Păsări în furtuna de nisip, cel mai recent câștigător al concursului de debut organizat de Casa de Editură Max Blecher, e, în linii mari, un elogiu adus spasmelor și bruiajelor afective. Vibrante, poemele Ioanei Vintilă îl desfășoară, de obicei, prin punctarea unor momente de scurtcircuit intern, pe care le survolează protocolar, cu maximă seriozitate. Intervențiile ei, clinice și animate de-o luciditate permanent activată, au ambiția arderilor totale, fără jumătăți de măsură. Citește în continuare →
Notă: Eseul de mai jos e doar unul din cele care pledează pentru afilierea culturală anglo-americană a lui Alexandru Vlad, care, se știe, fusese un cititor și traducător dedicat al celor două literaturi. Pe de o parte, se vede aici o cunoaștere intimă a fenomenului discutat – romanul american și deficiențele lui tematice – și pe de alta, și acea intuiție critică obiectivă, lipsită de idolatrii livrești, în ciuda discretei admirații față de subiectul pe care îl tratează, care poate fi reperată și în alte eseuri asemănătoare (Între flux și reflux, dedicat lui Conrad, favoritul lui în materie de proză, ori Portocala cu mecanism de ceasornic, care pornește de la romanul englez și survolează, mai apoi, opera lui Anthony Burgess – ambele apărute în volumul din 2002, Sticla de lampă). Nu în ultimul rând, textul asimilează și acea notă caustic-ludică atât de specifică eseurilor sale conversaționale din Măsline aproape gratis (2012). (Andreea Pop) Citește în continuare →
George-Ștefan Niță e, înainte de orice, un poet cu o bună calibrare a viziunii, pe care și-o desfășoară sub forma unor expozeuri personale hotărât introspective. Tata nu are cal (care apăruse anul trecut la Tracus Arte și pentru care i se oferise Premiul „Alexandru Mușina” pentru debut) nu e, însă, un volum care împinge elanul confesiv până în zona inflamării, cu toată mitologia intimistă pe care o pune la bătaie. Citește în continuare →
Chiar dacă sunt impregnate de un fantezism organic, poemele de debut din (rupt) ale lui Romulus Moldovan au prea puțin din tensiunea abstractizării. Scenariile ermetice sunt înlocuite aici cu transparența detaliilor care configurează viziunile grandioase; exercițiile exhibiționiste ale poetului trimit mai mult spre niște volute ale unei imaginații excedentare decât spre entuziasmul încifrării. Citește în continuare →
Cu toată fizionomia ei convulsivă, care pare că empatizează cel mai des cu radiografia dramatică, poezia Nicoletei Nap din debutul ușor desincronizat, aproape imperceptibil e doar în aparență una de survolare a interiorului. Asta pentru că, în general, politica ei pornește mai degrabă de la sondări ale exteriorului, decât de la exerciții introspective propriu-zise.
Notă: Fără să fie un exemplu clasic al textualismului (la fel cum nici scriitorul n-a fost niciodată un entuziast definitiv al acestuia), Fotografii cu autorul e o povestire în care realitatea scriiturii se desfășoară în paralel, cel puțin în prima ei jumătate, cu aceea a materialului epic propriu-zis. Dinamica ei prin excelență reflexivă, însă, mai sensibilă la procesarea proceselor interioare ale personajelor și lipsită de tentații ludice sau experimentale de orice fel, circumscrie un text care prin coordonatele lui tematice și stilistice poate fi asociat primei perioade de creație a autorului clujean, aceea a volumelor de proză scurtă Aripa grifonului (1980) și Drumul spre Polul Sud (1985).
Cu o retorică malițios-acidă și o atitudine mai degrabă persiflantă intră în scenă poemele lui Dan Dediu din 4,5 litri de sânge, miliardar. Fizionomia lor caustică, un „tratament” aplicat deopotrivă lumii din jur și reconfigurării identitare personale (despre care au vorbit deja Andrei Dósa și Alex Ciorogar pe coperta a IV-a), sugerează peste tot, dincolo de o psihologie dură, badass (nejucată, aș zice chiar organică), o anume preferință a poetului pentru geometrii și forme precise. Citește în continuare →
