Chiar dacă sunt impregnate de un fantezism organic, poemele de debut din (rupt) ale lui Romulus Moldovan au prea puțin din tensiunea abstractizării. Scenariile ermetice sunt înlocuite aici cu transparența detaliilor care configurează viziunile grandioase; exercițiile exhibiționiste ale poetului trimit mai mult spre niște volute ale unei imaginații excedentare decât spre entuziasmul încifrării. Citește în continuare →
Cu toată fizionomia ei convulsivă, care pare că empatizează cel mai des cu radiografia dramatică, poezia Nicoletei Nap din debutul ușor desincronizat, aproape imperceptibil e doar în aparență una de survolare a interiorului. Asta pentru că, în general, politica ei pornește mai degrabă de la sondări ale exteriorului, decât de la exerciții introspective propriu-zise.
Notă: Fără să fie un exemplu clasic al textualismului (la fel cum nici scriitorul n-a fost niciodată un entuziast definitiv al acestuia), Fotografii cu autorul e o povestire în care realitatea scriiturii se desfășoară în paralel, cel puțin în prima ei jumătate, cu aceea a materialului epic propriu-zis. Dinamica ei prin excelență reflexivă, însă, mai sensibilă la procesarea proceselor interioare ale personajelor și lipsită de tentații ludice sau experimentale de orice fel, circumscrie un text care prin coordonatele lui tematice și stilistice poate fi asociat primei perioade de creație a autorului clujean, aceea a volumelor de proză scurtă Aripa grifonului (1980) și Drumul spre Polul Sud (1985).
Cu o retorică malițios-acidă și o atitudine mai degrabă persiflantă intră în scenă poemele lui Dan Dediu din 4,5 litri de sânge, miliardar. Fizionomia lor caustică, un „tratament” aplicat deopotrivă lumii din jur și reconfigurării identitare personale (despre care au vorbit deja Andrei Dósa și Alex Ciorogar pe coperta a IV-a), sugerează peste tot, dincolo de o psihologie dură, badass (nejucată, aș zice chiar organică), o anume preferință a poetului pentru geometrii și forme precise. Citește în continuare →
Notă: Aversa, reprodusă în continuare, e una dintre acele povestiri din dosarul „în lucru” al lui Alexandru Vlad, asupra căreia autorul ar fi dorit, probabil, să revină și s-o șlefuiască. Mărturie stau câteva intervenții ale acestuia pe text prin care propunea noi formulări, sau, introdusă printr-o notă în final, o motivație personală ce vizează locul acestei povestiri în raport cu o alta ce pornește de la un personaj comun, neajunsurile ei formale și, în cele din urmă, acelea ale convențiilor literare propriu-zise. Textul reia o serie de linii tematice și de stil anterior consacrate în prozele lui Alexandru Vlad – profesorul izolat la țară, veleitarismul lumii literare a vremii, surprins din perspectiva ironic-detașată a naratorului, și, de aici pornind, problema libertății personale, pe de o parte, alături de câteva recurențe ale imaginarului (descrierea bivolilor care trec șoseaua, vehiculată și în alte locuri), pe de alta. Presupunerea că acesta putea fi un text „sacrificat” ulterior în favoarea celor publicate efectiv nu e, de aceea, total hazardată.
Relația lui Virgil Stanciu cu Alexandru Vlad a evoluat de la aceea de tip profesor – student, la începutul anilor ’80, la una de prietenie, ulterior, „alimentată” dintr-o pasiune comună pentru literaturile americană și britanică. Rândurile ce urmează reiau și nuanțează această legătură despre care vorbise și acum câțiva ani, când îi tradusese volumul de Poeme. (Andreea Pop)
Pe coperta a IV-a a debutului lui Bogdan Tiutiu din sundial, Andrei Doboș, Andrei Dósa și Vlad Moldovan au observat la unison sensibilitatea de tip new-age a poemelor din acest volum, care caută fuziunea, ori măcar concilierea, dacă nu, a tehnologicului cu naturalul.
Aș zice că în spatele unei astfel de strategii evidente a poemelor stă o politică de criză pe care Bogdan Tiutiu și-o regizează cu o seninătate zen. Anxietatea difuză se citește în survolarea unor spații mentale și echivalează cu o căutare alimentată de un soi de communication breakdown pe care poetul îl depistează cu un maximum de luciditate. Cum la fel de lucid își decantează toată această meditație tehnologică pe care o desfășoară discret poemele sale fără efuziuni sau melancolii inutile, dar în care se citește, totuși, o nevoie urgentă a stabilirii unei conexiuni. Cu o tonalitate liniștită, aproape sub forma unor exerciții psihice de tip yoga, poezia aceasta reproduce prin câteva episoade cu tentă mindfulness un breviar al stărilor de tranziție, lost in translation, care antrenează în desfășurarea lor o serie de avataruri milenarist-adolescentine – „puștoaice de liceu intoxicate/ de micro-expresiile non-verbale/ ale serialelor”/ „bad trip-urile orașului/ cu fericirea hrănitoarelor din mall”/ „pixelii bucuriei/ din programele work & travel” etc.
