Daniel Lançon

Lorand Gaspar: umanist al universalului împărtășit

Născut la Târgu-Mureș (Marosvásárhely) în anul 1925 într-o familie maghiară, în Transilvania, România, scriitorul Lorand Gaspar a fost deopotrivă poet, eseist, traducător, fotograf și chirurg, în buna tradiție a medicilor cultivați. Și-a împărțit timpul între Orientul Apropiat (a profesat chirurgia la Ierusalim din 1954 până în 1970), Maghreb (la Tunis, din 1971 până în 1992)¹, insulele grecești și Franța, asumându-și un dublu decalaj: lingvistic, în raport cu limba maternă care era maghiara, și cultural, prin exilul față de țara natală și de locurile de creație, îndepărtate de majoritatea cititorilor de limbă franceză, destinatari ai operei sale.

I

Asupra copilăriei și adolescenței petrecute în Transilvania revine de mai multe ori, mai ales în interviurile de la sfârșitul vieții, explicând chestiunile naționale și lingvistice care îl priveau:

„La nașterea mea provincia făcea parte din România, încă de la Tratatul de la Trianon (din 4 iunie 1940), după cel de-al Doilea Război Mondial. Am fost cetățean român, deci, de la naștere, spre deosebire de părinții mei, care au devenit prin forța lucrurilor. Trebuie să spun că, până în 1939, dată la care, prin decizie, axa Roma-Berlin a redat Ungariei jumătatea de nord a provinciei, nici foarte numeroasa mea familie, nici prietenii unguri, n-am avut de suferit ca minoritate. Învățarea românei era mai degrabă un avantaj pentru tineri (mă gândesc la avantajele considerabile pe care copiii le au din faptul de a vorbi mai multe limbi), iar funcționarea școlilor private maghiare și germane era admisă fără probleme. Firește că în aceste școli ni se predau limba, istoria și cultura română, în paralel cu maghiara, franceza, și, din clasa a șasea, latina.”²

În ce privește franceza, poetul își amintește că profesorul din liceu „ne chema la el acasă, pe vreo doi-trei elevi, aceasta fiind recompensa supremă, ca să ne inițieze în misterele poeziei lui Rimbaud“³. În perioada interbelică, Franța literară beneficia de o aură de grandoare în Mittel Europa și e de înțeles insistența tatălui pentru limba franceză, predată atunci pe baza textelor marilor clasici.

Transilvania natală este foarte puțin prezentă în opera poetică și nu revine asupra subiectului decât în interviurile de final și într-o lucrare în proză publicată în 2008 (sau mai devreme), puțin cunoscută dealtfel.  Găsim în ea o rară și fugitivă mărturisire retrospectivă:

„Nopți de iarnă transparente în deșertul Iudeii, de o densitate și o compactare greu de explicat. Sentiment că poți pipăi cu degetele, că poți auzi pulsațiile unui „corp” pe care nimic exterior nu-l limitează. Că atingi cu ochii, cu degetele, cu spiritul o „lege” eternă, un ritm unic care ține laolaltă pietrele din deșertul acesta, cele câteva ierburi, corpul meu și acele înghețate ale stelelor. Scârțâitul zăpezii în nopțile cu clar de lună din  iernile copilăriei mele.”⁴

În „Petite biographie portative” (1995) trece rapid în revistă istoria fostei Dacii romane cucerite de maghiari și vorbește de părinții „originari de pe înălțimile versantului vestic al lanțului Carpaților”, oprindu-se mai ales asupra uneia din amintirile sale favorite:

„Vacanțele de vară petrecute la ferma bunicii materne, care se situa la o mie de metri altitudine pe platoul Gyergyó, în Carpați, au fost, fără îndoială, momentele cu cele mai multe descoperiri, aventuri, emoții și afecțiune, care au cristalizat și au consolidat în mine dragostea de natură […]. Scriu aceste rânduri la întoarcerea din Transilvania, de la Gyergyóalfalu [Joseni, în română], de la casa bunicii mele și ale unchilor care mai sunt acolo […]”⁵

Prima întoarcere în Transilvania datează din 1964, moment în care își revede multe dintre rude, între care pe mama sa, tatăl decedând în 1945. 

Evadat dintr-un lagăr german de muncă forțată din Suabia-Franconia în martie 1945, este prins de militarii francezi și ținut prizonier de război în Alsacia vreme de un an, după care îi propun, lui și altor câtorva studenți unguri încarcerați, să rămână în Franța ori să se întoarcă la Budapesta. Obișnuit cu traducerile din franceză încă de la vârsta de 13 ani, cititor al celor mai mari poeți francezi, Lorand Gaspar alege să facă studii… de medicină la Paris.

În primii ani după stabilirea în Franța publică în ungurește. Împreună cu un prieten, fondează și animă revista culturală Ahogy Lehet (Comme on peut), destinată compatrioților emigrați în Franța, Belgia și Germania. Până în 1955, publică în revistă diverse scrieri poetice și de reflecție  și chiar un prim volum de poeme editat în Germania: Igy Szóla Cvend (Ainsi parle le silence).⁶

„E clar că nu mi-am renegat niciodată nici cultura de origine, nici limba maternă, dar la fel de clar e că, alegând să trăiesc în Franța după război, știam la fel de bine că îmi doream să aprofundez această cultură și această limbă, pe care le cunoșteam și iubeam din vremea copilăriei târzii. Înainte să-mi pun întrebarea dacă voiam ori puteam să scriu în franceză, știam că vreau să devin cetățean francez și să particip pe deplin, în caz că eram acceptat, la viața socio-culturală și politică a acestei țări.”⁷

II

Lorand Gaspar se implică curajos în câmpul politicii, sub imperioasa presiune a momentului, atunci când publică, în mai 1968, Histoire de la Palestine, în faimoasa „Petite collection” a editurii Maspéro. Lucrarea „a fost redactată în cele șase luni care au urmat războiului de șase zile. Această primă carte a fost scrisă din uimirea dureroasă a martorului ocular în fața ignoranței crase a opiniei publice franceze  […] cu privire la problema israelo-arabă, la situația din Orientul Apropiat, în general, și  a palestinienilor în special”, însemnează autorul în paginile pe care le inserează în noua ediție intitulată Palestine année zéro (Maspéro 1970) și pentru care s-a folosit activ de legăturile personale cu stânga israeliană între 1967 și 1969⁸. Cartea dezvoltă ideea existenței a două  „popoare” ce vor fi nevoite să depășească argumentele referitoare la drepturile divine sau istorice și să învețe să trăiască pe același pământ, ceea ce la nivelul anului 1970 reprezenta o opinie contrară părerii generale din Europa, când poporul palestinian nu exista nici măcar ca idee. În Judée (1980), care conține poezie și proză, el exprimă durerea, deznădejdea și revolta omului strivit de un destin istoric în Palestina/Israel, dar care, nevoind să se închidă în ele, își arogă dreptul și – crede el, datoria – de a iubi, de a învălui cu privirea și în cuvinte născute din această privire o natură în care ființa umană este fie asociată altor regnuri, fie, în mod crud, disociată lor:

„Mergeam în întâmpinarea unui trecut falnic: am fost izbit direct în față, și în continuitatea ei, de realitatea vie a unui prezent multiplu și complex. Puritatea cânturilor peisajelor milenare cuprindea, cu un calm imuabil,  violența pasiunilor oamenilor.”⁹

Și, într-adevăr, Lorand Gaspar a traversat o jumătate de veac marcat de tragedii în Europa și în Orientul Apropiat, în care omul s-a dovedit a fi înspăimântătorul persecutor și nimicitor al propriei persoane. Necazul și nefericirea umană l-au lovit direct (stau mărturie poemele din Judée despre războiul din Palestina din 1967) și nu era, firește, el acela care să le evite într-o operă mereu orientată spre energia vieții:

„Cred că mi-am petrecut cea mai mare parte a timpului în locuri în care se concentrează durerea umană. Zilnic mi s-au umplut ochii cu imaginile acestei descompuneri a formei umane, a inevitabilei înfrângeri. Necesitatea de a încerca să înțelegi, pe cât se poate, și de a acționa, nu lasă prea mult loc manifestării sentimentelor. Te aduni din iubire încăpățânată de viață, din dorința de a vindeca – fără încetare dejucată, dezamăgită – care este, în același timp, dorință de a te vindeca pe tine.”¹⁰

Dacă autorul a ales să nu-și dezvolte opera în cheie tragică, refuzând să trăiască legătura cu lumea ca pe o sfâșiere, trebuie să luăm aici în considerare nu numai detractările și urgențele pe care le presupune profesia de chirurg, dar și vocația de a vindeca prin iubirea de semeni, voința de a testa limite, astfel încât trupurile să reziste și sufletele să nu rămână în părăsire.

Stabilit la Tunis după Războiul de „Șase Zile” (1967), care duce la trecerea sub hegemonie israeliană a Cisiordaniei și a unei părți a Ierusalimului, a înființat în decembrie 1971, cu Jacqueline Daoud (care i-a devenit soție), Alif „revistă culturală deschisă tuturor celor care trăiesc experiența lumii a treia, tuturor celor care cred în însemnătatea efortului cultural întru ridicarea acestei lumi a treia” (nr. 1). Ea îi găzduia, între alții, pe Mahmoud Darwish și pe Jean Grosjean, pe Naguib Mahfouz și peMichel Butor, pe Tahar Djaout și pe Yves Bonnefoy, pe Tahar Ben Jelloun și pe Pierre Oster, pe Salah Garmadi și pe Jacques Réda. Cititorul putea să descopere în ea dosare tematice consacrate lui Saint-John Perse sau lui Georges Séféris, poeziei maghiare dar și o mulțime de autori traduși din arabă.

III

În 1972, Sol absolu face surpriza în peisajul poeziei franceze, poemele lirice fiind juxtapuse numeroaselor citate din Profeți, din geografi și din istorici ai Antichității, din Evul Mediu arab, etc. Poemul „Plus d’une fois à l’aube…” a devenit unul din cele mai citate și analizate de critică, fiind recomandat mai cu seamă pentru a ilustra geneza imanentă atât de caracteristică unui poet care e în același timp un om de știință:

„Am visat o geneză / universul se tot năștea neîncetat / nu din ordin venit din afară / ci amplu ci plin de propria-i muzică / de-a fi acolo piatră compactă la infinit / umplută de dansul ce face să vibreze fiece sunet / sferdelit în lumină.”¹¹

Să sărbătorească, da, printr-o poezie a privirii care plantează sămânța, o poezie a epifaniei, întâmpinare a prezențelor naturii, a fulguranței păsării în zbor sau a armonizării culorilor în zori de zi, univers al începuturilor, al reînceputurilor. Poezie a clipei, cu toate acestea ancorate în memoria cultivată, memoria civilizației umane din Grecia și din Orientul Apropiat:

„Doream să pătrund cât de bine pot felul de a trăi, cultura, limba și tradițiile acestor oameni pe care aveam obligația să-i tratez; voiam să cunosc nu numai locurile, încărcate de istorie sau nu, și peisajele de cele mai multe ori dezgolite, ci și compoziția lor geologică, și să observ, de câte ori pot, săpăturile arheologice. Și când m-am pus să scriu un text poetic inspirat din respectiva experiență, toate aceste voci au venit să-și revendice în mod spontan locul.”¹²  [cu referire la Sol absolu]

În această carte atât de deosebită, scrierea polifonică se sprijină pe constrângeri spațiale și formale – mai cu seamă pe un joc tipografic de spațiere a cuvintelor, a literelor, ce semnifică bucuria fizică de a exista cu precădere prin experiența deșertului – ritmul biologic bazându-se pe folosirea sistematică a sinesteziei. Această practică textuală scoate în evidență unitatea între regnuri, solidaritatea lor, și locul ființelor umane în acest continuum.

Științe ale corpului și ale naturii, anatomia, geologia, botanica și zoologia se află în centrul experienței poetice, așa cum e ea prezentată în Sol absolu, care reprezintă un adevărat poem științific contemporan. În lucrarea cu titlul Feuilles d’observation (1996), eseistul continuă să pună în dialog reflecțiile poetului, medicina și observațiile naturaliste. Ultimul volum de poeme, Derrière le dos de Dieu (2010), plasează chiar, în mod surprinzător, observarea creierului într-o continuitate cu vocea poetică.

În 1980, poetul publică Egée (urmat de Judée), un volum de vreo sută de pagini dedicate „lui Georges Séféris și pescarilor din Patmos” și care conține mai ales ansambluri intitulate „Îles”, „Sous le platane de Cos” (medicina universală dată lumii) și „Journal de Patmos”. În 1989, autorul revine la Patmos sub forma unui poem în versuri. Doi ani mai târziu, vine rândul volumului Carnet de Patmos (proze, povestiri, fotografii) și apoi din nou poeme în versuri cu La Maison près de la mer (în 1991 și 1992).

„Între stâncile din Patmos și pietrele din Ierusalim exista un numitor comun: lumina. Aceasta era, fără îndoială, mai tăioasă între pereții albi, rocile magmatice de pe insulele din Marea Egee, și mai aurie, mai sângerie și în surdină, mai imperioasă și mai corozivă în Iudeea, cu toate că ambele făceau trimitere la aceeași claritate de ferment pe care o puteai vedea cum urcă în lucruri, la apusul din ambele locuri.”¹³

Importanța pe care creatorul Lorand Gaspar o acordă luminii ar putea da un indiciu pentru a înțelege motivele care l-au condus să se facă fotograf. Încă din 1965, a avut numeroase expoziții pe baza operei fotografice,¹⁴ cărora li se adaugă reproduceri după fotografiile care ilustrează volumele colective ce i-au fost consacrate până în prezent.

Unicitatea cadrelor, atenția acordată geometriei formelor (minerale, vegetale, arhitecturale) –  cât și orizontalele și verticalele apărute în fotografiile publicate în Carnet de Patmos – au fost adesea remarcate de critică, creând un fel de dramaturgie a negrului, în gradație cu lumina și umbra. Analiza operei sale fotografice revelează o realitate pe cât de ambițioasă, pe atât de originală. Imagini cu peisaje mediteraneene sau deșertice/semideșertice din Orientul Apropiat, aproape exclusiv în alb-negru, nu sunt neapărat o ilustrare a realului ci mai degrabă o revelare a unei prezențe în lume și a lumii înseși, într-un alt mod decât prin cuvintele din limbă și care vizează asocierea formelor vizibile și, paradoxal, invizibile ale vieții (de la mineral la uman). Retrospectiv, și-a explicitat astfel obiectivele:

Cred că există un tip de fotografie care e în căutarea a ceva, care ar vrea să aducă o licărire de înțelegere în întunecimile noastre […] Aceste imagini încearcă să surprindă realitatea de dincolo de spectacol, și nu numai prin ochi, ci […] și prin ce se află în spatele lor […]. Acest tip de fotograf nu e numai „grafistul” luminii, ci și al „celeilalte lumini”, de dincolo de ea: al „luminii întunecate”. Aceste imagini iau naștere îndărătul ochilor – îndărătul a ceea ce e vizibil – dincolo de lumină. Nu e vorba de instantanee despre lume sau despre timp sau însuși timpul. Aceste imagini sunt opere ale poetului care percepe ce e dincolo de ochi, „mirabila tăcere a neînceputului”.¹⁵

IV

Învățate sau materne, limbile au fost o prezență centrală în perioada din tinerețea petrecută în estul Transilvaniei (maghiara natală dar și româna, germana și franceza) – tânărul e poliglot încă de la vârsta de 18 ani¹⁶ – lor adăugându-li-se, mai târziu, engleza, greaca și araba.¹⁷

Stabilit în Franța din 1946 până în 1954, apoi la Ierusalim, din 1954 până în 1970, anumite opere poetice îl marchează tocmai în această perioadă: îl citește pe Rilke în germană, fără să aibă nevoie de traducere, apoi pe grecul Séféris, pe englezul Lawrence dar și poeți unguri contemporani (mai ales pe Pilinzsky). Gaspar traduce un număr foarte mare de poeme aparținând acestor autori, din anii 70 pănă la începutul anilor 2000, cel mai adesea în colaborare cu Sarah Clair (Jacqueline Gaspar), dar cele mai numeroase rămân cele din maghiara sa maternă.¹⁸

Întrebat fiind „Cum poate traducerea să fie un gest unic pentru un traducător ca dumneavoastră, care redă din limbi atât de diferite ca engleza, germana, greaca și maghiara?”, Gaspar răspunde:

„Am căutat de multe ori să explic că traducerea înseamnă pentru mine un proces de învățare continuă, în cel mai înalt grad și pe mai multe planuri. Nimic mai potrivit pentru a intra în vintrele pământului, ca să atingi rădăcina, arborescența ei, circulația sevei, substanța care o hrănește, însăși natura unei poezii unice. Traducând poezie, învăț tot atât, ba chiar mai mult, despre limba în care scriu, decât despre limba pe care o folosește poetul tradus.”¹⁹

Asistăm aici la dezvoltarea unei metaforizări energizante care exprimă cât de benefică a fost pentru el „munca de traducere”.

Putem formula ipoteza că, printre Élégies de Duino, volum pe care îl traduce de la mijlocul anilor 60, a noua, în special, are forma unei adresări: „Poate vei fi aici să spui: casă, fântână, podeț, ploscă, ușă, livadă, fereastră, – sau doar: coloană, clopotniță, – dar să le spui, mă-nțelegi – of! Să le spui așa încât nicicând în sinea lor să nu poată să se-ndoiască că sunt tocmai aceasta.”²⁰ Nominalizarea elementelor care definesc traiul în mijlocul unor realități comune, „vocea“ naturii înseși care ia forma unui imn ce reprezintă tot atâtea îndemnuri la a regăsi unitatea între filonul poetic și lumea materială (moștenire a romantismului), dincolo de catastrofele care au marcat secolul, toate acestea devin o misiune pentru (deja) viitorul poet Gaspar.

În introducerea pe care în 1974 o face poeziei maghiare în numărul 2 al revistei Alif, Gaspar este perfect conștient de faptul că limba și cultura sa maghiară erau atunci marginale și chiar marginalizate în contexte europene puternic ierarhizate în cadrul unui sistem de limbi, califícate, unele, drept majore iar altele, ca fiind minore.²¹ În 2004, declara și că:

„Maghiarii, ca și insulă de origine fino-ugrică [în Europa] au fost fără îndoială marcați, în toată istoria lor […] de o anumită solitudine lingvistică pe care au surmontat-o prin învățarea tuturor limbilor și prin traducerea în ungurește a capodoperelor literaturii universale.”²²

Avea sentimentul că traduce dintr-o limbă „dominată” spre una „dominantă”, cu o literatură ce dispune de un însemnat capital simbolic, în ciuda faptului că aura poeziei – care pare încă foarte marcată în literaturile sursă, greacă și ungară²³ –  se exercită într-un cerc restrâns de cititori de literatură. Și-a fixat, așadar, „misiunea” de a scoate cât mai multe traduceri în reviste din Franța și a făcut acest lucru vreme de aproape treizeci de ani, începând cu anii ʼ70, vizând măcar cunoașterea, dacă nu recunoașterea de către mari edituri din  cultura-țintă (Gallimard, Belfond, La Différence, Belin).

În ce privește meditația în jurul poemelor lui David Herbert Lawrence, – îndelung maturată înainte de a se apuca de traduceri din autor²⁴, pe care le-a și publicat în număr reprezentativ la edituri importante, – aceasta i-a consolidat lui Gaspar, fără doar și poate, capacitatea de a recunoaște o poezie a vieții sub toate formele ei, prin vitalismul poetului englez, îndeosebi în ce privește descrierea unei naturi exuberante, adesea de inspirație mediteraneeană. Gaspar cataloga Birds, Beasts and Flowers ca fiind un „foarte frumos volum”, ca pe o „invitație la o privire mai profundă îndreptată asupra lor, și la o înțelegere a limbii lor ce stă la «baza» imensei piramide reprezentate de comunitatea noastră de ființe vii.”²⁵ În poemul „They Say the Sea is Loveless”,²⁶ animalul (delfini), vegetalul (vița-de-vie) și divinul (Dionysos) sunt unite de fluxul vital al mării.

A existat, incontestabil, și „momentul” Séféris (Mercure de France, 1970) și apoi Rilke (Seuil, 1972), ale căror traduceri au fost publicate de edituri de renume în domeniul literar și instituțional din Franța atunci când se pregătea intrarea lui Gaspar la Gallimard. În aprilie 1972 apare Sol absolu. Prin aceste traduceri din opera unor scriitori de prim rang, poetul își face intrarea în comunitatea specială a traducătorilor-creatori. D. H. Lawrence li se adaugă mai târziu, dar decisiv, în 1996, la Gallimard. În cazul autorilor contemporani unguri el a desfășurat însă o activitate de cursă lungă, participând, până la o vârstă înaintată, în programe la scară europeană, continuând să prezinte noi talente de origine maghiară unui public francofon care, rămânea, desigur, restrâns.

V

Volumele de proză și de poezieau fost completate de trei lucrări de reflecție: Approche de la Parole (1978), Feuilles d’observation (1986) și Apprentissage (1994). Concepția care le susține se dovedește a fi una dintre cele mai deosebite din literatura franceză a timpului,  prin juxtapunerea chestiunilor literare și științifice²⁷. Prin eseurile despre artă (dedicate mai cu seamă picturii occidentale și chineze de inspirație taoistă), despre știința medicală ș biochimia moleculară, despre istoria filosofiei europene, Lorand Gaspar a căutat, în spiritul lui Montaigne, să identifice lecții de viață în cunoaștere și creație, dezvoltând o conștiință ecologică (anticipând-o), arătând rețelele de interdependențe pe care omul le stabilește cu o natură amenințată din toate părțile în societatea contemporană.

Approche de la parole (1978) afirmă încă din titlu ambiția de a plasa în prim-plan, dintr-o perspectivă anti-formalistă, „cuvântul”, adică elementul vital specific fiecărei ființe, criticând sever derivele tehnicii. Predominant e modelul biologic al materiei vii, de unde și frecvența metaforei legate de „țesut” – termen provenit din vocabularul anatomiei, pe care chirurgul îl cunoștea bine: „Faptul de a fi construit din aceleași elemente ca pământul, materie care se regăsește peste tot în univers, nu e o iluzie. Nu e o iluzie că fiecare formă de viață vorbește același limbaj chimic ca să se organizeze, să se construiască și să se reprducă.”²⁸

În siajul activității de medic scrie „foi” – la propriu și la figurat – redactate în grabă, între două operații, două urgențe sau seara, întors acasă de la spital, cam în maniera „fișelor de observație”, în care trec rezidenții istoricul bolii, rezultatele  examinării clinice și orice altceva se mai întâmplă.²⁹ Autorul nota: „cu cât ești mai înghiontit, cu atât e mai imperios necesar să te oprești, să privești în jur, să iei aer. Cât să notezi o idee, o mirare. Aceste foi sunt pentru mine un mod de a respira.”³⁰

Editate postum cu titlul Feuilles d’hôpital (2024)³¹, ele includ rezumate ale istoricului personal (Școala hipocratică de la baza profesiei; figurile de autoritate moderne din prima jumătate ale secolului al XX-lea, de unde și paginile despre asepsie) dar și evocări ale amicilor poeți care au trecut prin experiențe de spitalizare traumatizante, ca de pildă, Jacques Réda, Henri Michaux, Roger Munier, și mai ales Georges Perros, cu citate din acești amici care sunt și semnale de alertă  cu privire la degradarea relației între medici și asistenți, pe de o parte, și pacienți, pe de alta, cu precădere legată de îngrijorarea față de tehnicile care li se par din ce în ce mai invazive.

Feuilles d’hôpital est o lucrare despre confidențele pe care ți le faci singur, despre expunere în momentul unor crize existențiale, locul de convergență a impresiilor trăite, un rezervor de experiențe salvate de la uitare. Nu povestește viața ci rutina la spital, cu eforturile depuse pentru a trata și, pe cât posibil, a vindeca, dar, mereu, despre a face față suferinței. „Clinica”, adică, la propriu, ceea ce ține de practica la căpătâiul bolnavului, în prezența lui, și datele obținute prin observație participativă stau în centrul „Foilor”, unul dintre subiectele de inspirație ale acestui jurnal de bord fiind timpul petrecut zilnic lângă bolnavii internați ca și reflecțiile pe marginea pierderii pacienților. O abordare plină de compasiune, și posibilă funcție cathartică, prin interogația finală asupra limitelor limbajului de comunicare în situații tragice. 

Un ansamblu de poeme intitulat „Clinique”, a fost la rândul lui publicat în 1979 în revistă, fiind republicat zece ani mai târziu în colecția „Poésie” de la Gallimard³². În el se regăsește o dublă serie de referințe (medicale din Grecia antică, în Corpus hippocratique, și de istorie a medicinei franceze, Laënnec și diagnostic). Poemul încearcă să spună adevărul despre suferința oamenilor și despre experiența trăită de medic. Mărcile de originalitate ale creatorului Lorand Gaspar  au fost asocierea datelor științifice, reflecțiilor filosofice cu vocea subiectului liric, contracarând totodată pathosul morții prin practica clinică. Preocupat fiind, la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial care a pustiit lumea întreagă, de o medicină a corpului social, experiența personală i-a servit, cel mai adesea, drept declanșator al reflecțiilor pe marginea condiției umane în suferință, din grija de a asocia mereu eticii științifice și una comportamentală.

VI

La începutul anilor ʼ70, când apare Sol absolu, Lorand Gaspar s-a angajat în publicarea textelor pe care le-a intitulat „jurnal” și mai apoi, „carnet”, dezvoltând, în principal, două modalități asemănătoare: pe de o parte, jurnalul personal, pe care îl ținea la Patmos³³ și la Ierusalim, două locuri în care a trăit, sau despre care și-a amintit, Carnets de Jérusalem (1997) fiind despre un oraș plin de istorie, în care emergența experiențelor personale lasă loc dezbaterii în aceste „locuri de mare încărcătură” spirituală; pe de altă parte, jurnalul de călătorie propriu-zis (Journaux de voyages).³⁴ În realitate, autorul considera relatările de călătorie și poemele din Sol absolu et autres textes cât și cele din Égée Judée drept complementare, primele fiind, probabil, deschizătoare de drum pentru celelalte.

Relatarea intitulată „Retour de Transylvanie (et d’autres régions de la Roumanie)” (2008)³⁵ este importantă, din multe puncte de vedere, și funcționează, tocmai, ca o „întoarcere”, bazată  în principiu pe două șederi, din 1992 și 1995. Nu se pune problema ca Lorand Gaspar să nu se fi întors până atunci în România, el revenind în țară mai mult sau mai puțin regulat începând cu 1964; doar că nu s-a inspirat din aceste reveniri, așa cum a făcut-o în cazul atâtor altor călătorii, despre care a publicat. 

Totul începe printr-un lung pasaj emoționant despre ferma bunicilor materni din satul „situat la marginea platoului Gyergyo, pe care se întinde una din cele patru regiuni ale ținutului secuiesc”; „în martie 1992” mai trăia încă, acolo, o mătușă în vârstă, descrisă ca fiind o țărancă cu voce cântătoare.³⁶ Aflăm și că a revenit în „satul familiei în anii ʼ80, când l-a găsit pe unchiul său preferat (Bandi), ocazie în care au vorbit despre originile legendare:

„Unchiul era perfect conștient că originea hunică a ungurilor, în general, și a secuilor, în special, nu avea niciun fundament istoric, dar, ca mare parte din membrii acestei comunități secuiești care număra cam o mie de suflete, respecta miturile și legendele consolidate de tradiție. În realitate, începând cu secolul trecut, mitul originii hunice devenise profesiune de credință, subiect de orgoliu colectiv.”³⁷

În relatarea evocată anterior, zilele petrecute în orașul natal sunt marcate de recenta evoluție politică și de tensiunile interetnice:

„Am sosit la Tîrgu-Mureș la mijlocul unei «săptămâni a toleranței», organizate de grupul Pro-Europa, la exact cinci ani de la înfruntările care avuseseră loc în oraș în martie 1990. […] Admir hotărârea calmă a acestor femei și bărbați, prinși la mijloc între cele două comunități, pe care una îi consideră trădători iar cealaltă visători, și care își fac treaba în confuzia și ostilitatea din jur, admir aceste calități specific umane precum inteligența, capacitatea de a înțelege și generozitatea de a acționa.”³⁸

Autorul intervine aici, așa cum a făcut-o adeseori, ca un umanist, preocupat de restabilirea înțelegerii între oameni.

 Constată că, în afara „câtorva clădiri «cu magazine de lux», centrul orașului a rămas la fel”, cu toate că îngrijorarea continuă să fie acolo: „Pe anumite străzi, în marea piață publică, mi se mai întâmplă să mai întâlnesc și umbre” notează scriitorul, făcând aluzie la trecutul fantomatic. Înțelege totodată că, după atât de mulți ani,  nu mai poate reveni în sensul reluării legăturii anterioare și conchide: „suntem în mod clar turiști.”³⁹

Pe parcursul acestei șederi (din 1995) străbate România, în calitate de scriitor, la invitația mai multor centre culturale și universități. Probabil atunci a avut loc întâlnirea cu Martha Izsàk, care a tradus Égée Judée în română și a publicat cartea chiar în anul respectiv⁴⁰. Acestea erau singurele „reîntoarceri” posibile pentru scriitorul care devenise între timp.

Chestiunea limbii române revine tocmai cu ocazia acestei șederi. Astfel, amintindu-și de trenul care îi duce de la București la Craiova, „în Oltenia”, pe el și pe soția sa, Jacqueline, notează că: „În compartiment un grup de bărbați discută cu o însuflețire dublată de gesturi și mimici într-o limbă care părea că pătrunde gradual straturi vechi din memoria mea; din când în când o imagine sonoră ca o pietricică opacă expune, rostogolindu-se, vreun sens demult întipărit acolo.”⁴¹ Foarte poetică și științifică în același timp, evocarea este emoționantă. Umorul câștigă de multe ori duelul cu posibila melancolie, de pildă atunci când, invitat fiind la o recitare de poezie la Craiova, „bucuros de reapariția câtorva părticele de vocabular din memorie”, s-a „lăudat în legătură cu progresele în ce privește înțelegerea” făcute „în română”, declarându-i lui „J. [Jacqueline Gaspar, soția sa]” că titlul unui poem recitat („Cucubriu”) înseamnă „Castravete”: „J. se apleacă spre vecina din dreapta, o interpretă româncă, ca să verifice. Răspunsul: „Arc-en-ciel“ [Curcubeu – n. trad.], ceea ce stârnește „hohote de râs.”⁴² Se observă aici revenirea la suprafață a unei limbi de origine, la cincizeci de ani după plecarea din România transilvană (1945-1995).⁴³

Foarte semnificativ este titlul ultimului volum de poezie: Derrière le dos de Dieu (2010), cu inserarea notei explicative preliminare: „«Derrière le dos de Dieu» [Îndăratul spinării lui Dumnezeu]: nume dat regiunii din Transilvania orientală unde se află satele austere de pe înălțimile Carpaților de unde se trăgeau bunicii mei. L.G.”⁴⁴ Cartea revizitează câteva locuri în care a stat (Iudeea, Egeea, Tunisia), manifestând o dublă experiență a continuumului care structurează realul, despre care vorbește pentru ultima oară, la o vârstă înaintată: „O fereastră spre adâncuri / larg deschisă spre Întindere. / Nu e nevoie să te-nturnezi, / peste tot e Deschis-ul la ora asta, / aici acolo și chiar ce n-a început vreodată”⁴⁵ iar spațialitatea e „prospețimea unei pulsații / luminează acum aici / deschiderea în trupuri.”⁴⁶

Cu ocazia ultimei deplasări din locul de reședință, undeva la mijlocul anilor ʼ90, își explica astfel condiția cvasipermanentă:

„Când începi prin a fi smuls din locurile copilăriei, îți zici că, la urma-urmei, dacă ai supraviețuit acestui prim act brutal, unei dezrădăcinări atât de radicale, nu mai poți avea surprize în domeniu. Capeți o inimă de nomad.  Așa încât, dacă îți alegi drept patrie o limbă, o cultură ori o meserie anume, când circumstanțele permit, te așterni din nou la drum.”⁴⁷

Totuși, pentru el, Transilvania natală rămâne „mica patrie”, cum zicea Lamartine, care s-a ivit spre finalul operei, la o vârstă înaintată.

*

Încă de la intrarea pe scena literară franceză, a primit premiul Apollinaire pentru volumul de poezie Le Quatrième état de la matière, publicat laFlammarion în aprilie 1967. Premiul Obsidiane i-a fost decernat în 1981 pentru „întreaga activitate de poet și traducător”. În 1982, Sol absolu et autres textes a intrat în colecția „Poésie” a editurii Gallimard. Un prim colocviu internațional a fost dedicat operei sale în 1987 de Universitatea din Pau (urmat de numeroase alte manifestări universitare) și a primit Marele Premiu pentru Poezie al orașului Paris în decembrie 1988, apoi premiul Mallarmé în 1994.

Cu toate acestea, deși scria în franceză, Lorand Gaspar nu a încercat niciodată să preia discursul de identificare cu o literatură națională franceză, în ciuda faptului de a se fi putut construi ca autor în compania unor poeți de patrimoniu, precum René Char ori Saint John Perse, chiar dacă colaborarea de lungă durată cu Nouvelle Revue Française și afilierea editorială la Gallimard l-au plasat de facto în centrul scenei literare franceze, deși a trăit la Ierusalim și apoi la Tunis și a profesat într-un câmp care, în aparență, nu avea nimic în comun cu literatura. În opera lui, istoria, filosofia, ornitologia, neurofiziologia creierului au comunicat într-un fel unic și fecund, în afara modei și a mediului literar, grație unui umanism poetic și științific, în care învățarea s-a permanentizat, loc în care se întâlnesc, într-un continuum, toate formele de viață, de la mineral la uman.

Dacă opera sa este citită și recitită și astăzi, e pentru că e capabilă să alimenteze „în noi sentimentul, ideea unei continuități dincolo de bulversări și devastări ale timpului, care nu ne lasă treptat decât imagini, la rândul lor, din ce în ce mai fugitive, mai diluate, din cauză că nu pot fi revigorate.”⁴⁸

Poezie (la editura Gallimard):

Sol absolu, 1972; Égée suivi de Judée, 1980; Sol absolu, Corps corrosifs et autres textes, 1982, („Poésie”); Égée Judée, suivi d’extraits de Feuilles d’observation et de La Maison près de la mer, 1993 („Poésie”); Patmos et autres poèmes, 2001 (2004 în „Poésie”); Derrière le dos de Dieu, 2010.

Proză:                                           

Histoire de la Palestine, Maspéro, 1968, reeditare 1978; Approche de la parole, frontispice Henri Michaux, Gallimard, 1978, reeditare adăugită cu Apprentissage, Gallimard, 2004; Journaux de voyage, ill. Zao Wou-Ki, Picquier, 1985; Feuilles d’observation, Gallimard, 1986; Carnets de Patmos, ill. photographies de l’auteur, Le Temps qu’il fait, 1991; Arabie heureuse, reedit. Journaux de voyage augmenté, Deyrolle, 1997; Carnets de Jérusalem, ill. photographies de l’auteur, Le Temps qu’il fait, 1997, reeditare 2007.

Monografii critice (selectiv):

Jean-Yves Debreuille, Lorand Gaspar, Paris, Seghers, 2007.

Maxime Del Fiol, Lorand Gaspar. Approches de l’immanence, Paris, Hermann, 2013.

Patrick Née, Lorand Gaspar, une poétique du vivant, Paris, Hermann, 2020.

Jihen Souki, Lorand Gaspar ou le chant d’un genèse ininterrompue, Berlin, Peter Lang, 2024.

Lucrări colective (selectiv):

Espaces de Lorand Gaspar, Roger Little (dir.), Marseille, Sud, 1983.

Lorand Gaspar. Transhumance et connaissance, Madeleine Renouard (dir.), Paris, Jean-Michel Place, 1995.

Lorand Gaspar, Daniel Lançon (dir.), Cognac, Le Temps qu’il fait, 2004.

Lorand Gaspar. La Maison près de la mer, Maxime Del Fiol (dir.), Sud éditions (Tunis)/Presses Universitaires de Bordeaux, 2004.

„Lorand Gaspar”, Madeleine Renouard (dir.), Europe, 2005.

Lorand Gaspar et la matière-monde, Marie-Antoinette Bissay et Anis Nouairi assistés de Patrick Née, Paris, L’Harmattan, 2015.

Lorand Gaspar, archives et genèse de l’œuvre, Anne Gourio et Danièle Leclair (dir.), Paris, Classiques Garnier, 2017.

Traducere din limba franceză de  Andreea POP

_____________

Traducere susținută printr-un grant al Ministerului Cercetării, Inovării și Digitalizării, CNCS -UEFISCDI, nr. proiect PN-IV-P2-2.1-TE-2023-0108, în cadrul PNCDI IV.

Note:

¹ La Spitalul Charles Nicolle din Tunis, unde a înființat prima unitate de Terapie Intensivă în chirurgie din Tunisia, pe care a și condus-o până la pensionare, în 1992.

² „Une nouvelle universalité”, interviu cu Daniel Lançon, Lorand Gaspar, D. Lançon (dir.), Cognac, Le Temps qu’il fait, 2004, p. 45-46. A se vedea și „Essai d’autobiographie inédit” in Sol absolu et autres textes, Paris, Gallimard/Poésie, 1982, p. 7-10. „1927: Începe să vorbească germana, datorită unei tinere săsoaice care are grijă de el acasă”; „1932-1935: Tabere de vacanță la Ocna Sibiului, în sudul Transilvaniei, pentru practicarea limbii germane”, „1932-1935: trei sejururi la Dr. Cajal la Carmen Sylva [Eforie Sud – n. trad.], la Marea Neagră, pentru perfecționarea românei”, „Repères chronologiques”, Europe, nr. 918 („Lorand Gaspar”, Madeleine Renouard dir.), octombrie 2005, p. 237.

Facem mențiunea că transpunerea în limba română a citatelor din articol aparține traducătoarei.

³ „Essai d’autobiographie inédit”, op. cit., p. 10.                                           

⁴ „1960-1966”, Feuilles d’observation, Paris, Gallimard, 1986, p. 13, sublinierea noastră.

⁵ „Petite biographie portative” in Lorand Gaspar, Transhumance et connaissance, Madeleine Renouard (dir.), Paris, Jean Michel Place, 1995, p. 11-13.

⁶ La editura Vàrta-Kiadás, Hamburg, în 1953, unde trăia atunci o importantă comunitate maghiară.

⁷  „Une nouvelle universalité”, op. cit., p. 47-48.

⁸ Nouă ediție într-un singur volum: Histoire de la Palestine: des origines à 1977, Paris, Maspéro, 1978.

⁹ „Essai d’autobiographie”, op. cit.,  p.13.

¹⁰ Feuilles d’observation, Paris, Gallimard, 1986, p. 173.

¹¹ Sol absolu (1972), Paris, Gallimard/poésie, 1982, p. 98.

¹² „Entretien avec Lorand Gaspar”, Scherzo, op. cit., p. 11.

¹³  „Essai d’autobiographie”, op. cit.,  p. 17, p. 20.

¹⁴ Premiera a avut loc la Beirut în 1965. Au urmat multe altele: Alger, Tunis, Praga, Budapesta, premiera din Franța, de la Marseille în 1985, o retrospectivă a întregii opere, în 1989, la celebrul Muzeu Nicéphore Niépce din Châlons (acasă la cel care a pus bazele fotografiei). Expoziția Chines Arabies la Centrul Georges Pompidou între iunie și septembrie1996, care asocia opera fotografică a lui Victor Segalen și a lui Lorand Gaspar, a constituit un adevărat eveniment.

¹⁵ „Entretien sur la photographie avec Georges Monti. La lumière obscure”, in Lorand Gaspar (2004), op. cit., p. 161.

¹⁶ „1934-1943. Vorbește curent maghiara, româna, germana și franceza”, „Repères chronologiques”, op. cit., p. 238.

¹⁷ „1959-1963 : Învață greaca și araba în această perioadă”, id., p. 242.

¹⁸ A se vedea bibliografia traducerilor publicate în Lorand Gaspar (Le Temps qu’il fait, 2004, p. 386-394) și în Trente années de littérature hongroise en traductions françaises. Bibliographie annotée 1979-2009, alcătuită de Sophie Aude, Budapesta, Fondation du livre hongrois, 2010, online.

¹⁹ Convorbire cu Colette Guedj, Nice, Nu(e), nr.17 („Lorand Gaspar”, D. Lançon dir.), iunie 2002, p. 12.

²⁰ Elegia a 9-a, Les Élégies de Duino (Lorand Gaspar trad.) suivi des Sonnets à Orphée (Armel Guerne trad.), Paris, Le Seuil/„Points”, 2006, p. 81.

²¹ „Chiar fără să trebuiască să părăsești continentul european, există între «celelalte limbi» una mai oropsită, mai «barbară», mai solitară decât celelalte. Cine, în afară de unguri, știe această limbă din Urali, cea mai bogată din familia ei, dar împresurată de oceanul de limbi indo-europene?”, Tunis, Alif, nr. 4-5 („Poètes hongrois”), 1974, p. 127. Conține o selecție de poeme traduse ale autorilor Gyula Illyés, Istvàn Vas, Sàndor Weöres, György Somlyó, làszlo Nagy, Sàndor Csoory, Agnès Nemes-Nagy, Ferenc Jubasz, p. 129-164. „1973 (aprilie): Grație unei invitații la Budapesta, descoperă poezia maghiară contemporană. Îi întâlnește pe János Pilinszky, György Somlyó, István Vas și pe Sándor Weöres”, „Repères chronologiques”, op. cit, p. 243.

²² „O nouă universalitate”, op. cit, p. 51.

²³ Laudă „dinamismul legăturilor între poeții și cititorii lor din Ungaria”: „Ce ferment puternic, ce teren fertil pentru poezie, această cerere pasionată care vine din partea unui întreg popor!”, Introducere, Alif, nr. 4-5, op. cit., p. 128.

²⁴ „1959-1963. Începe lectura aprofundată și mereu neterminată din David Herbert Lawrence […]”, „Repères chronologiques”, op. cit., p. 242.

²⁵ „Prefață”, Poèmes, choix traduit et présenté par Lorand Gaspar et Sarah Clair, ediție bilingvă, Paris, Gallimard/Poésie, 1996, p. 17; „ediție nouă și adăugită”, 2007, id.

²⁶ Last Poems (1932), Poèmes, op. cit., p. 236-237.

²⁷ Cel mai important eseu al său este, fără îndoială, „Sciences, philosophie et arts” in Lorand Gaspar, 2004, op. cit., p. 105-120.

²⁸ „L’ordre improbable” (1978), Approche de la parole suivi de Apprentissage, Paris, Gallimard, 2004, p. 78.

²⁹ „Lorand Gaspar répond [îi răspunde] à Anne Clerfeuille-Mould”, Angoulème, Sémaphore, nr. 5, mai 1999, f..p.

³⁰ Feuilles d’observation, Paris, Gallimard, 1986, p. 9.

³¹ Feuilles d’hôpital, édité et préfacé par Danièle Leclair, avec la collaboration de Thomas Augais et Julien Knebush, Genève, Héros-Limite, 2024. Numeroase pagini din el au fost publicate anterior în reviste sau în volume colective dedicate autorului.

³² „Clinique (sous le platane de Cos)”, Po&sie, nr. 11, al 4-lea trimestru 1979; versiune prescurtată în Égée suivi de Judée, Paris, Gallimard, 1980; Poésie/Gallimard, 1993, p. 71-84.

³³ În 1961 autorul cumpărase o „casă lângă mare” pe insula pe care a fost primul străin care a trăit și, timp de vreo zece ani, a  revenit acolo în mod regulat.

³⁴ Paris, Picquier/Le Calligraphe, 1985 (Asia centrală, Palestina, insulele grecești, Sahara algeriană); reluate în Arabie heureuse et autres journaux de voyage, Paris, Deyrolle, 1997.

³⁵ „Retour de Transylvanie (et d’autres régions de la Roumanie)”, Clichy, Nunc, nr. 17 („Lorand Gaspar”), noiembrie 2008, p. 76-82.

³⁶ „Retour de Transylvanie (et d’autres régions de la Roumanie)”, op.cit., p. 77.

³⁷ „Un Sicule au Tibet. Alexandre Csoma de Körös”, Europe, nr. 918 („Lorand Gaspar”, Madeleine Renouard dir.),  octombrie 2005, p. 39.

³⁸ „Retour de Transylvanie (et d’autres régions de la Roumanie)”, op. cit., p. 78.

³⁹ „Retour de Transylvanie (et d’autres régions de la Roumanie)”, op. cit., p. 81.

⁴⁰ Egeea, poem urmat de Iudeea. Traducere de Martha Izsàk, Cluj, Editura Clusium, 1995. În martie 1995 vizitează noul Centru Cultural Francez din Timișoara, condus de o tânără care îl întreabă: „Acum, serios : După părerea dumneavoastră, poate poezia să salveze lumea? Ne-am mulțumi și cu mai puțin”, „Retour … ”, op. cit., p. 80. La Cluj, „întâlnire călduroasă cu profesorii și studenții departamentului de Franceză din Universitate, urmată de un prânz cu câțiva prieteni vechi”, p. 81. Admiră Coloana infinitului (1935), operă majoră a lui Brâncuși: „Marile intuiții ale sculpturii lui Brâncuși, dorința lui timpurie de a pune operele în relație unele cu altele, de a le include într-un mediu, își găsesc pe deplin expresia la Tîrgu Jiu. Domnie a simplității și rigorii”, p. 82. 

⁴¹ „Retour de Transylvanie (et d’autres régions de la Roumanie)”, op. cit.,  p. 81.

⁴² „Retour de Transylvanie (et d’autres régions de la Roumanie)”, op. cit., p. 82.

⁴³ Notează din nou, cu emoție, în 2004 : „dacă îmi va mai fi dat să mă întorc în Transilvania, o să merg, cu siguranță, să-mi revăd, mai întâi, familia, la Tîrgu-Mureș (Marosvásárhely) și apoi, dacă nu se întâmplă nimic grav care să mă împiedice, o să iau drumul Carpaților, până în satul secuiesc, loc magic al copilăriei mele.” („Une nouvelle universalité”, op. cit., p. 45-46). Nu se va mai putea întoarce niciodată. Moare la Paris, la data de 9 octombrie 2019, ca urmare a unei lungi boli invalidante.

⁴⁴ Derrière le dos de Dieu, Paris, Gallimard, 2010, p. 8. [Traducerea toponimului care dă titlul volumului îi aparține lui Dominique Ilea, Literomania, nr 200, aprilie 2021, online – N. trad.]

⁴⁵ „Jérusalem”, Derrière le dos de Dieu, op. cit., p. 13.

⁴⁶ „Peintures de Jabbaren”, Derrière le dos de Dieu, op. cit., p. 33.

⁴⁷ „Quitter Sidi-bou-Saïd” (1995), Arabie Heureuse et autres récits de voyage, Paris, Deyrolle, 1997, p. 146.

⁴⁸ Text de publicitate editorială pentru Carnets de Jérusalem, 1997.

*

Alexandru Matei

Lorand Gaspar. Diagnostic și critică; medical humanities și istorie literară

În ceea ce privește poezia lui Gaspar Lorand, două sunt punctele care mi se par importate în contextul grupajului din care textul meu face parte: apartenența sa la ceea ce se numește medical humanities, sau health humanities, și felul în care eu am ajuns la literatura poetului mureșano-maghiar-francofon. Mă voi încumeta să închei cu câteva considerații legate de cele două moduri în care poate fi citită poezia lui Lorand, cu lentile diferite, fie în contextul clasic al istoriei literare, fie în cel al umanităților medicale. Cred că orice alt comentariu aș face, aș risca să intru pe teritorii pe care colegele și colegii mei le parcurg foarte bine, atât aici cât și în numărul special dedicat lui Gaspar Lorand de revista Echinox (48/2025) și coordonat de Corina Bozedean și Simona Policino.

Cu riscul de a dezamăgi, nu voi comenta poezia sa în calitate de critic literar, din două (tot două!) motive principale. Primul ține de o anume sensibilitate poetică. Astfel, deși Lorand Gaspar este un foarte bun poet modernist, un poet marcat de sacralitatea unei scriituri care oficiază, și de preeminența contemplației asupra oricărei alte forme de viață, nimic din ceea ce reprezintă o altă poetică, să-i spunem generic postmodernă (în general de origine anglo-saxonă) nu i-a modificat opera. Al doilea ține de o dispută teoretică, destul de surdă de altfel, cu mainstreamul teoretic francez din anii ʼ60-ʼ70, și anume cu ceea ce generic se numește „structuralism”. Lorand îl respinge. Într-un excelent articol pe marginea raportului dintre poet și mandarinii teoriei franceze, Dominique Combe scrie: „În eseurile sale, Lorand Gaspar nu îi citează pe Foucault, Barthes, Derrida, pe care îi citise totuși. Fără a-i numi, el vizează totuși în mod direct «textualismul», pe care îl acuză că se bazează pe un model structural sau formalist al limbii și al textului literar, redat la o autonomie teoretică sub semnul autotelismului, al închiderii semnelor, al funcției poetice a limbajului, al autoreferențialității. Întreaga operă a lui Lorand Gaspar este, dimpotrivă, o pledoarie vibrantă în favoarea referinței și a deschiderii.”¹ Faptul că structuralismul e perceput ca un curent închis, auto-centrat și, mai ales, in- sau a-uman e un loc comun. Ilustratele care circulă cu aceste clișee despre french theory au configurat un orizont de așteptare de care e greu să scapi. Și pentru că nu iese fum fără foc, e adevărat că ceea ce am putea numi viziunea structurală asupra lumii este susținută de un fel de prometeism epistemologic și de o libido sciendi care, ambele, irită.

Mi se pare foarte important ca târgumureșenii să știe că un poet de talia lui Lorand Gaspar s-a născut în acest oraș în 1925, și ca specialiștii dar și amatorii de literatură să înțeleagă faptul că un scriitor este francofon dacă scrie în franceză, dar că a fi francofon nu presupune un raport vertical între un spirit francez și un suflet individual locuit de acesta. Lorand Gaspar s-a născut pe teritoriul unui regat care era deja român, dar vorbea maghiara. De altfel, prefața lui Maxime del Fiol la studiul său monografic despre Lorand, publicat în 2013, ne lămurește suficient asupra importanței limbii maghiare în copilăria și adolescența viitorului poet care devine francofon de-a lungul anilor 1950². Conform datelor pe care le putem obține accesând Wikipedia în limbile română și maghiară, populația românească a orașului era foarte redusă, sub o cincime, până după 1920, crește apoi și scade iar după 1940, tinzând către jumătate târziu, prin anii ʼ80. Dar asta nu înseamnă că poetul s-ar fi format ca poet maghiar, în măsura în care opera lui poetică este scrisă în franceză, la maturitate (după vârsta de 40 de ani) și pare construită în interiorul unui spațiu francofon. Nu mai puțin importante rămân însă spațiile orientale în care trăiește, Ierusalim și Tunis, dar și Palestina, despre care a scris două cărți, una apărută în două ediții, în 1968 și 1978 (și care l-a împins pe traseul Ierusalim-Tunis pentru că a supărat Israelul), spații în care și-a trăit cea mai mare parte a vieții și care fac din el un poet de asemenea mediteraneean. Toate aceste ancore trec prin poezia lui, i-o definesc, probabil unele mai degrabă decât altele, și cred că e mai nimerit să-l numim pe Lorand un poet mediteraneean. Tot așa după cum cred că varietatea operei sale face din el un scriitor și nu doar un poet de prim plan.

Nu s-a gândit nimeni, în toiul războiului din Gaza și al angajării pro-Gaza sau pro-Israel din ultimele luni că Lorand Gaspar a publicat între 1968 și 1978 două ediții din Histoire de la Palestine, și una Palestine, année zéro. Prima dintre ele, în cea de-a doua ediție, a fost adusă la București în 1990 în cadrul programului „Operațiunea Libertate. Cărți pentru România” (atunci, ca și acum, aveam și am avea nevoie de astfel de „operațiuni”). Eseul din 1978 este unul în același timp bine documentat, și apare de altfel la editura de stângistă Maspero, alături de titluri ale unor nume celebre de revoluționari sau teoreticieni ai revoluțiilor socialiste și comuniste. Istoria Palestinei, care vorbește mai degrabă despre Palestina contemporană autorului, se încheie cu o concluzie fără echivoc: „fără colonizarea sionistă, al cărei punct final a fost Statul Israel, Palestina, eliberată mai devreme sau mai târziu de mandatul britanic, ar fi astăzi, probabil, un stat independent.” (p. 216) Lorand Gaspar nu este doar un poet, cum spuneam.

Descoperirea lui Lorand Gaspar a fost o întâmplare fericită. Mă aflam la Nantes, în 2011, la Arhivele Ministerului de Externe, și consultam dosarul Institutului Francez din București, anii 1940, căutând urme ale misiunii lui Roland Barthes care, între 1947 și 1949, făcuse parte din legația franceză. La un moment dat, îmi iese-n cale o scrisoare datată 27 iulie 1949, prin care viitorul critic o roagă pe o doamnă  numită Baciu-Fayon (despre un anume profesor Fayon am găsit o referință într-un articol din România literară, 1995³) cu adresă pe strada Ștefan cel Mare din Târgu-Mureș (Barthes ortografiază mai întâi numele maghiar al orașului, Marosvasarhely), să cerceteze, în cea mai mare discreție „moralitatea, mentalitatea și originile” familiei din care provenea Lorand Gaspar. Mama celui care atunci era student la medicină în Franța, aflăm de la Maxime del Fiol, nu avea o relație bună cu fiul. După plecarea lui de acasă, odată cu mobilizarea în timpul războiului, ei aveau să se revadă abia în 1970, la Budapesta, pentru că Lorand voia să evite contactul cu regimul Ceaușescu⁴. Dar Barthes, deși cerea informațiile respective în nume privat și nu pentru el însuși, răspundea în felul acesta unei sarcini de serviciu. Cert e că, pornind chiar de la geografie, Lorand și Barthes nu par să fi avut aceleași preferințe. Barthes locuiește în Alexandria egipteană după ce pleacă de la București, unde îl cunoaște pe Greimas, dar Orientul arab nu-i place, cum de altfel nici Balcanii nu erau pe gustul lui – avea să mai aștepte puțin până la Japonia care-l va fascina.

Ceea ce m-a făcut să mă întorc la Lorand nu este însă poezia, cât ceea ce el numește „foi”, eseurile și însemnările sale. Prin tot ceea ce a scris, și mai ales prin niște titluri poate mai puțin comentate, el este unei opere care astăzi nu poate fi ocolită de medical humanities. Numele său lipsește din cele câteva antologii de gen publicate în ultimii ani, dar asta nu înseamnă decât că aceste antologii, alcătuite după modelul anglo-saxon de ambalare și difuzare a corpusurilor de studies, nu iau în considerare decât (sau mai ales) ceea ce există publicat în engleză. Aceste antologii sunt excelente instrumente de marketing epistemologic. Ele devin reperele domeniilor pe care le definesc, dar omisiunile lor nu sunt mai puțin importante.

Când vorbim despre medical humanities vorbim despre două mari axe. Una este cea a vindecării. „Reparația prin literatură”, dacă acceptăm sintagma, este o versiune mai soft a unui discurs spiritual de vindecare, în carcanele căruia nu voi intra acum pentru că ar însemna să scriu un alt eseu, o altă carte. Acele medical humanities în care am putea încadra opera, sau o parte din opera lui Lorand țin de o clasificare tematică, fără ca dimensiunea reparativă să fie complet absentă. Doar că acum nu vorbim din perspectiva pacientului sau din cea a tehnologiei medicale, ci de conștiința unui scriitor-medic care se angajează ca atare în scriitură. Voi vorbi puțin despre această din urmă axă a unei literaturi reflexive, pe care o informează experiența de medic a autorului. Și vom lăsa medical humanities să purceadă la câte combinații doresc, așa cum putem constata cu ocazia publicării, anul acesta, a unei The Edinburgh Companion to Science Fiction and the Medical Humanities⁵.

În ceea ce privește literatura medicală a lui Lorand, mă gândesc mai ales la titlul său Feuilles d’hôpital, editată cu ajutorul familiei poetului la o editură mică, Héros-Limite, din Elveția. Dar fragmente apăruseră deja în numărul special al revistei Europe, în 2005, și încă mai devreme, într-un număr din Nouvelle Revue Française din 1993 Despre aceste texte scriu Olivier Belin⁶ și Glenn Fetzer⁷. Alături de aceste „foi” există și altele, „de observație”, care toate vin să confirme importanța pe care o are pentru Lorand realul. Care real, însă? Unul în centrul căruia se află pe de o parte omul (mai degrabă generic), și pe de alta spațiile aride și fluide, vaste și continue care îl încadrează și-i inspiră reflecții sobre care devin reverii ale inefabilului. Glenn Fetzer vorbește mult despre relația dintre medicină și scriitură la Lorand și are dreptate atunci când le reunește pe cele două sub acoperișul larg și etanș al Greciei primordiale și generatoare de istorie. E foarte important de precizat acest orizont, pentru că relația dintre medicină și literatură poate produce forme poetice dintre cele mai diverse. În altă parte de lume, de pildă, există un poet medic, Glenn Colquhuon, mult mai tânăr decât Lorand, neozeelandez și influențat de cultura Maori, autor al unor volume dintre care cel mai cunoscut este Playing God. Poems about Medicine, din 2002, în care experiența de medic este transcrisă poetic într-o cheie deloc hieratică și nici monologală – se aude vocea pacienților, până la, de pildă, acest poem al unui intubat.

Lorand rămâne adeptul unei viziuni contemplative, iar experiența de medic duce către eseuri în sens clasic, în centrul cărora se află un eu echilibrat, conștient de toate mizele vindecării și scriiturii ca procese de grijă, dar ușor distant, surplombant, cum spun francezii.

Lorand este un foarte bun teoretician, însă unul, cum se spunea până de curând, al culturii, ale cărui presupoziții sunt săpate în piatra care împrejmuiește Mediterana. Se vede obligat să dea estetica efemeră dar pulsatilă a post-modernității (spus generic: o dinamică socio-politico-culturală foarte rapidă) pe cea parmenidiană a mării „mereu reîncepute” (Valéry). Medicina ca poezie poate să  apară atât într-o viziune beckettiană ca cea din Breath (1969), de împerecheat cu poezia lui Glenn Colquhuon, cât și ca medicină greacă, ritual, taină, hermeneutică, așa cum o regăsim la Lorand.

Cum vorbim despre opera lui? Bunăoară, ca despre opera unui poet francofon modernist pentru care poezia e origine si monument, substanță sacră care cere respectarea unei taine în actul scrierii, așa cum se întâmplă la poeții francezi din preajma suprarealismului, Saint-John Perse, de pildă, cu a lui Anabază din 1924. Sau, poate mai degrabă, ca despre opera unui poet care face poezie în preajma practicii medicale, a lumii spitalului, a valorilor în care ajunge să creadă și a unei culturi în care naturalul și istoria se împletesc în încercarea de a suplini și poate de a răzbuna depărtarea față de Occidentul accelerat. Aleg această a doua variantă.

Ceea ce mi se pare în fond diagnosticul poeziei lui Lorand este monumentalitatea. El pare să înțeleagă foarte bine că poezia e un văl pe care-l poți așterne peste lume pentru a o poetiza, iar panteismul său face să-și poată oferi orice face parte din lumea poetizată. Pe Lorand îl atrage însă foarte mult, mai mult decât orice altceva, nu obiectele care o compun, ci ideea de totalitate a lor, poate pentru că „totul” e etern, în vreme ce fiecare dintre componentele lui are termen de garanție sau e, cum se spune, finit. Mi se pare destul de clar că experiența sa de medic, de medic chirurg aflat în contact permanent cu moartea individuală îl împinge către un idealism holist, în care cuvintele devin ambalajele obiectelor-simbol ale eternității (piatră, statuie, zeu, mare, nisip, dar și valori umane, impresii și percepții care construiesc și întrețin imaginea durabilității). Ok, dar această poezie trebuie mereu contextualizată. Fie de istoria literară, într-o succesiune și vecinătate de forme literare, fie de medical humanities, în funcție de raporturile dintre experiențe medicale și transcrierile care le pot comunica. Lectura pe două planuri este și ea posibilă, și în fond recomandată, dar cred că cele două planuri trebuie păstrate. Din punctul meu de vedere, prefer, în ocurența, lectura de diagnostic celei de istorie literară.

Dar, ca oricine, pot greși.  

Note:

¹ Dominique Combe, „Parole, langue, langage. Loránd Gáspár contre le textualisme”, in Anne Gourio, Danièle Leclair (dir.), Lorand Gaspar, archives et genèse de l’œuvre, Paris, Classiques Garnier, 2017, p. 83

² Maxime del Fiol, Lorand Gaspar, Approches de l’immanence, Paris, Hermann, 2013, p. 7-13.

³ Constantin Olariu, „Boema anilor 55-70” în România literară nr. 51-52, 1995, pp. 12-13.

⁴ Maxime del Fiol, op. cit.

⁵ Coordonatori: Gavin Miller, Anna McFarlane și Donna McCormack, Edinburgh University Press, 2025.

⁶ „La poésie en feuilles de Lorand Gaspar. Autour de «Feuilles d’hôpital»”, in Anne Gourio, Danièle Leclair (dir.), Lorand Gaspar, archives et genèse de l’oeuvre, p. 109-124.

⁷ Glenn Fetzer, „Interroger la langue, dépister la maladie: écriture et médecine chez Lorand Gaspar”, in Lubin Studies in Modern Languages, 38 (1), 2014, pp. 52-64.

*

Corina Bozedean

Lorand Gaspar, sau poezia peregrinărilor (lăuntrice): Târgu Mureș – Paris – Ierusalim -Tunis, aller-retour

Născută în exil (deși Lorand Gaspar avusese tentative timide de a scrie încă din liceu), poezia medicului cu origini târgumureșene își găsește respirația în labirintul peregrinărilor, de la Mediterană, la Marea Egee, Iudeea și Orientul Mijlociu, până la destinația poetică finală, regiunea transilvană din județul Harghita, atât de dragă copilăriei sale, situată d(D)errière le dos de Dieu¹.

Lorand Gaspar s-a născut la Târgu Mureș în februarie 1925, într-o familie maghiară, în care mama avea origini săsești și armene. S-a aflat astfel încă de mic la confluența unor culturi și limbi foarte diferite, maghiara, germana și româna, la care s-a adăugat franceza, pe care a studiat-o de foarte tânăr. După absolvirea liceului la Târgu Mureș, s-a înscris la Școala Politehnică din Budapesta în 1943, unde a fost mobilizat câteva luni mai târziu și trimis pe Frontul de Est, pentru armata maghiară care lupta împotriva Uniunii Sovietice, alături de germani și italieni. Înfrângerea maghiarilor și încercarea eșuată de a negocia o pace separată cu Anglia în octombrie 1944 au dus la ocuparea Ungariei de către Germania, unde Lorand Gaspar a fost deportat în noiembrie 1944. A evadat împreună cu câțiva camarazi în aprilie 1945, în momentul sosirii trupelor aliate în Germania, și a ajuns la periferia orașului Pfullendorf, unde a fost reperat de armata franceză. Plasat timp de un an într-un lagăr de prizonieri de război în Alsacia, a ales să rămână în Franța și s-a stabilit în mai 1946 la Paris, unde a început să studieze medicina, practicând în același timp numeroase meserii pentru subzistență. La finalul Facultății a devenit chirurg în spitalele pariziene, specializându-se în gastroenterologie. În iunie 1954, a plecat la Ierusalim, unde a fost numit șeful a două spitale franceze, Spitalul Saint-Joseph de aici și Spitalul Francez din Betleem, în care a condus secția de chirurgie. Fără să-și dea seama, a ajuns într-o regiune afectată de grave tensiuni politice și a suferit repercusiunile conflictului israeliano-palestinian. În iunie 1967, în timpul Războiului de Șase Zile, casa sa a fost jefuită, iar luptele care aveau loc în jurul spitalului au provocat o explozie puternică, în urma căreia, în sala de operații s-a ajuns să se lucreze cu lanterna.

În ciuda acestui climat de violență, Gaspar nu s-a gândit nicio clipă să părăsească Ierusalimul, unde făcea tot felul de operații, mai puțin neurochirurgicale. Tot acolo, în această Iudee cu istoria ei milenară, a început cu adevărat să scrie: descoperirea deșerturilor din Orientul Apropiat, a bogățiilor ascunse și a luminozității aparte, a constituit pentru el o experiență fabuloasă care i-a inspirat primele volume: Le Quatrième État de la matière [A patra stare a materiei] (Flammarion, 1966), Gisements [Zăcăminte] (Flammarion, 1968) și Sol absolu [Sol absolut] (Gallimard, 1972).

Începând cu 1960, Gaspar a descoperit un alt spațiu, cel al Greciei și al insulelor sale, un fel de contrapunct al deșertului și al unei Palestine sfâșiate de conflicte politice. Astfel, în 1961, a cumpărat o căsuță în Patmos pentru a-și petrece acolo vacanțele. Liniștea, albul radiant al caselor, dar și viața simplă a pescarilor, îi ofereau un cadru liniștit, propice scrisului. La acea vreme, nu exista niciun medic pe insulă; foarte repede, Gaspar a devenit pentru locuitori „doctorul” și alături de ei a învățat greaca modernă. Grecia, peisajele și locuitorii săi, istoria și literatura acestei țări, au dat naștere la noi poezii, publicate în volumul Égée, suivie de Judée (Gallimard, 1980)  [Egeea urmată de Iudeea²]și, mai târziu, în Patmos (NRF, 1989/Gallimard, 2001).

Situația sa avea să se schimbe în 1970. După Războiul de Șase Zile, implicarea sa în acordarea de îngrijiri medicale refugiaților palestinieni din Cisiordania, participarea la întâlniri care să intermedieze coexistenței pașnice între israelieni și palestinieni, apoi pozițiile sale publicate în cartea Histoire de la Palestine [Istoria Palestinei] (Maspero, 1968) au fost prost receptate. Din acest motiv, autoritățile franceze l-au invitat să părăsească Ierusalimul și să-și caute un alt post.

A ales Spitalul Universitar Charles Nicolle din Tunis, unde și-a preluat atribuțiile medicale în martie 1970, la departamentul chirurgului și profesorului Zouhaïr Essafi. În Tunisia, s-a stabilit într-un loc deosebit, departe de satul Sidi Bou Saïd, într-o casă veche cu vedere la mare, pe un deal sălbatic de două hectare, de unde observa plantele, păsările, insectele, mișcările cerului și ale mării. La spitalul Charles Nicolle, profesia i s-a specializat, în sensul că a putut să se dedice domeniului său de competență, chirurgia digestivă. Integrarea într-o instituție universitară avea să-i stimuleze cercetările medicale și să-i permită să transmită noile cunoștințe: astfel, după un stagiu de trei luni la Boston cu chirurgul Francis Daniels Moore, a reușit să creeze o unitate de terapie intensivă în chirurgie la Tunis și să îndrume tinerii rezidenți spre o abordare mai plină de empatie și compasiune în tratarea pacienților. După mulți ani, acești medici își amintesc încă de chirurgul atipic, care își făcea timp să stea de vorbă cu pacienții, să le arate rezidenților ceva mai mult decât tehnicile strict medicale, să-i învețe altceva decât cunoștințele esențiale de specialitate pentru a pune un diagnostic.

Lorand Gaspar și-a practicat întotdeauna profesia cu pasiune, în ciuda unor condiții tehnice și climatice adesea dificile, care îl împiedicau uneori să ofere cea mai bună îngrijire. S-a pensionat oficial ca și chirurg în 1988, dar a menținut legătura cu Spitalul Charles Nicolle timp de mai mulți ani, participând la întâlniri cu medicii din fostul său departament și vizitând pacienți.

Începând cu 1992, și-a împărțit timpul între Tunis și Paris, unde s-a stabilit definitiv câțiva ani mai târziu. Acest deceniu a marcat desăvârșirea operei sale, care a fost distinsă cu Premiul Goncourt pentru poezie în 1998. Operele sale au fost republicate, adesea în versiuni extinse: Égée suivie de Judée (1993), Arabie heureuse et autres journaux de voyage (1997), Patmos et autres poèmes (2004), Approche de la parole  suivie d’Apprentissage (2004).

În opera lui Gaspar, limbajul poetic se identifică cu limbajul vieții – diferit de limbajul general,  folosit ca instrument în slujba supraviețuirii –, e originar, dinamic, eliberat de strâmtoarea totalizantă a sensului. În viziunea poetului-chirurg, limbajul este un instrument mai mult sau mai puțin adaptat pentru a formula și comunica cunoștințele accesibile simțurilor noastre.

Lorand Gaspar operează o conștientizare crescândă a unității și coerenței lumii nelimitate, atât cea cunoscută cât și cea necunoscută, pe care încercă să o abordeze în scrierile sale: „Totul pare a fi o chestiune de asamblare, conexiuni, relații și schimburi”, afirmă Gaspar în Sol absolu [Sol absolut]³. Prin asamblare, Gaspar se referă nu doar la aranjarea unor elemente diferite, ci și la actul de a reuni componente disparate, de a construi o ființă și de a o reconstitui la infinit. Accentul pus de Gaspar pe aranjarea structurată a versurilor subliniază funcția performativă a limbajului poetic, care desface și rețese constant jocul împletirii semnelor: „Limbajul poeziei sfidează orice categorizare, nu poate fi redus la nicio funcție sau formulă. Nici instrument, nici ornament, el scrutează limbajul ce străbate veacurile și spațiul parcurs […]. Se mișcă cu aceeași energie cu care se construiesc imperiile, iar apoi se distrug” (Approche de la parole [Abordarea cuvântului])”. În poeziile sale, Gaspar nu caută rime, ci alte conexiuni, mai profunde, mai surprinzătoare și mai secrete între cuvinte.

Vidul devine în poezia lui Gaspar o prezență a cărui descifrare o poate încerca doar poetul, care fixează imaterialitatea unei ascultări și vibrația unui tumult interior. Poetul-chirurg conceptualizează și poetizează Auzul și Privirea. Poeziile lui Gaspar sunt bio-grafice, lipsite de logică și linearitate, ele sunt asemenea unui organism ce se contopește cu toate formele de existență, organice și anorganice. Ceea ce contează pentru Gaspar este relația senzorială directă cu realitatea, stabilită printr-o lectură intuitivă personală. Poezia nu e pentru poetul-chirurg un răspuns la întrebările omului, care trebuie să continue explorarea, căci textul poetic este textul vieții, extins, prelucrat de ritmul elementelor, erodat și fragmentat pe alocuri. Gaspar caută să înțeleagă funcționarea intrinsecă a lumii reale, să elucideze enigma misterioasă a dinamismului său perpetuu și, de asemenea, să descopere locul ființei vii în cadrul acestui sistem, în care simțirea emoțională și senzorială se împletește cu știința. În  Foi de observație Gaspar observă, de altfel, că senzațiile și gândurile noastre le reflectă pe cele ale lumii reale, că imaginile din operele artistice se acordă cu mișcările acesteia: „Nu cred că există o diferență fundamentală între «interpretările» și «decupajele» realității după care ni se formează simțurile, cuvintele, gândurile zilnice prin integrarea întâlnirilor cu toate mișcările mediului înconjurător și producerea operelor noastre de artă. În ambele cazuri materia primă este dată de capacitatea noastră de a le  modifica în structurile personale, de a  percepe aceste modificări, de a le combina și gândi” (Feuilles d’observation [Foi de observație]).

Observații despre pietre, mișcări ale naturii (deșertul, marea) dar și despre corp („limbajul moleculelor”) devin firul conducător în explorarea Universului și, implicit, a naturii umane din poezia sa. Împletirea între părțile constitutive ale Totului este adesea ideografică la Gaspar:

PIATRĂ                                  PIATRĂ

încă o

PIATRĂ

nisip

nelimitat

NIMIC.

(Sol absolu [ Sol absolut])

După cum se observă în această poezie, repetarea cuvântului PIATRẶ creează legături care există doar pentru a reprezenta simbolic un ansamblu spațial, o entitate ale cărei părți constitutive stabilesc un sentiment de echilibru. La nivel metonimic, textul evocă, prin albul paginii, prin sărăcia cuvintelor, prin aranjarea acestora, precum și prin legături semantice – între Piatră și nisip, între nelimitat și Nimic – ținuturi deșertice, pentru a evoca finalmente realitatea primordială, căutată și invocată constant, chiar și la aproape treizeci de ani de la apariția volumului Sol absolu  [Sol absolut]:

[…] acolo se consumă în fiecare dimineață contopirea

dintre strălucirea și uzura unui ținut pustiu –

să inventeze o muzică făcută doar

din acest neant care respiră între contrarii

dintre o bătaie a inimii

și bătaia unei aripi

sfârșitul și infinitul.

(Derrière le dos de Dieu [Îndărătul spinării lui Dumnezeu])

Gaspar contemplă atent fragmentele realității primordiale, sesizate de el în deșert, această țesătură telurică, ce pare amorfă. Percepe în ea o organizare secretă a formelor materiei. În intimitatea particulelor dispuse, aparent, la întâmplare, Gaspar intuiește un spirit misterios ce gestionează aranjarea lucrurilor: „Trebuie doar să privim mai departe, să pătrundem mai adânc. O lume nouă se conturează deja, o complexitate nevăzută se dezvăluie în interiorul structurii atunci când este mai bine observată (sau mai distanțată)” (Sol absolu [Sol absolut]). Citind Gisements, Sol absolu și Le Quatrième État de la matière întâlnim mineralele elementare (piatra, nisipul), percepem lumea prin ochii unui chirurg, anatomist al deșertului, ca o imensă catedrală de piatră, înălțată în aerul uscat. Opera lui Gaspar ne dezvăluie scheletul Terrei, nuditatea planetei, percepută în Orient mai bine ca oriunde: „Am învățat aproape totul străbătând ținutul, amestecându-mă printre cele mai defavorizate vieți de pe planetă” (Journaux de voyages [Jurnale de călătorie]). Aceste spații îl fac să înțeleagă mai bine  constelația simbolică a memoriei („Am doar lucruri foarte simple / soarele a apărut treptat/ precum mama când tăia pâinea / și noi puneam supa pe masă/ lucrurile ce afară cădeau încet, iasomia, zăpada, copilăria / gustul de ardei iute și dinții fericiți / corpurile ce ne țin încă de cald o vreme/ în nopțile târzii  ale vârstei” – Sol Absolu), îl ajută să iubească și mai mult „îmbrăcămintea” existenței („Se poate atinge cu mâinile lumina / pașilor în vaporii care se ridică / cețuri și munți din corpul orb / gândul se împletește în umbra pielii / zbor de cocori sus în lumina zilei / clipocitul apei noaptea fără vânt” – (Feuilles d’observation [Foi de observație).

Peisajele evocate sau descrise de el apar ca spații ale unor tensiuni interioare, nu ca simple aproprieri subiective ale realității, iar limbajul poetic devine „locul” care materializează experiențele gândirii și simțirii, un loc situat la limita puterii de verbalizare, în liniștea ce se așterne după cuvântul „alb” de la finalul versului: „și printre atâta alb /  să găsești pipăind / căile înguste ale venelor noastre” – (Sol absolu [Sol absolut]).

Lorand Gaspar interoghează și disecă în permanență originarul dar și orizontul, spațiul și timpul,  destinul individual dar și cel colectiv, continuitatea existentă între acestea „înaintede A și după Z”, liniștea deșertului și mașinăria complexă din corpul uman. tensiunea constantă a vieții: „Trebuie doar să dau orizontul la o parte: / Un cântec de silex se prăbușește bucuros” (Quatrieme état de la matière [A patra stare a materie]). Măsurând dimensiunea peregrinărilor prin imensitatea spațiului din jurul său, poetul conștientizează dimensiunea spațiilor din interiorul omului: „Și desigur / imensitatea este în mine” (Sol absolu [Sol absolut]).

Ca ființă umană, poetul percepe realitatea vie ca pe un sistem, ale cărui mecanisme intrinseci caută să le înțeleagă, încearcă să elucideze enigma dinamismului său perpetuu, născut din interschimburi. Dacă în Approche de la parole [Abordarea cuvântului] Gaspar afirmă că nu poate distinge între știință și scriitură („Am sentimentul că fiecare dintre aceste două activități – actul de a scrie, de a instrumentaliza limbajul și actul de a îngriji, de a repara […] decurg din aceeași dorință de a trăi și de a vedea mai clar.”), în ultimul volum, în secțiunea „Neuropoeme”, poetul sugerează că știința ne permite să înțelegem calea creației poetice și că limbajul poetic revelă fluxul vital al sistemului viu. Asemenea legăturii corp-minte, uniunea știință-poezie ne invită să luăm în considerare legătura intrinsecă care ne unește cu lumea, rolul pe care realitatea sensibilă îl poate avea asupra corpului și minții. Tocmai de aceea, poetul stabilește o paralelă între sutele de miliarde de neuroni din creier și sutele de miliarde de stele din Calea Lactee, într-o abordare neuroestetică a lumii, a ființei și a creației poetice.

Începând cu anii 1990, o parte semnificativă a activității literare a lui Lorand Gaspar a fost dedicată definitivării eseului său, Feuilles d’hôpital, menit să reunească notițele dispersate consemnate în spital, în pauzele dintre pacienți, în perioada tunisiană. În anii 2000, și-a recitit integral toate aceste texte, dar în această perioadă au apărut primele semne ale unei boli neurodegenerative care i-a perturbat treptat activitatea socială și literară, împiedicându-l să finalizeze revizuirea finală a volumului. Reflecțiile asupra bolii, durerii, asupra relației medic-pacient și asupra progresului medical evidențiază influența reciprocă a două experiențe profunde, cea medicală și cea poetică. Relația medic-pacient consemnată în aceste notițe dezvăluie parcursul unui medic profund umanist, atent la continuitatea vieții și la relația „corp-minte”, un medic care și-a alertat cititorii cu privire la riscurile medicinei pur tehnice. Căci Gaspar nu a făcut niciodată distincția dintre corp și minte, preferând o viziune monistă a ființei prinse în mișcările rețelei imense din Lumea căreia îi aparține.

Pentru a descoperi nuanțele limbajului poetic și ale unei limbi de împrumut, cum a fost franceza pentru Gaspar, poetul-chirurg a desfășurat constant și o importantă activitate de traducător. Astfel, o parte importantă a operei sale s-a născut la confluența unor limbi precum maghiara, germana, araba, greaca, din care Gaspar a tradus de-a lungul vieții în franceză. A-l traduce pe „celălalt”, nu a însemnat pentru el doar a descoperi un nou mod de a gândi și de a scrie, ci și a înțelege dinamica funcțională și posibilitățile expresive din propria limbă de creație.

Lorand Gaspar a decedat la Paris pe 9 octombrie 2019.

Deși recunoașterea operei lui Gaspar a depășit multe granițe geografice și lingvistice, acest lucru nu s-a întâmplat până în prezent în țara sa natală, unde rămâne aproape necunoscut. Traducerile lui Gaspar în limba română sunt aproape inexistente, iar prezența sa în revistele literare românești a fost mai mult decât discretă.

Tocmai pentru a umple acest gol din cultura română, Universitatea de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie „George Emil Palade” a organizat în februarie 2025 un important Colocviu internațional, „De la parole au corps du mode, Lorand Gaspar à la croisée des langues, des cultures et des disciplines” [De la cuvânt la corpul lumii, Lorand Gaspar la intersecția limbilor, culturilor și disciplinelor] pentru a marca la Târgu-Mureș centenarul nașterii acestei personalități, mai puțin cunoscute în locurile de obârșie. Explorarea moștenirii culturale din opera lui Gaspar din perspectiva istoriei, culturilor și a oamenilor care locuiesc în spațiile evocate se impun în abordarea științifică a acestui mare poet-chirurg. Proiectul RESLOG (RESTITUTIO AD INTEGRUM  Lorand Gaspar și moștenirea transilvană), recent câștigat de Universitate, urmărește justa integrare a moștenirii transilvane a lui Lorand Gaspar în biografia sa, propunându-și să umple un gol important din exegeza sa francofonă, care a ocultat în numeroasele monografii trecutul transilvan al poetului. Căci această componentă a identității lui Lorand Gaspar rămâne activă de-a lungul vieții și operei sale, motiv pentru care proiectul are două obiective majore: integrarea componentei identitare transilvane mai articulat în biografia sa și promovarea moștenirii culturale a operei poetului în Transilvania și în toată România, prin publicarea în traducere a unei antologii bilingve, româno-maghiare. Se vizează atât domeniul științific, cât și cel cultural, într-un demers firesc de a reface traseul existențial-identitar gasparian, sub forma unui (necesar) aller-retour:  TÂRGU MUREȘ – PARIS – IERUSALIM – TUNIS.

Bibliografie

Opere ale lui Lorand Gaspar:

Gaspar, Lorand, Derrière le dos de Dieu, Paris, Gallimard, NRF, 2010; Patmos et autres poèmes, Paris, Gallimard, 2001; Égée, Judée, suivi d’extraits de Feuilles d’observation et de La maison près de la mer, Paris, Poésie/Gallimard, NRF, 1993; Feuilles d’observation, Paris, Gallimard, 1986; Journaux de voyages,  Paris, Deyrolle, 1997; Approche de la parole, Paris, Gallimard, 1978; Sol absolu, Paris, Gallimard, 1972; Gisements, Paris, Flammarion, 1968.

Traduceri în română din Lorand Gaspar:

Gaspar, Lorand, Viski Andras (album), Approche de la lumière, Közelítés a fényhez. Abordarea luminii, Cluj-Napoca, Koinónia, 2008;  Foi de observație, tradus din franceză în română de Anca Măniuțiu. Cluj-Napoca, Koinónia, 2005; Egeea, Iudeea, tradus din franceză în română de Marta Izsak, Cluj-Napoca, Clusium, 1995.

Opere despre Lorand Gaspar:

Debreuille, Jean-Yves, Lorand Gaspar, Paris, Seghers, „Poètes d’aujourd’hui”, 2007; Del Fiol, Maxime, Lorand Gaspar, Nunc n°17, éditions de Corlevour, 2008; Lançon, Daniel, Lorand Gaspar, cahier Seize, Cognac, Le Temps qu’il fait, 2004.

____________

Lucrare susținută printr-un grant al Ministerului Cercetării, Inovării și Digitalizării, CNCS -UEFISCDI, nr. proiect PN-IV-P2-2.1-TE-2023-0108, în cadrul PNCDI IV.

Note

¹ Traducere propusă volumului eponim de traducătoarea Dominique Ilea.

² Tradus în limba romană de Marta Izsak, Cluj Napoca, Clusium, 1995.

³ În afara unei mențiuni specifice, varianta în limba română a textelor lui Lorand Gaspar ne aparține.

*

Maria Luisa Vezzali

Spre o „precizie mai bolovănoasă”. Relatarea unei traducătoare italiene

Pe Lorand Gaspar l-am întâlnit pentru prima dată la mijlocul anilor ʼ90, când, prin prisma locului de muncă de la Editura Il Mulino, am ajuns la ambasada Franței de la Roma. Pe rafturile din biblioteca de acolo mi-a atras atenția o carte apărută la Gallimard: Égée Judée suivi d’extraits de Feuilles d’observation et de La maison près de la mer¹. M-a atras titlul, atât prin prisma studiilor de filologie greacă cât și datorită rezonanței cu scrierile mele poetice (tocmai publicasem un volum intitulat Eleusi marina², în care încercam să descriu propria mea „casă de lângă mare“, în același timp concretă și metaforică, făcută din lut, praf, memorie, lumină și reflexii pe apă). Dar eram mai ales fascinată de acea triplă fotografie de pe copertă, care îl reprezenta cu privirea lui specială, ce dezvăluie serenitatea care emană dintr-o cunoaștere sigură dar nu potolită a lumii, deschisă și interogativă. M-am pus imediat pe tradus câteva texte din volum, dar numai ca și exercițiu de înțelegere, destinat doar mie. Nefiind nici specialistă în literatură franceză, nici traducătoare literară „profesionistă”, doar datorită interesului manifestat de editura Donzelli (care va publica în 2007 și volumul meu, lineamadre) cât și faptului de a fi descoperit că singura traducere a lui Gaspar în italiană era cea din Sol absolu, a lui Matteo Meschiari³ mi-am făcut mai târziu curaj să continui, luând contact cu autorul în anul 2004.

La vremea respectivă n-aveam la activ, în afara câtorva texte mici din greacă și din latină, decât o primă traducere⁴ din poeta americană Adrienne Rich, publicată la editura Crocetti în 2000 și cu care urma să stabilesc o relație profundă de corespondență și de schimb de idei, astfel apărând o a doua antologie italiană⁵. Mă simțeam un pic jenată să îi propun o traducere unui autor despre care știam, în ciuda slabei difuzări în Italia, că e o figură importantă a peisajului literar francez, cu o producție de valoare și colaborări cu personalități precum Bonnefoy, Deguy ori Michaux dar și cu relații internaționale intense (mai ales întâlnirea cu Seferis la Atena, prologul unei lungi și fructuoase prietenii). Răspunsul lui Gaspar a fost, cu toate acestea, foarte favorabil și politicos, moment în care am început un schimb de e-mailuri care a dus la apariția volumului Conoscenza della luce, publicat de Donelli în 2006. Un rezultat care mă face foarte fericită, deși e singurul care poate justifica prezența mea în această companie.

Încă de la început îmi era clar că, în pofida relației amicale și destinse pe plan personal, metoda pe care o adoptasem cu Adrienne Rich nu putea fi repetată. Dacă cu Rich puteam obține explicații detaliate despre evenimentul care generase textul, despre efectul scontat prin folosirea unei imagini ori a unei alegeri lexicale, despre sursele și contextul pe care se baza poemul, și să discutăm cu aplomb de cea mai bună soluție pentru versiunea în italian㸠Gaspar nu credea că o astfel de abordare era posibilă. Încă de la prima întrebare răspunsul lui a fost net: „«logica poeziei» aparține fiecărui poet cu adevărat creator, ea corespunde unei dorințe de a exprima un lucru inexprimabil pe care tocmai poemul te poate face să-l simți”. Într-o altă ocazie afirma într-o doară că „trebuie să fii poet ca să traduci poezie”. Când l-am întrebat ce însemnau „Criquoillet” și „Patte-rose”⁶ mi-a zis că era vorba de două pisici pe care le avea la Sidi-Bou-Said, și care „din păcate, între timp s-au pierdut”. Dar, când am încercat să aflu sursa de inspirație care a stat la baza poemului Iconostase mi-a dat definiția laconică a termenului: „La greci, iconostasul e ca la noi altarul, numai că, așa cum îi zice și numele în greacă, e plin de icoane”. Am înțeles repede că scrierile lui Gaspar nu sufereau nici clasificare, nici clarificare, nici justificare și nici comentariu, o atitudine care mi-a fost confirmată de lectura textului poetic Approche de la parole (1978):

„Poezia nu se justifică și n-are nevoie să fie apărată: doar încerc să văd ce din mine, călăuzit de ideea de precizie, pornește nesmintit, pe pipăite, în întuneric, în căutarea a ceva de o precizie mai bolovănoasă.”⁷

În privința alegerii textelor, Gaspar mi-a dat multă libertate dar mi-a zis ferm: „În principiu, pentru mine, ANSAMBLURILE mele sunt indivizibile”. Înțelegea că – la cererea expresă a editorului – era vorba de o antologie și că voiam să ofer cititorului italian o sinteză completă a operei sale. De aceea era dispus să facă anumite concesii, dar unele din suitele lui, în special Patmos și Séfar, nu puteau fi amputate („Înțeleg că vreți să dați o «vedere» de ansamblu asupra publicațiilor mele… Pot face câteva concesii, dar anumite ansambluri n-au sens pentru mine dacă sunt tăiate. O să vă dau, pentru început, acele titluri care, din punctul meu de vedere, își pierd interesul odată amputate […]. E valabil și pentru Egée, dar pot accepta ideea selectării unui sub-ansamblu, și aici intră: Épiphanie, Fouilles, Pierre, Choeur, Îles etc.”⁸). Mai adăuga și că, dacă n-ar trebuit ca volumul să n-aibă prea multe pagini, ar fi acceptat ca textele ce făceau parte dintr-un ansamblu să fie publicate unul după altul și concluziona cu tâlc: „Îmi pare rău că vă dau toată munca peste cap… scriitorii în viață pot fi agasanți câteodată!” De fapt, lucrul cu textele lui Gaspar nu era deloc „agasant”. În mod misterios, indicațiile poetului s-au dovedit a fi exacte pentru munca mea de traducător. Nu mai căutam explicații, ci mă sprijineam mai degrabă pe mișcarea textelor, pe ritmul lor, aducându-le la viață în interiorul propriului „corp-intelect individual”. Citeam versurile cu voce tare, de mai multe ori, comparând efectul cu cel din traducerea în italiană, ca să elimin, pe cât posibil, toate poticnirile și distorsiunile. Ghidându-mă după „precizia bolovănoasă” pe care Gaspar o consideră esențială ca să poți surprinde „susurul viu al izvorului” pe care poemele au încercat să-l capteze, m-am ținut pe urmele acestui tip de literalitate despre care vorbește A. Berman în a sa Auberge du lointain⁹, ce caută să evite capcanele diverselor tendințe deformante la transpunerea dintr-o limbă în alta. Și, de cele mai multe ori, ajungea să las cuvintele la locul lor:

je sors dans la nuit parmi de grands arbres qui bougent les étoiles et vais ne sais comment dans le grondement sourd de vagues qui se lèvent personne ne sait où10

io esco nella no e tra grandi alberi che muovono le stelle e vado non so come nel rombo sordo di onde che si alzano nessuno sa dove –

Însă n-ar fi sincer din partea mea să neg asperitățile atât de des întâlnite la transpunerea din franceză în italiană, când a trebuit, de pildă, să redau, într-o limbă așa de diferită din punct de vedere al ritmului, suflul circular propriu fiecărui vers și care îl transformă într-un fel de mantră, o spirală care se pierde deopotrivă în sunet și în sens. În ce privește ritmica dată de deictică, firească pentru o scriitură a contactului și a spațialității, precum cea a lui Gaspar, dar periculoasă atunci când e redată în italiană, am fost constrânsă să renunț la șoapta monosilabicului ce,mângâietor precum un suflu(„ce matin, ce corps, ces mailles…”) pentru prozaicul și bazicul questo („questa mattina, questo corpo, queste maglie…”). E valabil și pentru uzajul prepozițional la Gaspar – care e analogic și extragramatical („l’effritement est à mes doigts…”).

Prin urmare, am pus accent pe indicațiile pe care versul mi le dădea prin ritm și imagini, cu  minime ajustări. De exemplu, versul „Figures où le mouvement a pris feu un instant”¹¹ este un alexandrin cu rimă la mijloc; dar, pus la final, „un instant” reverbera  în mine ca un soi de subiect, un timp în flăcări, un timp petrecut  la spital, locul „unde se concentrează durerea oamenilor” și care umple ochii de imagini ale „descompunerii formei umane”. L-am redat astfel: „Figure dove il movimento un istante ha preso fuoco”, un nonasilab plus un octosilab, cu „istante” plasat în mijloc, în același timp complement de timp dar și – prin sugestie – subiect. În alte situații am simțit nevoia să inversez diatezele („ces mailles sur l’eau qu’un rien déchire”¹², octosilab cu o pauză mare în mijloc, care m-a inspirat să redau prin „queste maglie sull’acqua strappate da un nulla”), sau trecerea de la verb principal la gerundiv („où le jour frisonne et se décompose”¹³ devine  dublul septasilab „in cui rabbrividendo si decompone il giorno”).

În ce privește alegerile terminologice, mi-a fost mai folositor să explorez traducerile din italiană în franceză, mai cu seamă acolo unde un autor dedicat precum Gaspar folosește forța cuvântului în maniera lui Ungaretti. Un exemplu foarte ilustrativ, cred, este expresia „balancements d’ailes”, care apare în Connaissance de la lumière și pe care am tradus-o „dondolii d’ali”. Într-o primă etapă, am tradus balancements – termen pe care dicționarele îl dau ca „oscilație”, „unduire”, „rostogolire” prin genericul „bătăi”, în ideea de a păstra forma de plural – dar soluția nu mă mulțumea. Citind traducerea din Ungaretti a lui Pierre Jean Jouve, am găsit termenul în „Chant cinquième” din La mort méditée¹⁴: „Et l’équivoque de la lune/Et le balancement, très doux,/Si tu me poses tes mains/Sur les yeux, atteignent l’âme.” (v.10-13). În original, Sentimento del tempo zicea: „E l’equivoco della luna / E il dondolio, dolcissimi, / Se vuoi posarmele sugli occhi, / Toccano l’anima.” Mi s-a părut că alegerea era tocmai în stilul lui Gaspar. Astfel, importanta componentă fonică a expresiei poetului, bazată pe ușoara asonanță între cele trei sunete „ba”/„la”/„dai”, foarte potrivită pentru a crea un contrast cu imaginea subsecventă care operează trecerea de la mișcarea păsărilor în echilibru la o plonjare rapidă și circulară în interiorul subiectului uman („gouffres rapides sous la peau”), a devenit, în varianta mea finală, tripla aliterație a sunetului dental asociată cu efectul muzical mai blând dat de sugestia copilărească a unui balansoar sau a unui leagăn.

Am încercat să mă ocup mai ales de aspecte privind sunetul. În aceeași suită, puțin mai încolo, terțetul „Je t’ai bâti de crissements et de cris / exhumé puis lentement / de nouveau enseveli”, în care se detașează atât înălțimea cristalină a sunetului „i” cât și rima internă „bâti/enseveli”, a devenit în italiană „Ti ho costruito di stridori e di gridi / esumato poi lentamente / di nuovo seppellito.” Pe urmele sunetului, am făcut următoarele alegeri: „leviga la luce” („lisse la lumière”)¹⁵, „con la sua messe di pietre asciu e e di lucori“ („avec sa moisson de pierres sèches et de lueurs”)¹⁶, „ruggito murato” („rugissement emmur锹⁷), „sento stridere purissimo il gesso” („ j’entends grincer très pure la craie”¹⁸)…

 Când am avut dificultăți, am căutat sprijin în traducerile din Gaspar în engleză, fiind una dintre limbile care îmi sunt foarte familiare și care îmi putea servi drept punte ori ghid, limbă nomadă și care deja cunoscuse experiența diasporei în același peisaj de stânci, de cariere de piatră, de cărări și de hăuri. Într-una din situațiile notabile, când încercam să descifrez o pagină din Îles, acest lucru mi-a permis să identific un pasaj în care ediția Gallimard de buzunar, care transpunea o variantă a autorului, uitase să suprime un punct și să scrie cu literă mică cuvântul următor.  Din cauza acestor scăpări, versurile deveniseră de neînțeles, fiindcă, după un „après que“, lipsea subiectul.

Le même soir, la même nuit, peut-être,

vidés de songes et piqués au mât

tandis que migre d’est en ouest.

Cu toate acestea, în traducerea în engleză a lui Peter Riley¹⁹, pasajul a fost transpus astfel:

The same evening, the same night perhaps,

emptied of dreams and tied to the mast

while the underworld of tattered roses

migrates from east to west.

Luând legătura cu Gaspar în legătură cu subiectul, am descoperit că, în prima ediție, strofa avea patru versuri,

Le même soir, la même nuit, peut-être,

vidés de songes et piqués au mât

tandis que migre d’est en ouest

la pègre des roses en quenilles.

fiind ediția tradusă de Riley. Dar atunci când poemele au fost reeditate, Gaspar a făcut câteva modificări, inclusiv suprimarea versului despre trandafiri, cu intenția de a face din cuvintele următoare un subiect („la même aube, peut-être,/la gorge enflammée/et les rames plongent dans la chair,/blessant le feu sombre à la saignée des courbes.”). După ce am înțeles unde era problema, am tradus astfel:

La stessa sera, la stessa no e, forse,

svuotate di sogni e appese all’albero

mentre migra da est a ovest

la stessa alba, forse,

la gola infiammata

e i remi affondano nella carne,

ferendo il fuoco oscuro all’emorragia delle curve.

Pe parcursul lecturii lente și repetate pe care o impune procesul de traducere, anumite constante ale poeziei lui Gaspar au ieșit în evidență și le-am considerat, deci, fundamentale, respectându-le cu strictețe – cu o strictețe „bolovănoasă”, aș zice, precum poetul – la fel ca și capacitatea de a lega / a face să coincidă termeni și câmpuri opuse în ideea asumării și depășirii tuturor contradicțiilor, ori fecunditatea arealului semantic asociat mișcării (mouvoir/bouger și sinonime) sau circulația continuă între corp, pământ și cuvânt, pe care medicul/călătorul/poetul a știut să o creeze. Căci la Gaspar există o voce a corpului, precum cea a pământului, a spațiului, o vorbire care hrănește, e abisală, în care corp, pământ și spațiu se contopesc fără cuvinte când suflul se epuizează: „i sen eri stre delle vene” („les chemins étroits de nos veines”²⁰), „il buio giardino del corpo” („le sombre jardin du corps”²¹), „le pietre vive” („les pierres vives”²²), „il mare, un grumo di sangue” („la mer, un caillot de sang”²³), „la polpa tenera delle parole” („la pulpe tendre des mots”²⁴); „le parole caste, e fresche, cariche di un’acqua condivisa” („les mots pudiques, et frais, et graves d’une eau partagée”²⁵)…

Nu pot pretinde că sunt mulțumită de fiecare vers în parte. În exemplarul meu din carte au rămas, adnotate în creion, numeroase alternative și chiar câteva lacune. Totuși, mă declar satisfăcută de rezultat în ansamblu, și, de asemenea, mă bucur că o poezie atât de profundă și de sănătoasă, în același timp senzuală și filosofică, poate fi citită de publicul italian. La urma urmei, am convingerea că traducerea – tocmai fiindcă abordează un punct de vedere care nu e situat, cuminte, în afară, ci e mai degrabă, la fel ca și poezia, un „aller avec”, „procesul migălos de abordare a unui fragment”, „acceptarea unei vorbiri mereu întrerupte, mereu insuficiente, inadecvate, cu respirația tăiată”²⁶ – este cea mai pertinentă abordare critică a operei lui Gaspar. Pentru că nu încearcă să le explice pe toate și nu face decât să se angajeze, precum originalul, într-o nesfârșită căutare fără certitudini, pe urmele unei energii recreatoare, animată fiind de aceeași bucurie de a simți. Să-l traduci pe Gaspar e cu adevărat o călătorie, la finalul căreia nu se ajunge la o destinație definitivă, dar drumul în sine îți oferă rara ocazie de a depăși toate limitele, într-o respirație comună, de a locui în oaze de „comunitate întru viață” – mai degrabă decât neantul.

* Maria Luisa Vezzali este Profesoară, poetă, traducătoare, cercetător independent din Bologna, născută în 1964.

                                    Traducere din limba franceză de Andreea POP

_____________

Traducere susținută printr-un grant al Ministerului Cercetării, Inovării și Digitalizării, CNCS -UEFISCDI, nr. proiect PN-IV-P2-2.1-TE-2023-0108, în cadrul PNCDI IV.

Note:

¹ Paris, Gallimard, 1993. În limba română, fragmente din opera lui Lorand Gaspar au apărut în traducerea Ancăi Măniuțiu sub titlul Foi de observație la editura Koinonia din Cluj-Napoca în anul 2005. [N. trad.]

² În Poesia contemporanea. Terzo quaderno italiano, a cura di F. Buffoni, Guerini Associa, Milano, 1992.

³ „In forma di parole”, XXIII, nr. 2, aprilie mai-iunie 2003.

⁴ A. Rich, Cartografie del silenzio, a cura di M. L. Vezzali, Milano, Croce, 2000; ediția a II-a, Milano, Croce, 2020.

⁵ A. Rich, La guida nel labirinto, a cura di M. L. Vezzali, Milano, Croce, 2011; a II-a ediție adăugită, Milano, Croce, 2021.

⁶ În Poèmes d’été à Sidi –Bou-Said.

⁷ L. Gaspar, Le quatrième état de la matière. Nouvelle version. Sol absolu, Corps corrosifs avec un essai d’autobiographie inédit, Paris, nrf Gallimard, 1982, p. 25.

Transpunerea în limba română a citatelor care apar în articol aparțin traducătoarei române.

⁸ Într-un e-mail din data de 08/12/2004.

⁹ A. Berman, La traduction et la lettre ou l’auberge du lointain, Paris, Editions du Seuil, 1999.

¹⁰ În Nuits. [„ies în noapte/printre copaci înalți/ce mișcă stelele/și mă duc nu-știu-cum/în vuietul surd/al valurilor ce se ‘nalță/nimeni nu știe unde/”]

¹¹ În Feuilles d’observation. [„Figuri în care mișcarea s-a aprins o clipă…”]

¹² În Connaissance de la lumière. [„aceste ochiuri pe apă ce nimic nu destramă”]

¹³ În Écailles. [„în care ziua tresare și se descompune”]

¹⁴ La Nouvelle Revue Française, nr. 217, 1 octombrie 1931. [„Și echivocul lunii/Și legănarea lină/De-mi pui mâinile /Pe ochi, ating sufletul”]

¹⁵ În Connaissance de la lumière. [„lină lumina”]

¹⁶ În Épiphanie. [„cu snopii de pietre uscate și văpăi”]

¹⁷ În Feuilles d’observation. [„urlet zidit”]

¹⁸ Ibid. [„aud cum scârțâie foarte pură, creta”]

¹⁹ L. Gaspar, Four poems. Translated from French by Peter Riley, London, Oasis, 1993.

²⁰ În Iconostase. [„cărarea strâmtă a venelor noastre”]

²¹ În Patmos. [„întunecata grădină a trupului”]

²² În Pierre.[„pietrele vii”]

²³ Ibid. [„marea, un cheag de sânge”]

²⁴ În Épiphanie. [„pulpa fragedă a cuvintelor”]

²⁵ În Feuilles d’observation. [„cuvintele pudice, și noi, și grave ale apei împărțite”]

²⁶ Citate din Approche de la parole.

*

Smaranda Enache

Dincolo de exercițiul înțelegerii Sinelui

Caut cu înfrigurare în colecția din 1992 a Gazetei de Mureș interviul  meu cu Lorand Gaspar (GÁSPÁR Loránd). Hârtia îngălbenită miroase pregnant, literele fug, îmi sar în ochi greșelile de tehnoredactare cu istoricul computer 286. Mă fură curiozitatea, condimentată cu un amestec de admirație și nostalgie. Se perindă, unul după altul, titluri vechi ce-mi par complet necunoscute: Din păcate, nu ne interesează România, Sondaj de opinie în prag de alegeri– Iliescu, Câmpeanu, Cunescu, Druc, Gavra, Manolescu, Rațiu, Roman, Împreună – Együtt, Europa – amintiri despre viitor, Germania de Est – Factura libertății, Fair Play…

Descopăr interviul, ocupă întreaga pagină 6:  Dincolo de exercițiul înțelegerii Sinelui. O convorbire între Smaranda Enache și LORAND GASPAR. Îl recitesc cu plăcere și satisfacție, aveam să aflu peste ani că este singurul interviu cu Gaspar de la noi.

Mă străduiesc să rememorez întâlnirea noastră. Trebuie să fi fost una din acele zile pline, sediul Pro Europa de la etajul trei al Clădirii Apollo forfotea de tineri, atmosfera pre-electorală pusese stăpânire pe noi toți, era vorba de „a fi sau a nu fi”, un punct de inflexiune în istoria noastră, miza era, credeam noi cu tărie, destinul democratic proeuropean al României. În vacarmul amical, primesc un telefon, un domn pe care îl cunosc după nume, dintr-o veche și bună familie a urbei, mă întreabă cu politețe dacă aș avea timp să primesc vizita unei rude a sa, un chirurg și poet francez, aflat în trecere. Îmi trece prin gând un răspuns retractil, preferam vizitele diplomaților, militanților, civicilor de la noi și de aiurea care erau, ca și noi, într-o perpetuă mișcare browniană de resetare a Europei. Ce puteam discuta cu un chirurg și, mai ales cu un poet, tocmai acum? Bunul simț ardelenesc m-a determinat să răspund cu aceeași politețe, ne-am pus de acord, vizita urma să aibă loc.

Un domn fermecător, cărunt, intră oarecum plutind în sala noastră de ședințe, însoțit de o doamnă brunetă cu pas hotărât. Suntem soții Gaspar, se introduce Gaspar franțuzește, cu un graseiat subtil, apoi ungurește, Gáspár, românește se aude Gașpar. Vorbim franțuzește, e limba pe care o preferă doamna Jacqueline. Cu o voce domoală, se prezintă sumar, nu persoana lor e importantă, spun, ci ceea ce faceți voi, aici, la Pro Europa, o mână de oameni de toată isprava. Încep să explic cum a fost relația româno-maghiară sub dictatură, apoi despre miracolul din decembrie, apoi despre căderea în irațional din martie ʼ90, despre pericolele pentru Europa noastră regăsită, despre ostilitate și speranță. Mă ascultă cu interes, uneori schimbă priviri încurajatoare, înregistrez și eu aprecierile lor reținute, simțim treptat apropierea umană, candoarea unei identități de valori, acel ceva nedefinibil al unei comuniuni imediate. Suntem de aceeași parte a baricadei. Apoi cădem de acord că întâlnirea merită imortalizată.

Interviul cu Gaspar cuprinde detalii și trimiteri la biografia și opera sa poetică, marcată de zestrea locului natal. Redau crâmpei, la întâmplare: „Cred că omul devine scriitor sau muzician sau artist tocmai pentru că are mai multe probleme decât alții și apare dorința de a face puțină lumină în asta, exprimându-te, speri să te lămurești întrucâtva.” „Mi-au trebuit zece ani de chin îngrozitor până am reușit să scriu ceva în franceză”. „Ninsoarea este, știu eu, alta decât cea din Franța sau Austria, este ninsoarea copilăriei”. „Este curios că au ales (referindu-se la Festivalul Poeziei ca Dialog, organizat de Revista Ramuri, unde fusese invitat n.a.) tocmai poezia care are reputația de a fi prin excelență o arta solitară, o experiență solitară, o creație solitară”. „Cred că există epoci când este mai prielnică exprimarea ca individ, după cum există perioade când suntem dominați de acest alt individ pe care îl putem numi societate. Este firesc ca în momentele de criză să ne ocupăm mai intens de societate, decât de sine. Am convingerea profundă că înțelegerea societății este mai adecvată, dacă am străbătut, în prealabil, exercițiul înțelegerii sinelui.”

Legătura noastră, în anii ʼ90, a fost nu numai una de solidaritate ideatică, am beneficiat de afinitatea lui electivă pentru mica noastră echipă, sub auspiciile dialogului, interculturalității, respectului pentru alteritate, angajamentului pentru reconciliere istorică și reconstruirea încrederii. A dăruit micii noastre biblioteci o masivă colecție de volume Que sais-je pe teme de geopolitică, minorități, rasism, în limba franceză. Împărtășea cu noi valorile civice fundamentale. Fusese decenii la rând, chirurg celebru al spitalului francez din Ierusalim, apoi al spitalului Charles-Nicolle din Tunis, profund angajat în crearea de punți între evrei și palestinieni, primise și el admonestări și chiar amenințări, pe care le-a ignorat consecvent, urmându-și calea. Prețuia și el plurilingvismul transilvan, vorbea încă de copil, pe lângă maghiara maternă, germana și româna. Provenea, asemenea multora dintre noi, dintr-o familie multietnică, maghiaro-armeano-săsească. Se dedicase deschiderii spre alte culturi, traducând intens din maghiară, greacă, arabă, engleză, germană, franceză: Spinoza, Seferis, Rilke, D.H. Lawrence, Pilinszky. Obsedat de fotografie, imortaliza cu prilejul lungilor sale călătorii, magia anorganică a deșertului și vibrația zburdalnică a naturii vii. Căci, dincolo de toate, era subjugat de veșnica aventură umană a căutării Sinelui.

Recitind modestul meu interviu cu Lorand Gaspar din 1992 regret că, în iureșul acelui prezent de maximă urgență, nu l-am descusut mai profund, mai amplu. La urma urmelor, nu îl cunoșteam cu adevărat, intuiam doar complexitatea sa, există o scuză, firele care uneau fuseseră destrămate, o jumătate de secol Cortina de Fier ne despărțise eficient și impermeabil de Exil. L-am redescoperit în toată frumusețea lui umană și creatoare cu prilejul revizitării acestei prime și ultime întâlniri, când inimoasa inițiatoare și catalizatoare, doamna Bozedean (Dâmbean) – merci, Corina! – m-a implicat în evenimentele prilejuite de centenarul nașterii (Târgu Mureș/Marosvásárhely, 28 februarie 1925) lui Gaspar și am avut, niciodată nu-i prea târziu, revelația  întregului personalității acestui mare om și mare poet. 

Anul trecut, spiritul lui a revenit în urbea sa natală. Cu discreție, cu modestie, blând, elegant, într-o rafinată prezență-absență inefabilă, specifică lui. Un simpozion internațional, de ținută, o placă comemorativă (datorată maestrului Gheorghe Pop), o mână de binevoitori umaniști, iubitori ai poeziei, ai limbii franceze, au salutat această revenire a Poetului la rădăcini. Sunt sigură că, așa cum l-am cunoscut, este mulțumit.

Privind înapoi, acum, după decenii, când scriu aceste rânduri, îl revăd clar pe acel Lorand Gaspar care m-a cucerit din prima clipă, cu privirea blândă, cu intonația inefabilă, cu eleganța gestului, cu modestia expresiei. Emana bunăvoință, profunzime, cumințenie ascetică, dăruit cu arta levitației spirituale pe care o au doar Înțelepții, cei care, după ce au mistuit hachițele absurde ale prezentului, au parte de iluminarea ultimă, doar esența contează, universul își află echilibrul, binele ne învăluie cu un văl de liniște, rănile se vindecă, Omul se înalță spre Eternitate cu simplitate și smerenie.

Merită să ne amintim mai des de Lorand Gaspar, de exilații noștri, uitați decenii la rând, fiecare în felul său, la locul său, cu menirea sa, onorând comunitățile noastre uimite de bogăția darurilor lor. O aniversare Lorand Gaspar, dedicată lui și, de ce nu, poeziei franceze, un 28 z`februarie anual, ar ridica pe un piedestal cultural internațional urbea noastră, prea des smintită de adorarea banalului și frământată de pizme fără noimă.

Târgul Mureș/Marosvásárhely, pierdut undeva en Transylvanie Orientale, Derrière le dos de Dieu, cum zice Gaspar, ar putea reintegra literaturii noastre pe unul dintre rarii poeți încununați cu prestigioasele premii franceze, Grand prix national de la poésie de la Ville de Paris, Prix Guillame Apollinaire, Prix Mallarmé și Prix Goncourt de la Poésie, născut pe aceste meleaguri.

„Nous n’avons que cette

musique-multitude

blessante et joyeuse

pour toucher le feu qui

nous habite.”

[Vatra, nr. 1-2/2026, pp. 97-114]