Argument

Opera lui Lorand Gaspar este așezată sub semnul exilului, al peregrinării și căutărilor între spații geografice, limbi, culturi și identități. Născut la Târgu Mureș în 1925, într-o familie de evrei, Lorand Gaspar este un poet semnificativ al literaturii franceze din secolul XX. Relevantă este și activitatea sa de traducător, pasiunea sa pentru arta fotografică și pentru cercetarea trecutului istoric. Născut la 28 februarie 1925 la Târgu Mureș, Gaspar a fost deportat în Germania în timpul războiului, în anul 1994 fiind distins cu Marele Premiu Național pentru Poezie al Franței. Faptul că este cvasinecunoscut în Europa și chiar în România, țara în care s-a născut are cauze multiple, cum observă un exeget al operei sale: „Poate pentru că este poet, poate pentru că este de origine maghiară, poate pentru că meseria lui (practicată până la 70 de ani) a fost medicina (medic chirurg), [ … ], poate pentru că din 1954 până în 1995 nu a locuit în Europa […], sau poate toate la un loc” (Iulian Trocaru, Lorand Gaspar: necunoscutul,  în revista „Conta”, nr. 29, 2017, p. 255).

Traseul biografic al lui Gaspar a cunoscut nu puține sinuozități: studii la Budapesta, deportarea în Germania, stabilirea în Franța, studii de medicină la Paris, plecarea în Israel, în 1954, unde este chirurg în Ierihon, Ierusalim și Betleem, experiența deșertului, cu influență asupra operei sale, descoperirea Mării Egee, scriitorul fiind, din 1970 până la pensionare, medic la Tunis. Vocația poetică (recompensată cu premii importante, cel mai semnificativ fiind premiul Goncourt din 1998) se împletește, în cazul lui Gaspar Lorand, cu pasiunea călătoriilor și cu arta fotografiei. După retragerea din activitatea medicală, a locuit la Paris și Gammarth (lângă Tunis), apoi doar la Paris. Gaspar Lorand a decedat la 9 octombrie 2019. Poemele lui  Gaspar Lorand sunt influențate de pasiunea pentru fotografie, prin amprenta vizualității, cultul detaliului semnificativ și extragerea unei perspective revelatoare asupra lumii. De altfel, în volumul Approche de la lumière (în colaborare cu Andras Visky), Gaspar consideră fotografia ca o dimensiune inedită a percepției poetice asupra universului, dar și modalitate importantă de reîmprospătare a scriiturii. Într-un astfel de univers de o bogăție copleșitoare a formelor și nuanțelor, cuvintele devin tandre și delicate, ele închipuind reprezentări diverse ale lumii, chipuri, peisaje, priviri, corpuri și epifanii, enigme și întâlniri. S-ar putea spune despre poezia lui Lorand Gaspar că este o lirică a elementelor, a lucrurilor, a aparențelor, a vibrațiilor lumii, prin apelul necontenit la simțuri, la modul în care acestea livrează conștiinței ecourile adesea insesizabile ale făpturilor și obiectelor viețuirii cotidiene („Que nos sens, notre cerveau tirent des vibrations du monde”) în perfectă și muzicală consonanță cu trăirea adâncă a eului. Dosarul tematic al revistei Vatra  consacrat posterității lui Lorand Gaspar are un caracter recuperatoriu, prin care încercăm să readucem în atenție un scriitor important, născut la Târgu Mureș, spațiu al multiculturalismului și dialogului. Le mulțumim foarte mult tuturor celor care au contribuit la acest dosar tematic!

Iulian BOLDEA

*

Philippe POIVRET

Lorand Gaspar, poetul-chirurg

Lorand Gaspar s-a născut la Târgu Mureș în 1925. Fiind deopotrivă poet și chirurg, a știut să îmbine activități total diferite, precum o intervenție chirurgicală cu scrierea de poezii în versuri libere. A reușit, de asemenea, să facă să coexiste cultura Europei de Est cu cea a Europei de Vest, a Orientului Mijlociu cu a Magrebului.

Se știe că înainte de a se angaja într-o operație, chirurgul trebuie să aibă o cunoaștere aprofundată a anatomiei și a patologiilor pe care urmează să le trateze. Iar Gaspar era, evident, conștient de faptul că trebuia să cunoască gesturi precise, să posede o îndemânare și o siguranță naturale, combinate cu aprecierea corectă a necesității de a efectua sau nu un anumit gest chirurgical. Pentru poezie, așa cum o concepea Lorand Gaspar, trebuie să știi să observi atent obiectele, natura, animalele și oamenii din jurul tău, iar pentru a le reda prin intermediul cuvintelor, al frazelor și al versurilor, trebuie să percepi esența însăși, în tot ceea ce are ea original.

Poetul Lorand Gaspar știa foarte bine să vadă, să analizeze și să transmită frumusețea lumii. Căci în aceste două activități, poezia și chirurgia, există un moment de atentă examinare. Aceste două momente răspund și corespund unul celuilalt. În fond, contrar a ceea ce s-ar putea crede, poezia și chirurgia, nu sunt deloc diferite. De fiecare dată, trebuie să ne acordăm un moment pentru a vedea, a asculta și a înțelege ce este în fața noastră, ce ni se prezintă efectiv. Dacă, după acest moment, chirurgul e obligat să-și adapteze tehnica la condițiile anatomice și la patologia pacientului, la rândul său, poetul, trebuie să-și modeleze scriitura, sintaxa și vocabularul la ceea ce a observat și la ceea ce dorește să spună, să arate sau să transmită cititorului. În ambele cazuri, există deci o adaptare la realitate: pe de o parte, se caută vindecarea, pe de alta, interpretarea. Lorand Gaspar explica astfel această compatibilitate și asemănările dintre cele două activități: „Chirurgul se regăsește în situații complexe, imprevizibile și fără precedent, în care trebuie să reinventeze o gramatică și o sintaxă a corpului. La rândul său, poetul este adesea impulsionat să inventeze o nouă organizare a sintaxei limbii, a semnificațiilor cuvintelor, a ritmurilor și imaginilor specifice, în încercarea de a exprima o situație unică”.

Ca poet, Gaspar scria timp de câteva ore dimineața devreme înainte să meargă să opereze, timp în care încerca să se izoleze pentru a crea. Sigur că nu va fi deranjat înainte de începerea activității din spital, profitând de orele răcoroase ale dimineților din Orientul Mijlociu și Maghreb, poetul-chirurg se dedica poeziilor sale preponderent în acel moment al zilei. Astfel, pornind de la realitate, de la concret, poezia sa este alcătuită din versuri libere, din care, uneori, transpare profesia sa de chirurg. „Cineva din mine ascultă neobosit bătaia inaudibilă din lucruri”. Acest vers extras din volumul său Patmos trimite explicit la bătăile inimii și la vocabularul medicinei, chiar prin oximoronul pe care-l conține. Dacă bătaia este inaudibilă, deci imposibil de auzit, totuși cineva o ascultă. Oximoronul folosit nu este întâmplător, ci chiar face parte din viața și poezia lui Lorand Gaspar.  El a călătorit, unii ar spune că a migrat, dintr-o țară a pădurilor într-una a deșertului, de la munca manuală la activitatea intelectuală. Juxtapunerea contrariilor erau așadar adânc înrădăcinate în inteligența și inima sa, îi erau constitutive.

Fiica sa, Patricia Gaspar, medic și profesor emerit la Institutul Neurologic din Paris, confirmă ritmul de muncă al tatălui său, atât în poezie, cât și în sala de operații. Ea vorbește despre activitatea chirurgicală intensă a lui Lorand Gaspar de la Betleem, unde a coordonat  și construirea unui spital, după ce și-a dat seama că activitatea lui la Ierusalim nu era indispensabilă, dar și la Tunis, unde s-a alăturat unei echipe de chirurgie digestivă de nivel înalt.

A scrie într-o limbă care nu era limba sa maternă, nu i-a pus probleme majore chirurgului-poet. Învățase limba franceză foarte devreme, încă din timpul liceului, când tatăl său l-a impulsionat să o învețe, fără să știe că aceasta îi va fi de folos mai târziu în viața personală dar și profesională. După cel de-al Doilea Război Mondial, Gaspar s-a mutat în Franța, iar ajuns la Paris, a studiat medicina pentru a deveni chirurg. A lucrat în Israel până în 1970 și și-a continuat cariera la Tunis până în 1995.

Poliglot, a fost în mod natural și traducător, fapt izvorât tot din dorința de a face cunoscute, de a face să corespundă două lumi, două limbi diferite. Toată viața, a căutat să învețe cât mai multe limbi. După ce și-a achiziționat o casă de vacanță în Patmos, o insulă grecească, al cărei nume îl va da unuia din volumele sale, a învățat limba greacă prin contactul cu pescarii și localnicii de acolo.

Fin observator, Gaspar a folosit și fotografia pentru a împărtăși o perspectivă diferită de cea a poetului, dar întotdeauna animată de căutarea originalității și a partajului. Fotografiile sale nu reflectă doar realitatea, ele arată o perspectivă care interpretează ceea ce este fotografiat pentru a-i dezvălui specificitatea și frumusețea. Alegând albul și negrul mai degrabă decât culoarea, a avut o predispoziție pentru simplitate și sobrietate, aspect regăsit, de altfel, și în poeziile sale, dar  a manifestat și dorința de a ajunge la esență și a nu face ocolișuri și circumvoluții inutile. Desigur, recunoaștem aici amprenta profesiei de chirurg, unde se impunea să meargă direct la organul care trebuia tratat, căutând să limiteze, pe cât posibil, orice daune inutile. Câteva versuri relevante în acest sens:

ochii nopții, larg deschiși pentru o clipă,

privesc fiecare sunet sau ritm arzând

cu o forță nesustenabilă ce trebuie susținută (Patmos)

și melodiile, vocile

ca niște foarfece sau aripi

ce merg unde le duce curentul. (Casa de lângă mare)

Lorand Gaspar, poet, chirurg, fotograf, traducător, a fost un personaj cu un talent și o curiozitate nemărginite. Pasionat de științele umaniste, în primul rând de filosofia lui Spinoza, a fost un medic foarte atent la pacienții săi și un poet mereu dispus să întâlnească pe oricine îi cerea un interviu. Om cu multiple talente, a știut să arate frumusețea lumii și să protejeze viața în toate formele sale. Ceea ce este într-adevăr rolul unui chirurg-poet sau al unui poet-chirurg.

Traducere din limba franceză de Corina BOZEDEAN

____________

Traducere susținută printr-un grant al Ministerului Cercetării, Inovării și Digitalizării, CNCS -UEFISCDI, nr. proiect PN-IV-P2-2.1-TE-2023-0108, în cadrul PNCDI IV.

*

Simona POLLICINO 

Despre lumină și sol: Traducerea lui Lorand Gaspar în italiană

Opera lui Lorand Gaspar, scriitor francofon cu rădăcini transilvănene, se situează la convergența limbilor, culturilor și disciplinelor. S-a îmbogățit și prin traducerile poeziilor sale în diverse limbi, precum și prin traducerile pe care el însuși le-a realizat din germană, engleză, arabă, greacă și maghiară. Această operă, profund marcată de nomadismul existențial, este rodul unei călătorii unice, modelată de deschiderea către ceilalți. Născut la Târgu Mureș, Gaspar a studiat medicina în Franța înainte de a practica chirurgia în spitalele din Ierusalim, Betleem și Tunis. Deși stăpânea cele trei limbi dominante ale țării sale natale – maghiara, româna și germana – a ales în cele din urmă să scrie în franceză, impulsionat de „o imensă dorință de a împărtăși lumina”. Din volumul „A patra stare a materiei”, publicat în 1966, se desprind linii stilistice ce mărturisesc despre coexistența în interiorul său a unor pasiuni aparent îndepărtate: scrisul, medicina, știința, precum și privirea fotografică cu care își impregna călătoriile. În poezia sa, două dimensiuni apar ca fiind fundamentale: pe de o parte, mișcarea, căci prin deplasare și deschidere către alteritate sufletul se apropie de cunoaștere; pe de altă parte, o circulație profundă între corp, pământ și cuvântul rostit, care îi înscrie opera într-o dinamică de relaționare și trecere.

În opera lui Lorand Gaspar, carnea capătă magnitudinea unui peisaj, în timp ce peisajele însele vibrează precum niște vene pulsatile. În același timp, cuvintele devin atât materie corporală, cât și un spațiu de explorat. Opera sa este profund impregnată de experiența deșertului, un spațiu auster, exigent, plin de intensitate, care i-a modelat atât sensibilitatea poetică, cât și identitatea de intelectual singular. Deșertul nu este doar un decor: devine un actor central, în special în fotografiile sale.

Patru elemente fundamentale structurează experiența lui Gaspar: deșertul, marea, lumina și obiectul încărcat de sens. Ghidat de o sete inepuizabilă de cunoaștere, traversează spații de ancorare succesive, fiecare hrănindu-i gândurile și reînviind, prin contrast sau rezonanță, urmele experiențelor anterioare. Tocmai în această mișcare de relectură constantă, unde fiecare etapă le luminează pe cele precedente, prinde contur o dinamică de autoconstrucție. Prin opera sa, o identitate singulară se conturează treptat, înscrisă într-o continuitate intimă între natură și subiectivitate. Asemenea unei pietre uscate sculptate de secole sub un soare neobosit, acest „sine” sedimentat se construiește încet, din cele mai profunde straturi ale existenței. Acest proces răbdător și organic pare a fi una dintre trăsăturile esențiale ale scrierii lui Gaspar. În această căutare, desfășurată atât în ​​poezie, cât și în proză, mișcarea are prioritate față de urme, într-o fidelitate profundă față de principiul „locuirii poetice” în lume.

Lorand Gaspar rămâne o figură aproape necunoscută din peisajul poetic străin studiat și citit în Italia. Lucru ce poate părea surprinzător, mai ales că abordarea sa poetică rezonează cu cea a unor mari voci precum Yves Bonnefoy și Roger Caillois, profund ancorate în receptarea italiană. Totuși, doar două dintre volumele sale au fost traduse până în prezent, grație lui Matteo Meschiari și Mariei Luisa Vezzali. Dacă traducerea este o modalitate de a explora resursele propriei limbi prin intermediul alterității lingvistice, revizitarea operei lui Gaspar din perspectiva traducerilor disponibile permite o lectură nouă și identificarea unor noi problematici.

Chiar dacă densitatea formală și greutatea simbolică a poeziilor sale par, la prima vedere, să conturbe orice încercare de a le reda în italiană, cei doi traducători au reușit să surprindă bogăția și profunzimea universului poetic gasparian. Opera acestor poeți-traducători influențează modul în care Gaspar este percepută în Italia. O operă în care diferitele faze ale existenței umane se acumulează, ca niște straturi, și în care cuvintele, departe de a fi un simplu ornament sau un instrument, devin purtătoare de speranță. Cei doi traducători au reînviat puterea imaginilor, traversate de motivele recurente ale materiei și luminii. Prin prisma interpretării lui Meschiari, Sol absolut, opera poetică urmează principiul coeziunii care modifică materialul fără a-i trăda vreodată structura sau sensul profund. Gaspar, în tălmăcirea lui Meshiari, pare să perceapă locurile într-un mod concret: deșertul constituie un spațiu tangibil unde își poate gândi existența în trei dimensiuni, în timp ce piatra rămâne pur și simplu piatră, iar solul, pământ adevărat. Piatra și poezia au această legătură directă: ambele sunt spații în care absolutul se poate manifesta.

Cuvintele poetice locuiesc lucrurile ca o forță vie, o energie străveche care, prin timp, continuă să renască grație imaginației și poeziei. Poetul, prin gestul său, se angajează într-o căutare prin care încearcă să perceapă esența unui loc, ca și cum ar citi straturile geologice care îi spun istoria profundă. Tocmai această energie, atunci când devine limbaj și poartă o dimensiune metafizică, luminează modul în care poetul se conectează la realitate. Misiunea poetului constă atunci în a realiza, prin cuvinte, o percepție clară și pură a realității, unde legăturile dintre lucruri sunt extrase până la esența lor, din dinamica abundentă și vie a lumii. Provocarea constă în capacitatea de a surprinde vibrația profundă ce unește cuvântul cu lucrul, această rezonanță revelatoare. Putem evoca aici noțiunea de metonimie, adică reducerea decalajului dintre realitatea lingvistică și realitatea materială, prin descoperirea unui punct de joncțiune care le unește intrinsec.

Poezia lui Gaspar apare și ca o poezie topologică. În timp ce absolutul reprezintă inaccesibilul spre care tindem, pământul pe care pășim devine terenul concret unde se întruchipează această căutare. Tangibilul și conceptualul se amestecă și se împletesc pe pagină, curgând prin râpe sau văi uscate, sfârșind prin ondulațiile schimbătoare ale dunelor sau prin calmul nemișcat al unui lac sărat. Concepția peisajului ca text de descifrat, precum și imagistica geologică și multiplele variații din spațiu, dezvăluie o reflecție deliberată și aprofundată. Această abordare presupune că limbajul nu se limitează la un simplu instrument uman, ci că a circulat în lucruri din timpuri imemoriale. Ideea deschide calea către o interpretare reînnoită a peisajelor: percepându-le ca purtătoare de vorbire, ele devin accesibile unei lecturi mai profunde și mai semnificative. Cu toate acestea, această lectură nu se mulțumește cu simpla observație; ea se angajează și într-o căutare, cea a sursei luminoase, primară și fondatoare, care luminează însăși originea acestor spații. Astfel, peisajul încetează să mai fie un simplu decor pentru a se transforma într-un loc plin de sens și o prezență vie, unde vizibilul și invizibilul se contopesc.

Pentru Gaspar, absolutul nu este definit nici de divin, nici de logica matematică rigidă; mai degrabă, este întruchipat ca un întreg coerent, îmbinând nașterea și evoluția complexă a elementelor. Este un peisaj în care spațiul și timpul se împletesc, un cosmos multidimensional care poate fi înțeles doar prin însăși complexitatea sa. Materia pământească rămâne omniprezentă, iar caracterul său relațional nu trebuie confundat cu modul în care Gaspar o percepe: grandoarea peisajului constă în prezența sa tangibilă, în posibilitatea de a-l locui fizic, de a-l experimenta prin corp, în multiplele sale interacțiuni temporale și dinamice.

Atenția acordată de Gaspar locurilor adesea orbitoare, asemănătoare deșertului, îl încurajează să adopte o reflecție itinerantă, mai degrabă decât să evoce pur și simplu un simplu nomadism intelectual, rămânând atent la senzațiile tangibile transmise de realitatea înconjurătoare. Lumina, de exemplu, figurează printre aceste constante poetice: un gând trăit direct în inima deșertului. Drumețiile lungi, contactul cu un mediu ostil și observarea meticuloasă a formațiunilor geologice par să fi oferit cuvintelor un teren fertil în care să se identifice cu lucrurile.

În centrul poeziei sale, ceea ce se oferă în primul rând cititorului aflat în căutarea esențialului, este o perspectivă a spațiului, fie el concret sau mental, lipsită de compromisuri culturale. Departe de clișeele cercurilor poetice convenționale, Gaspar, a cărui poezie este înrădăcinată în pietre și materia pământească, este unul dintre rarii aventurieri care aleg să vadă cu ochii lor.

Publicat pentru prima dată de Gallimard în 1972, Sol absolut dezvăluie, recitit astăzi în italiană, că piatra devine spațiu și că ideea pare deja încorporată în el. Între aceste pietre, circulă o lumină vie sau uneori o noapte încărcată de rezonanțe. Poetul, martor tăcut al acestei prezențe, reușește să evoce o realitate plurală, unde lumea interioară și lumea senzorială își găsesc un teren comun al existenței în deșert. În timp ce Meschiari acordă pietrei un rol fundamental, văzând-o ca pe un element natural, al cărui limbaj ar trebui să regăsească densitatea și duritatea minerală prin intermediul cuvintelor, Maria Luisa Vezzali, face, la rândul său, din lumină un ax central al lecturii. Scurtcircuitele senzoriale pe care le provoacă sunt cele care traduc o sensibilitate deschisă spre orice experiență, fiecare vibrație a unui material aflat în perpetuă metamorfoză. Prin traducerea sa, apare un joc subtil de corespondențe în jurul luminii, transpus subtil în italiană, spațiu simbolic în care Gaspar împletește ritm, imagini și sens pentru a traversa însăși granițele limbajului. Suntem în prezența unei rețele dense și sofisticate, atât pe plan conceptual, cât și estetic, traversată de o diversitate de termeni precum „licărire”, „claritate”, „strălucire” și multe alte variante lexicale care exprimă multiplele dimensiuni ale luminii. În aceste versuri, lumina se desfășoară prin imagini evocatoare, reprezentând una dintre cele mai complexe provocări de depășit atunci când le traducem într-o altă limbă. Locul central pe care îl ocupă în universul poetic al autoarei o face un fir esențial, o grilă de lectură inconturnabilă pe care traducătorii nu o pot ignora.

În postfața selecției sale de poezii, Vezzali face reflecții asupra parcursului său de traducătoare a lui Gaspar, subliniind că adevărata provocare a acestei traduceri constă în acceptarea insuficienței limbajului. În aceste versuri, ea pune în evidență coexistența contrariilor: tăcerea și sunetele, umbrele și strălucirea zilei care alternează cu noaptea, toate perechi adânc înrădăcinate în universul poetului. Dinamica dintre contrarii, asociată constant cu lumina, constituie un proces fundamental în opera lui Gaspar, care insistă asupra prezenței continue și esențiale a acesteia din urmă, percepută ca lumină a corpurilor și a gândirii. Traducerea face posibilă coexistența mai multor voci și energii poetice; nu se reduce la un simplu transfer de la un punct de origine la o destinație, ci deschide un spațiu în care două voci pot rezona în paralel. Aceasta este tocmai abordarea adoptată de Vezzali, care îl însoțește pe Gaspar cu o adeziune subtilă, fără a căuta să interpreteze sau să deturneze, înaintând alături de el într-un gest de ascultare și umilință. Ea recunoaște obstacolele inerente la trecerea din franceză în italiană, în special în transcrierea unei respirații circulare specifice fiecărui vers, dificil de redat într-o limbă atât de diferită ritmic. Această respirație conferă versurilor o dimensiune meditativă, o coborâre în spirală ce se cufundă atât în ​​sunet, cât și în sens.

Pentru Vezzali, a traduce reprezintă o explorare comună, un efort răbdător de a aborda un fragment, un cuvânt constant imperfect, limitat și fără suflu. Este, de asemenea, singura abordare critică cu adevărat potrivită poeziei lui Gaspar, căci nu caută să ofere explicații, ci se angajează, asemenea originalului, într-o căutare neîncetată și deschisă, condusă de energia creatoare și de aceeași exaltare a senzației. Poemul este construit în jurul antinomiilor pe care poetul le folosește pentru a exprima surpriza existenței și pentru a evidenția natura vibrantă a omului în fața absoluturilor: ziua și noaptea, focul și apa, lumina și întunericul. Bogăția câmpului semantic este evidentă în special prin intermediul verbelor „a pune în mișcare” și „a se mișca”, precum și în sinonimele lor, dând naștere unui adevărat lirism al mișcării.

O atenție deosebită este acordată termenilor care reflectă mișcarea neîncetată a sufletului și a vieții la Gaspar, marcată de o transhumanță aproape permanentă. Inițial forțat la exil de contextul istoric, supus apoi la o serie de deplasări temporare, a ales în cele din urmă deșertul ca loc privilegiat de sejur, unde timpul și spațiul se împletesc, forțând corpul să se confrunte cu natura și propria existență. Poeziile exprimă condiția umană și natura rătăcitoare a sufletului, care, acceptând provocarea reprezentată de spațiul deschis, și evocându-l pe Rilke, interacționând pe deplin cu acesta, reușește să atingă o formă de cunoaștere. Legătura schimbătoare dintre corp, pământ și limbaj face trimitere la acest trup viu care se întinde spre locuri vibrante, aproape palpabile precum pielea. Mai multe indicii atestă că Vezzali a integrat pe deplin importanța pe care o ocupă această noțiune și câmpul său semantic în viziunea lui Gaspar asupra lumii. Traducerea ei însoțește această mișcare de deschidere și dăruire, rămânând fidelă călătoriei poetului, atentă la respectarea ordinii cuvintelor, precum și a structurii verticale în cascadă a versurilor, toate eforturi de a surprinde fragmente din călătoria luminii. Fie că este vorba de variații, ajustări sau întăriri, obiectivul constant al traducătoarei rămâne acela de a amplifica lumina și de a-i accentua puterea expresivă. Cuvintele devin corp, cât și peisaj: în această conexiune, omul poate stabili un schimb profund cu natura. Pentru ca acest lucru să se întâmple, trebuie să asimilăm lecția deșertului, adică să ne reorientăm asupra esențialului, să revenim la cea mai pură simplitate și să dialogăm doar cu pietrele. Gesturile elementare sunt cele care contează, și chiar și cuvintele aspiră la această simplitate goală, din care piatra și varul întruchipează forma cea mai fidelă. Pentru cel care reușește să se elibereze de povara lor grea, devine posibil să atingă un moment culminant în care se lasă pătruns de o nouă înțelegere a luminii, oferind astfel o sursă inedită de frumusețe. Această traducere confirmă faptul că versurile lui Gaspar formează un corp în mișcare și nu pot fi reduse la simpla transpunere a unei senzații înghețate în imagini statice. Demonstrează o înțelegere profundă a poeticii luminoase a lui Gaspar, care utilizează culori și raze, precum noaptea și umbrele, înscriindu-le constant într-un cadru viu și dinamic.

În fond, ambii traducători dau dovadă de un respect profund pentru poetica gaspariană, pentru scriitura sa intensă, marcată de elipsă și intensitate. Versiunile traduse încearcă să-i păstreze spiritul, făcând doar mici ajustări lexicale și stilistice, care nu alterează nici misterul, nici echilibrul operei. Aceste variații, discrete, dar semnificative, își propun să restabilească ritmul specific acestui limbaj viu, evaziv, rezistent la orice formă de fixitate, ceea ce demonstrează un efort conștient de a traduce nu doar textul, ci și spiritul său, dinamica sa internă și perpetua chestionare a formei poetice. Fiecare detaliu este amplificat pentru a întări contrastul dintre lumină și întuneric; fiecare manifestare implică o deschidere către necunoscut, un gest de deschidere și înțelegere, care are loc în momentul în care lumina pătrunde și disipă opacitatea limbajului, făcând astfel posibilă apariția sensului. Două orientări fin echilibrate ies la iveală, evidențiind câmpurile semantice ale solului și luminii, păstrând legătura cu textul original, reînviind în același timp intenția poetică a lui Gaspar, înțeleasă ca o lecție valoroasă despre disciplină care trebuie ascultată, meditată și transmisă atât în ​​scris, cât și în viață.

Referințe bibliografice

Gaspar L., Sol absolu et autres textes, Paris, Poésie/Gallimard, 1982 ; Sol absolu. Suolo assoluto, trad. Matteo Meschiari, In forma di parole, n° 2, 2003 ; Lorand Gaspar, sous la dir. de D. Lançon, Paris, Le Temps qu’il fait, 2004 ; Conoscenza della luce, a cura di Maria Luisa Vezzali, Roma Donzelli, 2006 ; Derrière le dos de Dieu, Paris, Gallimard, 2010 ; Lorand Gaspar et la matière monde, textes réunis et présentés par M.-A. Bissay et A. Nouairi assistées de P. Née, Paris, L’Harmattan, 2015.

Traducere din limba franceză de Corina BOZEDEAN

_________________

Traducere susținută printr-un grant al Ministerului Cercetării, Inovării și Digitalizării, CNCS -UEFISCDI, nr. proiect PN-IV-P2-2.1-TE-2023-0108, în cadrul PNCDI IV.

*

MARKÓ Béla     

Poezia care ne doare

Din nou și din nou îmi dau seama că noi ardelenii, români sau maghiari la fel, avem multe datorii. Suntem datori unul altuia, dar și mai mult celor care au fost forțați de istorie să plece de pe meleagurile unde s-au născut. Aceste datorii nu se pot achita printr-o remușcare colectivă de conștiință, ci fiecare dintre noi trebuie să-și facă propriul bilanț. Eu însumi, recunosc, îmi reproșez că nu i-am întors în nici un fel gestul mărinimos al unui mare poet francez, Loran Gaspar care mi-a dăruit împreună cu Sarah Clair varianta franceză a poemelor mele alese. Da, nu greșesc, este vorba de mărinimie. Un cadou făcut nu numai mie ci și orașului său, Târgu Mureș. Sunt convins că acest om extraordinar și-a iubit necontenit pământul natal care, de fapt, într-o perioadă rușinoasă a istoriei noastre l-a obligat să fugă departe de aici. Iar noi, în schimb, parcă nu i-am mulțumit această dragoste necondiționată așa cum s-ar cuveni, cu toate că  suntem dornici permanent de recunoașterea marilor culturi occidentale. Lorand Gaspar reprezenta elita poeziei franceze și totodată era de-al nostru, cum ne place să spunem. La urma urmei nu el a fost fiul rătăcitor, dimpotrivă, noi ne-am rătăcit în labirintul controverselor și divergențelor provinciale. Cu toate că viața poetului – și medicului – Lorand Gaspar care și-a făcut nume și renume în limba franceză, dar nu și-a uitat limba maternă, cea maghiară, nici celelalte limbi transilvane, româna și germana, ne-ar putea servi ca punct de referință atunci când încercăm să găsim modele de multiculturalism ca strategie valabilă în Europa de azi și de mâine.

Lorand Gaspar era un tânăr de nouăsprezece ani în 1944 când a părăsit Transilvania. A studiat medicina în Franța și după aceea a practicat chirurgia în Israel și Tunisia, dar în poeziile sale apar des amintirile de altădată, destinul tragic al tatălui, dragostea mamei, nostalgia copilăriei. Ne-am cunoscut în 2001, un bărbat de 76 de ani, dar încă plin de energie, cu o empatie onorantă. Îl interesa tot ce se întâmplă la noi și cu noi. Cartea mea avea un titlu enigmatic, ca o metaforă a stării de spirit din această parte a Europei, unde țările ieșite de sub umbrela sovietică așteptau cu un optimism nemaivăzut venirea păcii eterne: Comme un échiquier fermé (Ca o tablă de șah închisă). Împreună am lansat cartea într-o librărie pariziană, răspunzând la întrebările cititorilor în limba franceză, iar după aceea am mai discutat în limba maghiară. Vorbea o maghiară curentă, frumoasă, vie. Mi-a dăruit un exemplar din volumul său apărut în acel an, PATMOS et autres poèmes (PATMOS și alte poeme), cu o dedicație în maghiară: Markó Bélának egy párizsi találkozás margójára, a Szétszedett világ költőjének nagyrabecsüléssel és baráti üdvözlettel Lorand Gaspar, Paris, le 21 novembre 2001. Deci: Pentru Markó Béla, poetul Lumii desfăcute, cu prețuire și prietenie, Paris, le 21 novembre 2001.

Dezvelirea, în anul 2025, a plăcii memoriale în Târgu Mureș, pe casa unde trăia cândva familia Gaspar, a fost un moment cu o mare încărcătură sentimentală pentru mine, pentru noi toți care am participat la acel eveniment. Citisem, firește, imediat după întâlnirea noastră cartea pe care mi-a dat-o. M-a surprins nostalgia autorului pentru tot ce a pierdut cândva, mai ales neliniștea unui om care s-a realizat pe deplin în Franța și pe care, totuși, îl încercă în continuare un dor permanent după Atlantisul scufundat al copilului rămas singur pe malul unei mări imaginare. Am găsit multe poeme excepționale în volum, doar era vorba de unul dintre cei mai buni poeți francezi contemporane, dar nici astăzi nu am uitat durerea cauzată de un text scurt din ciclul Nuits (Nopți). A fost și este în continuare o durere profundă prin care am înțeles încă odată rostul poeziei, și anume: să ne schimbe gândirea, mai mult, să ne schimbe viața dacă se poate. L-am cunoscut pe Lorand Gaspar la o vârstă avansată, eufemistic vorbind, dar de atunci îmi apare în fața ochilor acel băiat, aproape copil încă, lăsat sau izgonit mai degrabă în lume singur, fără șă știe dacă va mai fi undeva acasă pe acest glob întunecat și rece. Sunt conștient bineînțeles că nu este menirea literaturii să ne ofere programe politice, dar mesajul acestui poem este mult mai mult, mult mai profund: învățămintele zbuciumatului secol douăzeci. Mărturisesc că simt o durere elementară când mă gândesc că s-ar putea repeta istoria din nou. I-aș obliga pe toți responsabilii iresponsabili ai zilelor noastre să citească biografia lui Lorand Gaspar, inclusiv acest poem fără titlu:

Il marchait un matin d’hiver

dans les rues vides d’un dimanche à Paris –

vent froid, ciel gris,

l’air un peu hagard, égaré

de l’errant qui ne sait pas où il va –

il avait pourtant un désir précis:

arriver par-delà le désespoir –

Mi-am permis să traduc textul în română:

Avansa într-o dimineață de iarnă

pe străzile goale ale Parisului duminical –

vânt rece, cer gri,

speriat un pic, pierdut

ca un pribeag ce nu prea știe unde merge –

avea totuși o dorință precisă:

a ajunge dincolo de disperare –

Poezia fină, elegantă, fermă a poetului francez, ardelean și târgumureșean totodată, poate fi un leac împotriva urii, dar și o atenționare, un semnal de alarmă în vremuri dilematice sau chiar tulburi. Anul acesta ar fi împlinit o sută de ani. Sper foarte mult că într-adevăr se află undeva „dincolo de disperare”.

*

Iulian BOLDEA

Lorand Gaspar. Geografii identitare. Epifanii și transparențe

Poezia lui Gaspar se resimte, desigur, de traiectoria sa biografică sinuoasă, de spațiul transilvan matricial sau de geografia mediteraneeană, cuvinte-cheie ale poeticii sale fiind: nomad, exil, migrațiune, cuvinte recurente, încărcate de o aură de spiritualitate și de căutare identitară perpetuă. De altfel, poetul însuși mărturisește un sentiment al abandonului, al pierderii reperelor geografice reale și, în consecință, mărturisește și o stare afectivă de regăsire sub semnul creației, sub semnul literaturii, prin drumul spre sine pe care îl presupune: „Certaines œuvres des dernières années me sont comme l’approche d’un pays où j’ai vécu longtemps, vraiment vécu, et dont j’ai perdu le chemin”¹. Născut în Transilvania, Gaspar a păstrat în expresia și tematica versurilor reverberații ale transilvanismului, spațiu cultural multietnic de întâlnire și dialog spiritual, legătura intensă și continuă cu Transilvania și transilvanismul fiind relevantă și reprezentativă, la nivelul dinamicii imaginarului, precum în volumul cu titlu sugestiv Derrière le dos de Dieu (Gallimard, 2010)  traducere a denumirii populare a regiunii unde locuiau bunicii materni².

Spațiul natal, matrice identitară este evocat în mod sugestiv, mai ales în versuri ce fixează detalii ale realităților spațiului transilvan, cum ar fi exprimarea ritualului cotidian al mesei de prânz, amintirea copilăriei, cu arome ale iernilor și zăpezilor de altădată, sesizate cu candoare și nostalgie. Poezia lui Lorand Gaspar este legată placentar de pământ, de solul și de geografia diversă străbătută de autor, de la peisajul transilvan al copilăriei, la deșertul saharian, insulele din Marea Egee, Franța, Africa de Nord sau Asia centrală. Titlurile volumelor sunt semnificative tocmai pentru acest atașament față de materie, pământ, sol în strânsă conexiune cu spiritualitatea. În fond, e vorba aici și de o spiritualizare intensă a materiei, de o interiorizare a realului prin intermediul verbului poetic: Le Quatrième état de la matière (1966), Gisements (1968), Sol Absolu et autres textes (1982), Derrière le dos de Dieu (2010). Desigur, așa cum precizează chiar autorul, pentru revelarea în condiții optime a naturii, a peisajului trebuie să existe și o „adhérence intime au lieu”³, un elan al interiorității spre real, prin care referentul (lumea) este integrat în metabolismul imaginarului liric, în toate culorile, nuanțele și vibrațiile sale neauzite. Legitimarea identitară a spațiului transilvan este legată de amintiri fulgurante ce redau, cu forța unei senzorialități proaspete, integrale și intense, vibrația unui trecut care nu mai este, în imagini vizuale și auditive sugestive: Realitatea este, astfel, percepută într-o viziune a totalității, textul restaurând dinamica unei ascensiuni interioare, a unei scări a identității pe care poetul urcă, prin intermediul unor cuvinte carnale, impregnate de o senzorialitate debordantă, integratoare: „brèves partitions sonores, visuelles et même musculaires qu’imprime en nous l’usage”⁴.  Foarte relevantă este și corespondența strânsă între corp și lume, între interior și exterior, din care se făurește un fel de exactitate nedisimulată și inaparentă a senzațiilor și sentimentelor, ce înlocuiește cunoașterea aparentă, riguroasă, alcătuită din raționamente și axiome.  Poezia însăși, e altfel, pare o cutie de rezonanță a senzațiilor, oferind o șansă de reconciliere cu sine și de recuperare a unei dimensiuni revelatorii, profunde a ființei, o „force parmi d’autres de notre corps”⁵. Existența, materialitatea, forța realului sunt elemente componente ale unei experiențe poetice puternice, în care conștiința vieții finite se întretaie cu infinitatea imanentă a lumilor, cum spune chiar autorul, care caută, cu plăcere, cu neplăcere, cu dezgust, cu intensă angoasă și maxim entuziasm senzorial să capteze toate detaliile, rădăcinile, luminile și obscuritățile realității.

Poetica extrem de modernă a lui Lorand Gaspar este alcătuită astfel dintr-un conglomerat de cuvinte, spații, figuri umane ce exprimă relația contorsionată a autorului cu lumea. Există aici, în versurile tensionate, tandre și muzicale ale lui Gaspar un cult al senzației fluctuante, mereu schimbătoare, în continuă metamorfoză, care ocupă mereu o poziție centrală, prin recurență și relevanță, în cadrul poemului. Poemele lui Gaspar fac astfel posibilă translația dinspre eu spre lume, spre ceilalți, scriitura devenind astfel sursă a cunoașterii și autocunoașterii, o veritabilă ucenicie întru devenirea sinelui. Activitatea de traducător a lui Gaspar este consistentă. Poetul cunoaște, din tinerețe, limbile care circulau în Transilvania (maghiară, română, germană), la care se adaugă franceza, engleza și unele limbi ce se vorbesc în spațiul mediteraneean. Poet și traducător,  Lorand Gaspar consideră că traducerea reprezintă descoperire și transpunere expresivă, cunoaștere a celuilalt și descoperire a propriului sine și a propriei scriituri, care se reîmprospătează mereu prin contactul cu alte poetici și limbaje lirice. Gaspar a tradus, uneori în colaborare cu Sarah Clair, mulți autori, din diferite limbi: Rilke, D. H. Lawrence, Séféris, Paolo Cristofolini, Khaled Najjar, Hassouna Mosbahi, János Pilinszky, György Somlyó,Károly Bari, Mátyás Varga, Ottó Tolnai, Marko Bela etc.

Transilvanismul lui Gaspar transpare și din perspectiva interesului constant pentru poezia maghiară, el traducând un volum al poetului târgumureșean Marko Bela (Comme un échiquier fermé, Ibolya Virág, Paris, 2001), traducere ce semnifică reapropiere de universul transilvan, repliere identitară și detentă lingvistică cu semnificații deosebit de relevante. La rândul său, Gaspar a fost tradus, cu intermitențe, în română, de Marta Iszak (Egeea, Iudeea, Clusium, Cluj-Napoca, 1993), Anca Măniuțiu (Foi de observație, Koinoia 2005) și Dominique Ilea (în revista „Vatra”). O traducere integrală în limba română a operei lui Gaspar este necesară, ca act recuperator simbolic reprezentativ. Pasionat de ținuturile exotice (deșert, ținuturi aride, soare torid), fascinat și de peisajul transilvan al copilăriei, Gaspar crede cu ardoare că „scrisul unui poem este de fiecare data o reînvățare a limbii”, chiar dacă uneori cuvintele nu sunt în stare să redea viața în toată plenitudinea ei. Poezia lui Lorand Gaspar pare o călătorie spre capătul limbajului, acolo unde cuvântul și lumea se întâlnesc într-o zare de lumină, un orizont în care intimitatea eului și a istoriei sale conferă apropierii de lucruri o stare de mister, așa cum peisajul scăldat în lumină sugerează o senzație de pierdere și regăsire, de claritate și umbră, în care ființa pare să se ascundă și să se dezvăluie în același timp. Pământul („sol absolu”) e înzestrat cu capacitatea de a dezvălui valențele interiorității, dar și reperele unui itinerariu al cunoașterii sacrificiale și al condiției poemului de a spune și totodată de a ascunde în cuvintele sale o tăcere esențială. Imaginile deșertului cu formele sale limpezi și învăluitoare par oglinzi ale sufletului, trăiri ale clipei și desprinderi de sine, pentru a se putea realiza un atașament mai profund cu natura, cu elementele, cu golurile și plinurile din țesătura lumii, a cărei identitate pare alcătuită din crâmpeie ale alterității, ale cuvintelor, culorilor și formelor, precum luminozitatea intensă a unei priviri reflexive și acaparatoare. Lumina e una dintre temele esențiale ale poeziei lui Gaspar. Lumina e izvor al vederii, sursă a comuniunii eului cu lumea, vibrație a emoției de a percepe lucrurile ca forme, culori, suprafețe și linii, evocând claritatea și forța evocatoare a peisajului. Luminii i se asociază moliciunea, voluptatea, tandrețea („la tendresse infinie de la lumière sur ces choses rassemblées”), după cum lumea însăși este fervoare a trăirii, plenitudine („l’inextinguible poussée de la vie”), frumusețe ca intensitate ce se desfășoară ca deznodământ în pragul luminii. Corpul însuși este intens spiritualizat, ca totalitate a trăirii („toute «l’intelligence», la totalité de l’acte de vivre”), întîlnirea cu lumina rezumând de fapt întîlnirea cu claritatea sinelui („la rencontre d’une clarté au fond de soi”) sau contopirea cu viața adevărată, din care se naște identitatea făpturii incarnată de poezie, lumină, clipă, peisaj din care se naște darul zilelor și al locurilor („épiphanie d’une transparence inexpliquée des épaisseurs de la terre”). Cuvântul poetic este, așadar, un apel la claritate, o căutare a sensurilor care deschid calea spre un orizont al tainei și al sugestiei absolutului, spre adâncuri misterioase și rădăcini neștiute ale lucrurilor. Întâlnirea cu lumea este, așadar, o întâlnire cu lumina alcătuită din înălțări și căderi. Peisajele redate de poet sunt în mare măsură elective, sunt locuri cu valoare de simbol cu care Gaspar are, fără îndoială, afinități (Patmos, Ciclade, Egeea), sunt spații în care claritatea, fervoarea și tentația limitei care deschide orizonturi se împletesc. Lumina e un simbol atotputernic, recurent în aceste versuri calme și totodată tensionate, prin intensitatea dorinței de a simți și cunoaște. Pasiunea  senzitivă este pe cât de intensă, pe atât de expresivă, căci fixarea în scris a mărturiilor simțurilor este un mod de a întruchipa lumea prin diverse tipuri de imagini perceptive: tactile, vizuale, senzuale, sau prin intermediul unor mecanisme sinestezice („abeilles d’odeurs, de goûts, de timbres, de touchers”). Lumina are însă, în unele poeme ale lui Gaspar, o funcționalitate mitic-ritualică, prin accesul spre înălțimi, spre intimitatea cu lucrurile, cu eternitatea („comme l’éternité prise dans une danse légère, ajourée, odorante”)  și cu transparența epifaniilor secrete. Dialogul cu lumea și cu sine este, în fond, sursă a cunoașterii, căutare, semn al transmutației simțurilor în reprezentări simbolice, ansambluri de  lumină și de muzică, relief al transparențelor uitate  din care se naște conștiința apartenenței la un univers armonios, infinit, ordonat.

Poet al luminii și al lucrurilor, al transparențelor și al ascensiunii spre transcendent, Lorand Gaspar sugerează, în poemele sale, o nostalgie a originilor transilvane, o reverie asupra multiculturalismului și asupra mitologiei, memoria cu toate fațetele sale fiind o constantă a poemelor încărcate de trecut, de prezent și de presimțiri ale viitorului. „Nomad al absolutului”, poetul întreprinde un „cântec al luminii”, căutând limite și revelații care camuflează dorințe și voluptăți secrete, într-o continuă obstinație a căutării luminii, iubirii, ascezei spirituale.

Bibliografie

Gaspar, Lorand, Derrière le dos de Dieu, Paris, Gallimard, 2010.

Gaspar, Lorand, Sol absolu et autres textes, Paris, Gallimard, [1982] 2006.

Gaspar, Lorand, Approche de la parole, suivi de Apprentissage, Paris, Gallimard, 2004.

Gaspar, Lorand, La Maison près de la mer, Lausanne, Pierre-Alain Pingoud éditeur, 1992.

Gaspar, Lorand,  Égée, Judée, Gallimard, 1993.

Gaspar, Lorand, Feuilles d’observation. Gallimard, collection „Blanche”, 1986.

Abdeladhim, Maha Ben, Visages et paysages chez Lorand Gaspar: Traits poétiques d’une errance, Nouvelles Études Francophones, vol. 22, no. 1, 2007, pp. 128-139.

Fiol, Maxime Del, Approches de l’Immanence, Paris, Hermann, 2013.

Iulian Trocaru, Lorand Gaspar: necunoscutul,  în revista „Conta”, nr. 29, 2017, p. 255.

Note:

¹ Lorand Gaspar, Approche de la parole, suivi de Apprentissage, Paris, Gallimard, 2004, p. 283.

² „Derrière le dos de Dieu”: nom donné à cette région de la Transylvanie orientale où se situent les rudes villages des hauts plateaux des Carpates dont mes grands-parents étaient originaires”, Lorand Gaspar, Derrière le dos de Dieu, Paris, Gallimard, 2010, p. 8.

³ Lorand Gaspar, Feuilles d’observation, Paris, Gallimard, 1986, p. 83.

⁴ Lorand Gaspar, Feuilles d’observation, op. cit., p. 166.

⁵ Ibidem, p. 65.

*

Mary Ann CAWS

Prima întâlnire cu inegalabilul Lorand …

Când l-am întâlnit prima dată pe Lorand, acum foarte mult timp, în 1982 – deși, acum, nu pare atât de demult, totuși vârsta mea considerabilă e garantul faptului că s-a întâmplat cu foarte mulți ani în urmă – a fost în calitate de prieten al amicului meu francez, poetul René Char (pentru care mi-am convins familia să se stabilească în timpul vacanțelor în Franța, în Vaucluse, ca să stăm aproape de Char, pe care am avut norocul să-l traduc și să-l îndrăgesc ca poet, împreună cu toți ai mei).

Când au ajuns la New York pentru prima dată, Lorand și soția sa, Jacqueline, mi-au devenit imediat prieteni apropiați; și pasionați de plimbări prin tot New York-ul, din Manhattan în Brooklyn. Am vorbit cu ei despre câte-n lună și-n stele, din câte îmi amintesc, și mai ales despre acuta lipsă de librării; iar în incinta puținelor existente, ne-a indignat imposibilitatea de a găsi o serie de poeți pe care am fi vrut să-i consultăm și chiar să-i citim în voie. Am mai discutat despre starea lamentabilă a Lumii și, cu toate astea, ne bucuram de miracolul de fi în viață. Ceva ce a fost, este și va fi un miracol.

Lorand, și soția sa, Jacqueline, pe care n-am încetat nicio clipă să-i ador, știau să aprecieze toate aromele bucătăriei, iar eu eram în acea perioadă pe punctul de a face ultimele revizuiri la cartea mea de bucate, Cartea modernă a bucătăriei (Modern Art Cooking). Și asta i-a amuzat foarte tare pe prietenii mei, Lorand și Jacqueline, din cauza titlului ales de mine „modern”. Pentru că ei – evident – preferau non-modernul, tradiționalul… Am dezbătut îndelung cu ei ideea de modern, raportată la o carte de bucate. Mă întrebau insistent: când zici, „modern”, ce înseamnă mai concret pentru tine?

Iată-ne deci, în centrul orașului New York, vorbind despre mâncare, fără să fi decis în prealabil unde urma să luăm prânzul. Am avut o idee minunată, chiar extrem de inspirată aș zice, pentru că, în general, sunt un fan al imprevizibilului în acest New York, pe care îl iubesc atât de mult încât, ca să pot trăi și preda aici, l-am adaptat stilului meu din Carolina de Nord: La Bonne Soupe, le-am zis amicilor mei. Și ne-am dus acolo și am mâncat excelent. Apoi, fără să mai pierdem vremea, ne-am reluat toți trei plimbarea pe câteva străzi orașului și am vorbit neîncetat despre ceea ce ne interesa pe fiecare dintre noi, indiferent dacă acel lucru însemna sau nu ceva transpus în cuvinte. Ce a predominat în mințile noastre, la acel moment, ca să spun așa, a fost poezia, și nu chirurgia, în ciuda faptului că Lorand își dubla valoarea pentru mine tocmai prin faptul că era poet și chirurg, un om care putea salva viețile oamenilor. Lorand, pe care l-am apreciat foarte mult, dacă cumva am uitat s-o spun în entuziasmul meu, a personificat pentru mine ceea ce reprezintă poetul în lume. René Char semăna cu Gaspar, și totuși, era total diferit. Lorand rămâne expresia poetului-chirurg, cu o curiozitate și o înțelepciune atât lirică, cât și expresivă.

Și trebuie să mai adaug: când Lorand m-a invitat să merg în Tunisia ca să vorbesc despre poezie, am fost prea timidă în limbaj și ca persoană, ca să pot accepta: CE PĂCAT! Mă întreb acum: oare cum am putut refuza așa ceva!? Of, regretele mele de femeie bătrână!

Dar pentru a încheia, spun ceea ce contează, în fond : Lorand, prin frumusețea sa fizică, intelectuală și morală, a putut rămâne fidel de-a lungul vieții sale prieteniilor poetice, intelectuale și morale – care nu sunt atât de separate precum par – iar prieteniile lui se hrăneau din asta.

Cum era un spirit extraordinar, atât din punct de vedere poetic, cât și științific, avea generozitatea unui gentleman cultivat, fidel prieteniilor sale din orice moment. Când ne-am întâlnit prima dată și am început seria plimbărilor noastre, tocmai își publicase volumul Le Quatrième Etat de la matière [A Patra Stare a Materiei] și mi l-a dăruit cu drag. Mi l-a oferit împreună cu toate celelalte volume ale sale. Nu că le-aș fi înțeles atunci, dar el, în generozitatea sa, a vrut să-mi ofere totul. I-am înțeles gentilețea, iar el mi-a pardonat incapacitatea de a-l înțelege în acel moment, invitându-mă să sălășluiesc chiar în spiritul său. A fost premisa unei viitoare și durabile prietenii, pe care am avut norocul să o accept PENTRU TOTDEAUNA. Mulțumesc, dragul meu Lorand.

Traducere din limba franceză de Corina BOZEDEAN

_________________-

Traducere susținută printr-un grant al Ministerului Cercetării, Inovării și Digitalizării, CNCS -UEFISCDI, nr. proiect PN-IV-P2-2.1-TE-2023-0108, în cadrul PNCDI IV.

[Vatra, nr. 1-2/2026, pp. 89-97]