerul de stele

și de rumoare

Dar ele albinele

se duc goale

se-ntorc cu dulcele nectar

pe aripi și în foale

Secundele se duc în abis

în șir nesfârșit

mă lasă despuiat

și răvășit

Sunt carii rozătoare

de timp

uzurpătoare de vieți

și de vise

Mă lasă fără scenă

actor de culise

*

Atât de departe atât de aproape

Iubita mea de după gratii de nori

cine te-nlănțuie de nu poți să zbori

Cine îți soarbe soarele din priviri

de nu-mi poți trimite un licăr de știri

De ești în putere și poți să pășești

îți trimit să te-aducă aripi îngerești

Privesc trist și în van pe fereastră

se ofilește floarea dorului albastră

Nu mai știu când e zi când e noapte

stelele cad pe acoperișul cerului coapte

Te zăresc aievea sub căzutele pleoape

atât de departe atât de aproape

***

Marius Zubac

vinul pe care îl beau singur

nu-s multe vitejii în viața mea

dar vinul pe care îl beau singur este.

deja la al doilea pahar vorbesc cu el, 

la al treilea se perindă

cei pe care i-am iubit

și le spun: ce mult v-am iubit!

cei cărora le-am greșit

și le spun: iertați-mă!

apoi mă simt cuprins de vijelie

și pot doborî o mie de tirani.

așa că îmi entuziasmez oasele,

le zic: haideți tibie lângă tibie,

mai am un proiect pentru voi:

e despre cuvintele noastre fragile:

e despre bine, dreptate și adevăr

și le zic haideți haideți cu mine în agora

dar iarăși sunt singur sunt singur sunt singur

nu vine nimeni din codri de facebook

fiindcă grupul iubitorilor de vrăbii

e ocupat să iubească vrăbiile

iubitorii de drumeții reciclează de zor

murături în zakynthos

viața în grupuri e atât de frumoasă

încât-încât cui îi mai pasă

de niște biete acolo cuvinte?

oricum nu mai știm ce-i bine, ce-i rău,

dreptate au toți și adevărul ne minte.

cum ziceam nu-s multe vitejii în viața mea

dar vinul pe care îl beau singur sigur  este.

*

zile bune și zile rele

toți avem zile bune și zile rele

îmi amintesc cum mă trezeai dimineața

așezată pe fața mea

și îmi spuneai ce ar fi zis platon despre trupul tău,

iar eu îți spuneam:

lasă-l pe platon, de aici știu și singur.

îmi amintesc: așa începea o zi bună.

apoi însă veneai și stricai totul zicând:

dar acestea nu sunt deloc amintiri

acestea sunt visuri din capul tău,

totul e vis, viața e vis

și deodată ziua nu mai era așa de grozavă.

și iau zilele vieții așa cum vin ele,

? cine sunt eu să zic:

! presimt că ești o zi rea, nu veni, nu veni la mine,

sau dimpotrivă: ! vino zi bună în viața mea

și mă uit în jurnal, în excel

unde adun și scad toate zilele

mai mereu am făcut ce-a trebuit

prea puțin prea puțin ce mi-ar fi chiar plăcut

și văd din grafice cum mi se scurge viața

cum mi se ușurează sacul cu zilele

zic: ! arză-l-ar focul de program excel

! arză-l-ar focul din toate cvartilele.

*

viețile noastre dintr-un fișier word

peste un timp

propriii noștri urmași de sânge

nu vor mai ști nimic despre noi

nici cine am fost, nici ce-am iubit

și nici ce pilda mă-sii am făcut prin viață

și singurul google va citi despre noi

despre viețile noastre dintr-un fișier word,

și poate că ne va-nțelege

și poate că ne va iubi

încât mă uit mai nou la google

ca la copilul meu

și-mi vine să-l alint și să-i zic:

google gugulică mânca-te-aș

haide la tata să-ți dea un pupic

cum le știi tu pe toate!

*

capătul lumii

îmi amintesc îmi amintesc cum îți spuneam:

voi merge voi merge la capătul lumii

și-atuncea mi-ai zis: dacă vrei pot veni cu tine

și ți-am spus: nu, trebuie neapărat să merg singur

acesta-acesta e numele jocului

și-atunci ai zis: prea bine, prea bine

! să te ajute zeița norocului

și pentru-a câta oară mi-a părut rău în viață

nu era nimeni niciun oficial de față

să-ntreb să aflu încotro s-o pornesc,

pentru că nu era nicio-nicio hartă

și niciun manual de instrucțiuni

dar am zis poate că totuși este mai bine-așa

decât să mi se spună un car de minciuni

și mi-ai spus: uite ți-am făcut portretul

acesta e portretul tău la tinerețe

numai bun de pus în ramă

și-apoi mi-ai dat și un bănuț de aur

ia-l mi-ai mai zis, să-l ai pentru vamă

și ia-ți haine calde, încălțări cu crampoane

și ia-ți și o sabie de răpus lighioane

și mi-ai dat mi-ai mai dat o singură carte

s-o ai de ajutor când vei pleca departe

aș porni ți-am zis dar în care direcție

și nu este nimeni care să-mi spună

și-atunci țin bine minte mi-ai zis:

orice-orice direcție este la fel de bună

și merg de atunci spre capătul lumii

an după an în lumina soarelui

și an după an în lumina lunii

și adorm în mers și în mers visez

iar când mă trezesc, mă trezesc în mers

dar a venit o zi în care-am auzit:

! stop, ai ajuns ai ajuns la capătul lumii

! oprește-te o vreme și odihnește-te

dar apoi am înțeles va trebui să pornesc din nou

fiindcă am văzut stătea scris clar cu litere aldine

! în acest loc, aici este capătul lumii

dar capătul lumii e doar o metaforă.

*

mă iubește cuvintele

în grădina lui ion

păsările sunt de fapt cuvinte

și se așază câte două sau trei

pe-o fiecare ramură de pom

și după o vreme vin și mi se pun pe umăr și zic:

uită-te la noi, noi suntem un nou cuvânt!

și privesc acest nou prunc

cum dă din piciorușe și din mânuțe

cum privește el cu ochii lui veseli

lumea acesta mare în care intră

și mă gândesc cum să-l botez

într-un ram de poem.

și acest miracol, miracol al nașterii

mi se întâmplă din ce în ce mai des

și-mi vine să zic, așa îmi mie vine

cu riscul de-a părea vulgar-desuet

mă iubește mă iubește cuvintele

și-i tare-tare moarte după mine.

[Vatra, nr. 1-2/2026, pp. 79-88]