HALLER Béla

Obârșie și memorie

Tânărul Lorand Gaspar sosit în primăvara anului 1946 la Paris după tragica experiență a războiului și a prizonieratului întemeiază împreună cu prietenul său Lóránt Csukássy revista Ahogy Lehet (Cum se poate) unde publică versuri și proză în limba maghiară alături de producțiile literare ale tinerilor săi conaționali stabiliți în Franța, Germania, Spania, în marea lor majoritate debutanți ca și el. Ba chiar, în 1953 îi apare la Hamburg la editura Várta volumul de proză poetică Így szól a csend (Astfel sună / grăiește liniștea), un titlu elocvent din perspectiva creației sale  de mai târziu.

Ideea de a se adresa publicului în mijlocul căruia trăiește și de a se exprima în limba pe care o vorbește în viața de fiecare zi se conturează în mintea tânărului student de la medicină, împreună cu conștiința dificultății unei asemenea opțiuni. Deși familiarizat încă din anii de școală cu limba franceză – tatăl său insistase s-o învețe alături de cele trei limbi vorbite în Transilvania – și aflându-se chiar printre cei mai buni elevi ai profesorului József Gampe la Gimnaziul Romano-Catolic din Târgu Mureș  și cu tot aportul practicii cotidiene a limbii la Paris, Lorand Gaspar știe că îl așteaptă un drum lung și anevoios. Se poate prezuma că aceea concepție poetică, care tinde să găsească  cuvântul potrivit pentru a intra în posesia unui adevăr nebănuit (sau pentru a suferi un eșec cu multiple învățăminte), și vede în liniile de forță din interiorul textului poetic echivalentul forțelor care pun în mișcare lumea, impunea o aprofundare ieșită din comun a sensurilor și a halourilor de sugestii cât și cunoașterea creației poetice nu numai de expresie franceză, în mod deosebit a celei contemporane. Un efort susținut de motivații mereu renăscute, ce nu se poate separa de studiile și practica medicală, de scufundarea în mitologia și istoria popoarelor mediteraneene,  de acel mod de viață care cultivă deopotrivă erudiția și călătoriile austere prin deșert și pe mare. După circa zece ani, în 1966 publică volumul de versuri Le quatrième état de la matière (Cea de-a patra stare a materiei), distins cu un an mai târziu cu premiul Apollinaire, iar peste aproape trei decenii Marele Premiu Național de Poezie va confirma valoarea unei creații care face parte în mod firesc din literatura franceză a timpului nostru. Vor mai urma două volume de poezii, în 2001 și 2010.

Întrebat de redactorul ziarului Népújság din Tg. Mureș Nagy Miklós Kund cu ocazia vizitei din 1992, dacă ar putea să scrie din nou versuri în limba maghiară, Lorand Gaspar a dat un răspuns mai mult negativ: „A transpune dintr-o structură lingvistică săpată în adâncime – așa este limbajul poetic – într-alta, este aproape imposibil. Limbajul meu de poet liric, modul meu de gândire și de expresie s-au format în franceză.” Poetul a relatat cu aceeași ocazie experiența descurajantă când a tradus de dragul unor prieteni maghiari din versurile sale franceze, iar acestea sunau plat și lipsit de interes.

Totuși, găsirea echivalențelor a devenit actuală  într-un alt domeniu: traducerile literare. Pe lângă textele lui Spinoza, Rilke, Seferis, D.H. Lawrence ș.a. Lorand Gaspar a transpus în franceză poeți contemporani maghiari: Gyula Illyés, István Vas, Sándor Weöres, Ágnes Nemes Nagy, Sándor Csoóri, János Lackfi, Béla Markó, iar medierea la care s-a angajat în repetate rânduri este cu atât mai valoroasă cu cât renunță la traducătorii intermediari (care fac o traducere „brută”, din care poeți francezi  –  Guillevic, Jean Rousselot, Lucien Feuillade, pentru a-i aminti pe cei mai cunoscuți  –  încearcă  să recompună o poezie aproximativ echivalentă cu originalul). Cea mai importantă întâlnire însă a avut loc cu poetul János Pilinszky (1921-1981), favorizată de asemănarea de crez poetic și de motive-cheie cum ar fi deșertul (metaforic pentru Pilinszky, real și metaforic pentru Gaspar) sau tăcerea, similitudini existente dincolo de afinitățile de caracter și de mentalitate. O întâlnire providențială pentru ambii creatori, din care s-a născut o caldă prietenie ce a reprezentat o reală consolare pentru Pilinszky, chinuit de boală și depresii, așa cum reiese din acest scurt mesaj (citat de Dorottya Szávai): „Vezi, în singurătatea mea aproape insuportabilă gesturile curate ale prieteniei mă mai țin în viață.” La sfârșitul lunii mai 1981 moare Pilinszky, anul următor Gaspar publică primul volum de traduceri, apoi al doilea, prezentând publicului francez o imagine fidelă a operei prietenului dispărut.

Alături de întâlnirile care au loc pe tărâmul poeziei, în biografia lui Lorand Gaspar  se remarcă o anumită asiduitate în reluarea și cultivarea legăturilor cu locurile și personajele copilăriei. Avem în acest sens mărturia textului scris pentru ediția în limba maghiară a jurnalului de călătorie Arabie heureuse (Arabie fericită, în versiunea maghiară Boldog Arábia, Ed. Koinónia, Cluj, 2005), intitulat Hazatéréseim Erdélybe (Întoarcerile mele acasă în Ardeal). Textul reia anumite informații și formulări din eseul autobiografic plasat drept prefață la volumul de versuri Sol absolu et autres textes (Gallimard, 1982) și le completează cu altele. Din suprapunerea celor două rezultă imaginea unei ascendențe și copilării tipic transilvane: bunici secui din Lăzarea (Harghita) din partea tatălui,  bunica rămasă văduvă care muncește ca spălătoreasă pentru a-i crește pe cei trei fii, din care unul pleacă în lume, unul moare în primul război mondial, și doar al treilea, Ferenc, tatăl poetului va fi demobilizat și va veni la Târgu Mureș căutând de lucru. Dotat cu un simț practic evident se va înstări devenind directorul general al S.A. Agrofera, care după naționalizare se va numi Secera și ciocanul, denumire din care târgumureșenii vor reține doar primul cuvânt.  Ferenc Gáspár nu va mai asista la aceste schimbări, el moare în 1945. La circa 20 de kilometri de Lăzarea, la Joseni, familia mamei: bunicul este armean, poartă numele de Ávéd, iar în familia bunicii se vorbește dialectul săsesc al limbii germane. Cei doi au zece copii, printre care mama poetului, Rozalia, severă, dar și un unchi predilect, „Bandi bácsi”, cu studii comerciale făcute în Germania însă total  lipsit de simț comercial, dar și de veleități sociale: revenit din lagărele sovietice a rămas multă vreme celibatar, era parcă „un fel de filozof taoist” care vorbea puțin, se exprima monosilabic, medita cu un muc de țigară în colțul gurii și știa să aprecieze bucuriile simple ale vieții. Încă de mic copil Loránd lângă el se simțea în siguranță. Unchiul Bandi și bunica maternă, delicată și grijulie vor fi personajele care domină amintirile, regretele și nostalgiile copilăriei.

1992 – un alt an al întoarcerilor pe meleagurile copilăriei, după o absență de 15 ani. Plecarea din Târgu Mureș cu mașina, scurtă oprire la Lăzarea pentru a saluta un văr. La Joseni, vizită la tanti Emma, văduva unchiului Bandi, decedat cu 10 ani în urmă. Mătușa îl tachinează afectuos pe Loránd pentru că  a uitat să-i trimită cafea și ciocolată de Crăciun (”Atunci într-o dimineață am ieșit în curte și am strigat tare de tot: Ahoi! M-ai uitat?”)…

O prezență constantă în legăturile lui Lorand cu Târgu Mureșul natal este un văr primar, care pe plan profesional a realizat prima opțiune a poetului-chirurg: a parcurs o carieră de inginer, s-a pensionat ca inginer șef al fostei Fabrici de Zahăr. D-l Ervin Ávéd, împreună cu soția Éva, pianistă solistă și profesoară s-au aflat în corespondență permanentă cu vărul omagiat în lume, se vizitau reciproc inclusiv la Tunis, îi urmăreau destinul civil și artistic citindu-i operele pe care le primeau cu dedicație. O mică insulă familială în orașul începuturilor.

Același an 1992, o altă vizită: Lorand Gaspar este invitat la un simpozion internațional de poezie la Craiova, după care vizitează Tismana și Târgu Jiu. Ansamblul sculptural Brâncuși îl impresionează profund, ca dovadă grăitoare „a sensibilității umane și a puterii sufletului”, realizat în armonie cu natura, la scară umană. Un moment mai important, decât am crede la prima vedere. Se pare că drumurile marilor noștri infideli se pot intersecta peste timp, chiar în momentele lor de fidelitate.

*

Iringo CORA

Cuvântul ca revelare a ființei, în Derrière le dos de Dieu de Loránd Gáspár

„Doamne, Dumnezeul meu, cât de adâncă este prăpastia secretului Tău și cât de mult m-am îndepărtat de el datorită păcatelor mele nefericite! Te rog, vindecă ochii sufletului meu și fă ca eu să am bucuria de a vedea lumina Ta.” (Sfântul Augustin, Diferența dintre cunoașterea lui Dumnezeu și cea a Omului în Creația lumii și Timpul, Paris, Gallimard, 1993, p.70, traducerea noastră)

Volumul de poezii Derrière le dos de Dieu (În spatele lui Dumnezeu, traducerea noastră) apare în 2010 în colecția Blanche la editura Gallimard, fiind considerat de critica de specialitate o sinteză de artă poetică gaspariană și una dintre cele mai profunde reflecții ontologice asupra ființei și creației din poezia contemporană franceză.

Loránd Gáspár, poet franco-maghiar, de expresie franceză, născut în Transilvania, își invită cititorul încă de la primele pagini, în spațiul mitic al Transilvaniei sale natale, undeva între Orient și Occident, plasându-și creația la frontiera dintre lumi, printr-o transparență a căutării identitare: „În spatele lui Dumnezeu: numele dat acestei regiuni din estul Transilvaniei, unde se află satele aspre din platourile înalte ale Carpaților, de unde proveneau bunicii mei. L.G.” (În spatele lui Dumnezeu)

Prin intermediul poeziilor reunite în acest volum, poetul repune în lumină marile teme ontologice în jurul cărora se conturează întreaga sa creație de altfel: fuziunea dintre corp, psyché, univers, natura și limbaj; alianța dintre poezie și știință, dintre cunoaștere și mister, o cunoaștere exploratoare lipsită de orice dogmă; și nu în ultimul rând, un limbaj care transcende spre universul de mistere ale ființei. În creația sa cuvântul reprezintă mai mult decât un instrument de comunicare, devenind un spațiu ontologic al prezenței, al ființei, fiind ritmat pe alocuri de spațiile albe și de tăcere.

Prin alegerea titlului, În spatele lui Dumnezeu, Gáspár își revizitează și interoghează deopotrivă originile, spațiul geografic de unde își trag obârșia bunicii poetului, acest loc de o frumusețe deșertică și inumană pe alocuri. Fascinația poetului pentru austeritatea deșertului ar putea fi interpretată prin prisma filosofiei heideggeriene. Astfel, în Devastarea si așteptarea. Convorbire pe drumul de țară (traducerea noastră),Heidegger afirmă că: „Deșertul este ceea ce este dezolant […] Astfel, noi considerăm deșertul ca fiind întinderea părăsită de orice formă de viață. Deșertul propriu-zis este acela care devastează. De aceea, devastarea constă în faptul că totul: lumea, ființa umană, pământul, duce la abandonarea oricărei forme de viață.” (traducerea noastră)

Creația este act de cunoaștere, de explorare a necunoscutului cu ajutorul simțurilor, și nu întâmplător poeziile lui Loránd Gáspár abundă de verbe, substantive și adjective senzoriale creând astfel o poezie „de l’ouvert”, al spațiilor deschise, infinite. Dimensiunea ontologică a cuvântului și a ființei este revelată de poet și în versurile: „A scrie acel ceva numit poem, știind că nu știm ce este.” (În spatele lui Dumnezeu) Poezia ca gest de creație ontologică creează o realitate în care limbajul, ca mijloc primordial de expresie, concepe ființa iar poemul depășește dimensiunea de reprezentare, devenind un eveniment al ființei în sensul heideggerian dat cuvântului: „Die Sprache ist das Haus des Seins” („Limbajul este casa ființei”, traducerea noastră). (Martin Heidegger, Unterwegs zur Sprache, [Calea către grai, traducerea noastră], 1959)

Lumea explorată de cuvintele poetului nu este una de înțeles, ci de simțit, de trăit iar cunoașterea este viscerală, traversează corporalitatea, dovadă fiind verbele și substantivele senzoriale care inundă creația gaspariană: a privi, a asculta, a simți, a vedea, senzații, viziune: „Prezent în viața multiplă a corpului meu/senzații, mișcări, mușchi și gânduri/zgomote, limbaje, muzică și durere/ating briza, o rază de lumină/hrănesc privirea creierului pentru care/niciodată, niciodată, nimic nu este obișnuit/viziune imediat cuprinsă în spațiul deschis.” (În spatele lui Dumnezeu, p.108)

De asemenea, în creația lui Gáspár, sacrul este lipsit de transcendență iar misticul este vizibil. Peisajul deșertic, infinit precum și lumina care transpare din imaginile create de cuvânt, devin spațiul sacrului imanent, infinitul fiind cuprins în finitudine iar prezența în vid. Deșertul și lumina, spațiile albe și uneori infinite potențează creația care devine astfel un loc sacru imanent. Ființa și creația sunt înscrise în vid, în infinit. Gáspár creează un sacru fără transcendență, în ultimă instanță, un mistic al vizibilului: „Sursa de întuneric și lumina/de imobilitate și mișcare./Sursa de aer care vibrează și de graiuri/în adâncul tăcerii tenace./Aici un cuvânt, acolo un gest, o absență/care ne arată și ne descifrează eroziunea.” În spatele lui Dumnezeu, p. 9)

Dimensiunea ontologică a cuvântului este experimentată de poet și în alianța ființă-știință, căci spațiul de creație poetică este infuzat de viziunea științifică a realului: lumea ca ființă, construită din energii neuronale, cosmice. Poezia devine limbaj al ființei iar cuvântul o legătură vie între corp, materie și univers. Prin creație și cuvânt, ființa se reconectează la totalitatea lumii, iar cuvântul devine expresia unității cosmice. Dacă În spatele lui Dumnezeu este un omagiu adus spațiului natal, originilor sale transilvănene și bunicilor săi, a doua parte a volumului, intitulată Néuropoèmes este dedicată prietenului sau, Jacques Fradin, profesor specializat în psihonutriție și cognitivist în același timp. In această parte a volumului, în mod special, Gáspár îmbină profesia sa de medic cu vocația sa de poet, scriind despre locurile îndepărtate și despre ființă, despre univers și creier: „Nucleul patului striei terminale (în amigdală)/ cel numit accumbens și/ griul periaqueductal/cele ale rafeului/aproximativ o sută de miliarde de neuroni ai creierului/fac cu ochiul către aproximativ/o sută de miliarde de stele ale Căii Lactee/„fluturii misterioși ai sufletului”/(spunea Ramón y Cajal vorbind despre complexitatea creierului)/ale căror bătăi de aripi ar putea într-o zi/să clarifice atâtea alte secrete/(Dar asta nu e nimic în comparație cu numărul sinapselor = conexiuni: 10 la puterea 15).” (Anatomie, În spatele lui Dumnezeu,p. 93)

De altfel, în Épistémocritique (2016) Antoinette Laffont-Bissay îl citează pe Loránd Gáspár care afirma că: „Ceea ce scriu este ritmul celulelor, al sinapselor, al corpului în mișcare. (…) Am sentimentul că fiecare dintre aceste două activități – scrisul și îngrijirea – izvorăsc din aceeași dorință de a trăi și de a vedea mai clar.” („«Neuropoemele» în În spatele lui Dumnezeu sau o abordare neuroestetică a lumii, ființei și a creației poetice”, traducerea noastră)

Spațiul poetic este impregnat de o bilogie spirituală care observă, contemplă, gândește viața și ființa pentru a se integra în infinit, și în ultimă instanță, în „l’infini de l’œuvre” (în „infinitul creației”), după Blanchot (Maurice Blanchot, Spațiul literar, p. 14).

Cunoașterea care transpare din versurile sale este fără frontiere, un spațiu infinit, plin de posibilități: „Ceea ce nu știu este infinit.”/ „Încă nu cunosc /adevărata natură a ceea ce se mișcă.” (În spatele lui Dumnezeu).

Experiența de cunoaștere a ființei este potențată de puterea ontologică a cuvântului poetic, de limba care precedă și acompaniază gestul poetic, creator. Limba ca ființă, materie vie ce se naște din spațiile albe, din pauze și tăceri astfel încât poezia lui Gáspár devine fragmentară, lipsită uneori de punctuație, denotând pe alocuri tensiunea și dinamica creației într-un spațiu deschis, fără frontiere: „Aici limba mi se paralizează/și se adâncește auzul –/corpul, gândul/rătăcește prin ravenele aride./Somptuoasă nuditate care se deschide/în întinderea fără memorie/și fructul suav al limbii/redat anilor de secetă –/oracol mereu tăcut –/pe același morman de gunoi.” (În spatele lui Dumnezeu, p.19)

Tăcerea ca spațiu al ființei nu este un gol, la Loránd Gáspár poezia devine adesea ascultare, nu vorbire. Suspendarea cuvântului gasparian diferă de tăcerea la Blanchot unde vidul dizolvă sensul: „A scrie înseamnă a te lăsa pradă fascinației tăcerii.” spunea Maurice Blanchot în Spațiul literar. La Gáspár tăcerea devine un act de comuniune cosmică iar creația un spațiu deschis, infinit ale cărei granițe sunt necunoscute: „Da, atâta suflet în trup, în degete/care se ating în lucruri, în corpuri/pentru ca enigma să rămână neprihănită/a multitudinii strânse, nedefinită/unde totul este unic, solitar și nimic/ce apare nu mișcă nimic/fără o infinitate de alte nimicuri/fără ca totul să existe, cu excepția erorii/pentru că nu știu ce este „totul”. (În spatele lui Dumnezeu, p.23).

Volumul de poeme, În spatele lui Dumnezeu, un adevărat testament poetic al creatorului, cuprinde și unifică în paginile sale temele majore ale creației gaspariene, respectiv alianța dintre natură, ființă, știință și spiritualitate. Rezultă o poezie a imanenței, actul creator fiind în esență o experiență a senzorialului și a cognitivului. Creația și deci poezia reprezintă pentru Loránd Gáspár, un act ontologic de a fi în lume, un modus vivendi pentru o viață finită.

Creația sa este un omagiu deosebit adus lumii în general, ființei, cunoașterii, artei, ființa fiind invitată să ia cunoștință de o lume extrem de frumoasă și diversă, conexiunile neuronale permițând renașterea perpetuă, reinventarea unei lumi deschisă spre cunoașterea infinită: „[N]u am decât această deschidere / intimă, simțită în seara / vieții mele sfârșite, de a fi o picătură / de lumină în spațiul și timpul infinit / născută din întâlnirea simțurilor unui corp / din miliarde de neuroni / din sori și vânturi necunoscute.” (În spatele lui Dumnezeu)

Bibliografie

Maurice Blanchot, L’Espace littéraire, Paris, Gallimard, 1955

Loránd Gáspár, Derrière le dos de Dieu, Paris,Gallimard, 2010

Martin Heidegger, Unterwegs zur Sprache, Neske, 1959

Martin Heidegger, La dévastation et l’attente, Entretien sur le chemin de campagne,

trad. din limba germana de Philippe Arjakovsky si Hadrien France-Lanord, Collection L’Infini,

Paris, Gallimard, 2006.

Antoinette Laffont-Bissay, „Les ‚Neuropoèmes’ dans Derrière le dos de Dieu ou une approche neuroesthétique du monde, de l’être et de la création poétique”, in Épistémocritique, vol. 8, 2011, https://epistemocritique.org/les-neuropoemes-dans-derriere-le-dos-de-dieu-ou-une-approche-neuroesthetique-du-monde-de-letre-et-de-la-creation-poetique).

Saint Augustin, La Création du monde et le Temps, Paris, Gallimard, 1993.

__________________

Lucrare susținută printr-un grant al Ministerului Cercetării, Inovării și Digitalizării, CNCS -UEFISCDI, nr. proiect PN-IV-P2-2.1-TE-2023-0108, în cadrul PNCDI IV.

*

Koros-Fekete Sándor

Un arc în timp creat de un om-lumină

(Receptarea lui Lorand Gaspar în România mileniului III)

În vara anului 1992, un domn simpatic intra într-unul din birourile micuțe, lipsite tot timpul de razele soarelui, de pe latura estică a Bibliotecii Academiei de la Cluj. Erau patru încăperi micuțe în care se instalase Centrul Cultural Francez, înființat doar cu un an în urmă, ca filială regională a Institutului Francez din București. Vizitatorul era un bărbat trecut de 60 de ani, îmbrăcat modest, precum călătorul care mai mult privește, fără intenția de a se face privit. Francezii au obiceiul de a vizita reprezentanțele țării lor, mai ales în locuri unde asemenea stabilimente apăreau mai rar. Aidoma acestui „bătrânel” care era doar în trecere spre alte meleaguri ardelene, mai către est.

Doar acum, la o distanță de câteva decenii, mi-a devenit clar ce m-a cucerit în ființa lui discretă, fără vreo urmă a infatuării cu care mă obișnuiseră mulți trecători străini ce „descopereau” această țară parcă uitată de lume. Era de fapt privirea domnului Lorand Gaspar care m-a captivat, o căutătură pe care am revăzut-o neschimbată, de nenumărate ori, pe portretele sale cu care mă întâlneam vrând-nevrând, de-a lungul anilor. O privire rezervată, dar francă – cordială, aș putea spune –, privirea perfectă a blândeții în care se ascunde un minuscul zâmbet, ca o promisiune…

Astăzi îmi este mult mai ușor să deduc că observasem privirea unui fotograf, mereu căutătoare – și a unui medic obișnuit cu prezența permanentă a suferinței umane, privirea unui om mereu disponibil să ajute.

Evident, fusesem captivat și de faptul de a fi întâlnit un concitadin (amândoi fiind născuți probabil pe aceeași stradă a Târgu-Mureșului), care însă, în urma vicisitudinilor sorții, s-a transformat din maghiar expatriat în francez expatriat, călător și intim observator al tărâmurilor mediterane, devenind, mai presus de toate, un creator de poezie franceză: o poezie născută din iubirea pentru limba adoptivă și cizelată de privirea sa scrutătoare.

*

Revizitând acest moment în prezent, prin prisma a două interviuri acordate de poet unor ziare locale în iunie 1992: în dialogul purtat cu Smaranda Enache în Gazeta de Mureș, Gaspar spunea că nu se recunoaște în poeziile sale traduse în limba maghiară, de parcă și-ar auzi „vocea înregistrată. Ceva lipsit de viață, exterior, ciudat.”¹ Într-un alt interviu – de data aceasta în limba maghiară, convorbire consemnată de Miklós Kund Nagy în cotidianul Népújság – autorul mărturisea că a încercat să traducă pentru prietenii săi maghiari câteva poeme proprii, însă textele au devenit „plate, lipsite de interes”,² dovadă că, odată „maturizat” într-o limbă adoptivă, poetul nu mai este capabil să se re-creeze în limba sa de origine.

Putem constata deci că Lorand Gaspar revenea pe tărâmul natal (pentru prima oară în 1968, după un sfert de secol de absență) înzestrat cu o dublă identitate: cea maghiară, înrădăcinată în timp, fixată pentru totdeauna într-un moment foarte îndepărtat, în tinerețea care i-a fost curmată de vâltoarea războiului; și cea franceză: identitate aleasă, dobândită prin forța și voința proprie, consolidată de experiențele unei vieți întregi.

*

Privirea poetului: blândă, caldă și, totodată, statornică, scrutătoare. Spațiul mediteraneean mi-a devenit familiar tocmai prin intermediul acestei priviri care a imortalizat observațiile, trăirile cuprinse în volumul în proză apărut în 1997 cu titlul Arabie heureuse. Mi-a fost dat să-l traduc în limba maghiară la începutul anului 2005³ – o experiență care m-a transportat într-o lungă călătorie, plecând din Algeria, trecând prin Yemen și ajungând până în Asia Centrală, pentru a reveni, împreună cu autorul, într-o altă patrie adoptivă a sa, Tunisia, iar apoi – prin intermediul unui apendice scris anume pentru ediția în limba maghiară, Retours en Transylvanie – în Ardealul pe care îl părăsise în 1943. Nenumăratele referințe la o realitate ce îmi era necunoscută, incursiunile în lumea deșertului, în lumea arabă și în cea a islamului, cercetările care constituiau un album de „fotografii” mintale ce părea că îmbracă dimensiuni incomensurabile, îmi ocupaseră luni de zile timpul personal transferându-mă într-un spațiu feeric compus din semne, fragmente intertextuale, observații și cugetări pe care mi le însușeam prin ochii… cui? Ai turistului? Ai fotografului, cu privirea avidă de compoziții din lumini și umbre? Ai poetului care își consemnează experiențele în forma unei proze de o lejeritate tipic franțuzească? Ai filosofului scrutând rețeaua transparentă, spirituală a lumii pentru a găsi noi noduri de condensare a semnificațiilor vieții? Sau, pur și simplu, prin ochii unui navigator prin deșerturi care, împăcat cu imensitatea și imprevizibilitatea lumii înconjurătoare, se lasă dus de vânturi, de valurile dunelor mișcătoare…

Cartea originală, ediție revizuită și augmentată a volumului Journaux de voyage (1985), a văzut lumina tiparului după revenirea autorului în Franța și încheierea carierei sale de chirurg. La primele capitole – note de călătorie publicate începând din anii ’70 – s-au adăugat experiențele din Yemen și un capitol „de rămas-bun” dedicat orășelului Sidi Bou Saïd, unde a locuit până la părăsirea Tunisiei. Versiunea în limba maghiară a fost completată cu notele autorului care rememorează vizitele sale în Transilvania, Timișoara și Oltenia la începutul anilor ’90, printre care găsim și un text comemorativ dedicat lingvistului și orientalistului secui, Sándor Kőrösi Csoma, autorul primului dicționar tibetano-englez. Pe lângă acest text și pasajele referitoare la memoriile familiale, celelalte note despre România reflectă mai mult actualitatea, impresii din perioada incipientă a tranziției, neavând posibilitatea unei analize dintr-o perspectivă adecvată. Lorand Gaspar, discret, doar consemnează, păstrându-și „privirea franceză”, dar și un optimism evident în privința evoluției țării.

*

În vara anului 2005 editura clujeană Koinonia a mai publicat o antologie de proză poetică și versuri în limba română, Foi de observație,⁴ în traducerea Ancăi Măniuțiu. Aceste două volume au încercat cumva să rupă tăcerea care îl înconjura pe Lorand Gaspar în România, dacă nu socotim cele câteva tentative de a-l introduce în lumea literară autohtonă, dintre care se remarcă volumul Egeea, Iudeea în versiunea românească a Marthei Izsak. Poate nu greșim constatând că aceste încercări au rămas fără ecou, cu toate că presa târgumureșeană s-a străduit să mențină poetul în conștiința colectivă.⁵ În ceea ce îl privește, Gaspar nu a căutat niciodată să fie promovat în mediul literar autohton, reîntoarcerile sale pe pământul natal s-au rezumat la reluarea contactelor familiale și stabilirea unor prietenii bazate pe afinități poetice. Astfel i-a (tra)dus în Franța pe Béla Markó din Târgu Mureș, pe Ottó Tolnai din Palić (Voivodina), pe traducătorii săi maghiari, György Somlyó, János Lackfi și Mátyás Varga și – în primul rând – pe marele clasic al secolului XX, János Pilinszky. Această îndeletnicire, aceste traduceri – în care a fost mereu secondat de Sarah Clair – demonstrează și ele faptul că Gaspar, deși multilingv, a ales o singură limbă de creație: franceza. Iar această alegere a contribuit, fără îndoială, la distanțarea sa față de mediul de baștină – și la ignorarea lui de către acest mediu. O distanțare fizică, determinată de evoluția profesională – să nu uităm că vocația sa primordială a fost cea de medic –, dar și lingvistică, într-o perioadă a aproprierii francezei ca limbă de creație, o perioadă plină de trudă care a rezultat în cele din urmă în găsirea glasului poetic propriu.

Să ne reamintim că perioada formării sale ca poet francez coincide cu acel lung sejur petrecut în Levant (1954-1970), într-un mediu lingvistic complet nou, în care elaborarea limbajului poetic se desfășura în paralel cu viața profesională și cu descoperirea deșertului. Aceste experiențe simultane au contribuit pesemne, toate laolaltă, la făurirea unui limbaj pur, despuiat până la albul oaselor, până la străvezime.

Am putea spune că proza lui Gaspar, „însemnările” sale discrete, contemplative frizează uneori stilul jurnalistic – însă apropiindu-ne de limbajului său poetic, rigurozitatea și seninătatea acesteia ne introduc în profunzimi nebănuite. Într-adevăr, această poetică a deșertului, limbajul pe care și l-a asimilat stabilindu-se în Orientul Mijlociu, experiența crucială a primei survolări a pustietății în drum spre Ierusalim, în 1954, multiplicată ulterior de alte experiențe în pustiuri din Asia, Africa și America de Nord, a devenit baza solidă a unei expresii unice, a unei personalități poetice care s-a manifestat în literatura franceză apărând practic din neant, fără antecedente, cu puritatea unei limbi învățate, aleasă de poet ca „limbă maternă” a creației sale.

*

La doar câțiva ani după reintroducerea lui Gaspar în peisajul literar transilvan apărea la Cluj, la aceeași editură Koinonia, o colecție de nestemate: un album cu fotografii de mari dimensiuni realizate de poet, însoțite de scurte fragmente de text din cărțile sale mai recente (Égée / Judée și Arabie heureuse), cu titlul Approche de la lumière – Közelítés a fényhez – Abordarea luminii. Volumul trilingv conține un eseu de András Visky și note biografice, însă fără legende atașate imaginilor cuprinse. Lipsiți de aceste informații, în loc să răsfoim albumul ca o selecție de poze din călătorii, putem da frâu liber privirii și imaginației pentru a ne delecta ochii cu frânturile de eternitate imobilizate în aceste pagini. Acompaniamentul textual minim lasă mai mult spațiu ochiului – luminilor și umbrelor, compozițiilor, culorilor împietrite în timp sau volburându-se ca valuri de pigment aproape palpabile –, făcându-ne să-l uităm pe autor și să ne lăsăm purtați de imensitatea unui spațiu feeric, să pătrundem această imensitate pentru a înțelege cât de adânc trebuie să te afunzi pentru a regăsi esența vieții.

Ca orice imagine bine compusă, încadrată, fiecare fotografie a lui Gaspar ne spune o poveste – iar noi avem toată libertatea pentru a ne imagina aceste povești, să ni le însușim, să ne găsim locul în spații nemărginite, în momente eterne, în compania unor personaje care, în imobilitatea lor, ne poartă în dimensiuni necunoscute. Imagini interpuse între act și cuvânt, între momentul privirii creatoare și momentul formulării, prin care ochiul receptorul îmbogățește priveliștea, aceste fotografii ne incită să revenim la subiectul limbajului poetic – să percepem minunea prin care compoziția vizuală transcende lumea cuvintelor, lăsând loc interpretării lăuntrice, dincolo și mai presus de vorbe. Imaginile ne îndeamnă să recitim textele autorului, să le privim cu un alt ochi, ca și cum am fi „inițiați”, și totodată înnobilează percepția, interpretarea noastră.

*

La început de 2025, iată-ne din nou în compania lui Lorand Gaspar, la Târgu-Mureș. De data aceasta, o reuniune de familie – reuniune hibridă conform uzanței recent împământenite, asigurându-ne prezența celor aflați departe pe un ecran imens deservit de tehnologia vremii. Participanți din peste 10 țări iau cuvântul în sală sau pe ecran, unii prieteni apropiați ai poetului, alții doar admiratori depărtați în timp și spațiu. O atmosferă de familie se instalează pe măsură ce petrecem timpul nostru comun sub tavanul înalt, restaurat în starea lui interbelică, al aulei universității de medicină – chirurgul Lorand Gaspar cu siguranță a fost foarte mulțumit de faptul că vechea școală de cadeți a devenit după război o citadelă a studiilor medicinei. Iar acum legatarii săi se adună în aulă pentru a-și împărtăși gândurile despre acest legământ, despre poezia, arta, personalitatea sa. Este o experiență formidabilă să fii părtaș, chiar și ca simplu ascultător, al prelegerilor – despre poetul, medicul și fotograful Lorand Gaspar, o zi întreagă fiind dedicată traducerii (poeților traduși de Gaspar și poeziei sale traduse în alte limbi) – și, mai presus de toate, martor al prezenței sale, mijlocită de prezentările savante ale universitarilor din toată Europa și din Africa de Nord. Prin grija celor două coordonatoare, Simona Pollicino (Università Roma Tre) și Corina Bozedean (UMFST „George E. Palade”), amfitrioana noastră timp de două zile, colocviul „De la cuvânt până la corpul lumii. Lorand Gaspar la răscrucea limbilor, culturilor și disciplinelor”⁶ ne-a oferit o sărbătoare demnă de un centenar. Lucrările participanților au fost reunite într-un volum apărut în vara acestui an, poate cea mai consistentă antologie de lucrări dedicate lui Lorand Gaspar.⁷

Vara anului centenar i-a mai adus poetului un cadou postum: reînființarea, după mulți ani de tergiversări, a liceului romano-catolic pe care Lorand Gaspar l-a absolvit în 1943.

*

În exact ziua centenarului, în 28 februarie a anului curent, participanții colocviului se adună în fața casei natale de pe strada Köteles Sámuel (azi numărul 23) pentru dezvelirea plăcii comemorative. Printre cei prezenți: invitatul de onoare la dezvelire, vărul lui Lorand Gaspar, nonagenarul Ervin Ávéd, interlocutorii interviurilor din 1992, doamna Enache și domnul Nagy, precum și poetul Béla Markó, care rostește în trei limbi un scurt discurs comemorativ, mulțumind organizatorilor colocviului pentru faptul de a fi plătit ceva din datoria târgumureșenilor față de ilustrul nostru concitadin. Uitându-ne în sus, spre plăcuța cu portretul în relief – un pic mai rotunjor decât era în realitate, remarcă un francez –, cu inscripția în patru limbi – dintre care cea franceză mai are loc pentru două corecturi –, ne atinge parcă o adiere venită de nu știu unde, un ușor suspin de rămas-bun pe care îl simțim atunci când știm că acest adio este pur și simplu imposibil…

*

„Nimeni nu îmi poate lua lumina unei aripi care se învârte deasupra mării, desface și reface cu aceeași mișcare întinderea, nici freamătul valurilor în noaptea fără fund sau conversațiile mele cu unul dintre plimbăreții solitari despre care nimeni nu știe dacă sunt nebuni sau înțelepți, nici strigătul glorios al omului peșterilor la prima rază de zorii zilei – clipe eterne.”        
Lorand Gaspar⁸.

Note:

¹ Gazeta de Mureș, nr. 25/1992 (22 iunie), p. 6.

² Népújság, suplimentul cultural „Múzsa” din 26 iunie 1992, pp. 2-3.

³ Boldog Arábia és más útijegyzetek, Koinonia, Cluj, 2005.

⁴ Volumul cuprinde o nouă traducere a Iudeei, o selecție de poeme din Feuilles d’observation și două capitole din Arabie heureuse.

⁵ Pe lângă interviurile sus-amintite, poeme traduse, știri, mențiuni în diverse numere ale Népújság (15.12.1990, 3.07.1992, 4.01.1995, 6.11.1997, 18 și 28.06.2002, 6 și 11.07.2002, 22.12.2018, 14.01.2023).

⁶ Traducere proprie.

⁷ Aproape 370 de pagini de format B5 în publicația academică Caietele Echinox, vol. 48, Cluj-Napoca, 2025.

⁸ Quitter Sidi-Bou-Saïd, in: Arabie heureuse, p. 150 (în traducere proprie).

*

NAGY Miklós Kund

Ce urmează după centenar?

Cei câțiva adepți târgumureșeni ai operei poetului Lorand Gaspar au speranța revigorării memoriei colective privind tot ce se leagă de această personalitate marcantă a orașului. Sunt multe de făcut în această privință, dar ecoul și avântul importantului colocviu internațional inițiat cu atâta insistență și dăruire de doamna conferențiar dr. Corina Bozedean, organizat cu generozitate de UMFST G. E. Palade din Târgu Mureș în februarie 2025 ar putea contribui la schimbări benefice în opinia publică mureșeană. Dezvelirea plăcii comemorative în strada Köteles Sámuel din Tg. Mureș pe casa unde s-a născut și a trăit până la vârsta de 18 ani marele poet, chirurg, traducător și fotograf deja a creat un important loc de adunare pentru pasionații vieții culturale. Recent Asociația Culturală Armeano-Maghiară din Târgu Mureș a organizat acolo un impresionant moment comemorativ. Poate că și activitatea de cercetare privind fenomenul Lorand Gaspar se va înteți în perioada ce urmează. Și subsemnatul va încerca să adauge câte ceva la acea literatură de specialitate care are ca scop îmbogățirea cunoștințelor noastre despre acest creator francez atât de puțin cunoscut în localitatea sa natală. Din bunăvoința domnului inginer Ávéd Ervin, vărul și prietenul apropiat al lui L. G. În patrimoniul Casei Bernády ne stă la dispoziție o mică colecție de cărți, documente, scrisori, fotografii care pot fi studiate de cei interesați ca o parte infimă a moștenirii poetului. Sper că și fragmentele interviului realizat cu scriitorul Lorand Gaspar care îl luna iunie a anului 1992 a fost în vizită la Tg. Mureș pot capta atenția cititorilor. Convorbirea s-a derulat în limba maghiară și a apărut în suplimentul literar-artistic Múzsa al cotidianului Népújság sub titlul: Öröm viszontlátni a gyermekkor színhelyeit / Plăcerea revederii scenelor copilăriei/. Ulterior interviul a fost publicat în volumul de convorbiri Míg a magnó összekapcsolt apărut în anul 2006. Traducerea a fost realizată de autor.

— V-am deranjat aici, în sălile Bibliotecii Teleki de care cred că vă leagă gânduri nostalgice, dar timpul ne presează, de această dată ați reușit să vă programați doar o scurtă vizită acasă.

Nu e vorba de deranj, dar în asemenea ocazii omul e într-adevăr bântuit de amintiri, reapar întâmplări din copilărie, din perioada anilor de liceu parcă uitate de mult timp. Eu aici m-am născut, părinții mei au avut rădăcini în Depresiunea Giurgeului. Studiile le-am făcut în Târgu Mureș. Am fost elev la gimnaziul care a purtat numele principelui II. Rákóczi Ferenc, ultimul an l-am terminat la Liceul Reformat.

— Momentan trăiți la Paris…

Acolo ne este reședința, dar ne mișcăm des. De douăzeci de ani lucrez la Clinica din Tunis ca reprezentant al Franței, mă ocup cu pregătirea chirurgilor tineri de acolo. Anterior am lucrat 16 ani la spitalul francez din Ierusalim.

— Din cele spuse reiese că sunteți chirurg, profesor, dar eu v-am căutat în primul rând fiindcă sunteți poet.

Eu le fac cu plăcere pe toate cele amintite. De multe ori sunt întrebat cum se împacă profesiunea de medic cu cea de poet. Nu mi se pare a fi o problemă. Nu întâmpin greutăți în armonizarea celor două sau trei preocupări, toate au greutățile lor specifice. Tratarea oamenilor este o muncă grea atât din punctul de vedere uman cât și științific, iar scrisul, lirica tot așa, are greutatea, seriozitatea sa, nu e o delectare.

— Faptul că sunteți medic vă ajută să cunoașteți mai bine sufletul uman?

Întotdeauna am avut acest gând. Poate că subconștientul m-a îndrumat spre medicină. Inițial studiile mele universitare le-am început la politehnica din Budapesta. După primele trei luni m-a târât cu sine războiul. Mai târziu, când deja am avut posibilitatea am ales medicina. Presupun că am simțit că aici reușesc să-mi perfecționez cât mai bine cunoștințele despre om, această ființă misterioasă.

— Deci anterior ați avut deja preocupări poetice?

Aveam doisprezece ani când am început să scriu versuri. Spre marea mea surprindere în moștenirea mamei mele acum mi-am găsit o poezioară din frageda mea tinerețe. N-are valoare, dar pentru mine a fost o ciudată experiență întâlnirea cu sinea mea de atunci.

— Când ați ajuns la Paris?

Prima dată am ajuns într-un lagăr de muncă din Germania. De acolo în mai 1945 am reușit să evadez din imperiul german care era deja în prăbușire și am ajuns în Franța. De mult timp doream să studiez acolo. De mic copil m-a preocupat limba și cultura franceză. Tatăl meu m-a îndrumat așa. El a fost cel care mi-a impus ca pe lângă maghiara, româna și germana să-mi însușesc și limba franceză. Spre norocul meu am avut și profesori excelenți de la care am reușit să învăț limba și literatura franceză. Desigur când am ajuns la Paris, am fost nevoiți să ne asigurăm existența. Comunitatea maghiară de acolo ne-a ajutat mult. Am fost mai mulți tineri din Transilvania și Ungaria, ne-au făcut rost de muncă și concomitent am putut să și învățăm. După primii ani m-au angajat ca practicant într-un spital și de atunci n-am mai avut probleme existențiale.

— Condițiile materiale s-au schimbat, dar acel tinerel care cândva și-a încercat talentele poetice în limba maghiară când a devenit poetul francez deja acceptat de opinia publică din Franța?

A fost un drum foarte lung. La început cu câțiva prieteni pasionați de literatură am înființat o revistă literară cu denumirea Ahogy lehet (Cum se poate). Câțiva ani am publicat aici în limba maghiară. Pe urmă mi-am dat seama că dacă rămân în Franța degeaba scriu într-o limbă pe care cei de acolo nu o înțeleg, n-o să meargă. M-am hotărât, încerc să scriu în limba lor. Dar nu este atât de simplu. Este mare diferență între faptul că vorbești bine franceza la spital sau pe stradă și faptul că scrii cu pretenția unui literat și dorești să publici. Am lucrat enorm de mult, au trecut peste zece ani până când am ajuns la un rezultat care poate fi considerat un fel de literatură franceză. Afirm asta cu precauție fiindcă niciodată nu poți fi sigur când e vorba de persoana ta.

— Publicul francez și criticii din Hexagon când au început să vă considere de-al lor?

Primele semne că atenția unor critici literari s-a îndreptat către mine au apărut în anul 1966.

— Vă considerați un „poet roditor”? Publicați des?

Nu. Nu fac parte din acei poeți lirici care anual publică o carte. Până acum mi-au apărut cinci volume. Două în ediții de mare tiraj și popularitate.

— Dar între timp au apărut și semnele recunoașterii oficiale. Mă gândesc la Premiul Apollinaire.

În Franța, mai ales în domeniul liricii asta nu prea contează. Premiile acordate romancierilor au totuși altă greutate. Un roman care a fost premiat cu Premiul Goncourt sau Renaudot poate fi vândut în 300000 sau 500000 de exemplare, iar un volum de poezii, chiar dacă a fost premiat, poate fi cumpărat de vreo 2000 de cititori. Deci să nu acordăm prea mare importanță acestor distincții.

— Nu ați simțit niciodată impulsul că ar fi bine să scrieți poezii și în limba maternă?

Nu, în modul la care vă referiți. Nici nu se poate. Dar prietenilor mei am încercat să transpun în maghiară unele dintre propriile mele poezii. Au devenit fade, lipsite de interes. Sunt convins că un scriitor care a fost nevoit să se despartă de limba sa maternă și într-o altă limbă a reușit să atingă un înalt nivel literar, ar fi în stare să reînceapă totul din nou. Părerea mea e că încercarea nu are sorți de izbândă.

— Întrebarea a fost motivată de faptul că din când în când pământul natal vă cheamă și când puteți, ca și acum, veniți acasă. Poate uneori regretați că din cauza necunoașterii limbii mesajul poeziilor dv. nu ajunge la publicul de aici.

Da, am astfel de regrete. Dar este aproape imposibilă trecerea dintr-o structură lingvistică readâncită în alta care este total diferită. Limba mea poetică, modul meu de gândire și exprimare s-a format în franceză.

— Cum v-ați simțit din nou acasă?

În urmă cu atâtea decenii nu am plecat din propria inițiativă. De atunci n-am avut posibilitatea să vin de multe ori acasă. Dar ori de câte ori am revenit întotdeauna m-a interesat latura umană a lucrurilor. Mai am rude și prieteni din copilărie care trăiesc în Târgu Mureș. Mă simt bine vizitând orașul, locurile amintirilor plăcute, revăzând frumoasele meleaguri ale adolescenței. O experiență aparte a vizitei actuale a fost invitația primită la întâlnirea internațională a poeților de la Craiova. Există acolo în jurul revistei literare Ramuri un grup tânăr și entuziast de scriitori si profesori care m-a primit cu mult drag. Mi-a plăcut deschiderea lor spre toate problemele dezbătute în cadrul Dialogului care s-a purtat acolo.

— Dialogul purtat de dv. cu pământul natal pe parcursul vizitei de acum se va regăsi și în lirica semnată Lorand Gaspar?

Nu putem ști căci întotdeauna totul începe în subconștient. Dar sper totuși că ceva va fi. Ceea ce este însă sigur e faptul că mă voi întoarce cu mare bucurie.

*

Andreea POP

Lorand Gaspar: între nomadism și existență engramatică

Viața lui Lorand Gaspar, chirurg și poet născut la Târgu-Mureș în 1925 a stat sub semnul nomadismului. Cu toate că, de-a lungul timpului, a fost recompensat cu numeroase și prestigioase premii literare în Franța și pe continentul european (Marele Premiu pentru Poezie al orașului Paris, premiul Apollinaire, premiul Heredia dar mai ales, în 1998, premiul Goncourt pentru Poezie), el rămâne cvasinecunoscut în țara de origine, pe care o părăsește la vârsta de 18 ani pentru a face studii la Politehnica din Budapesta. Fiul unui tată secui și al unei mame cu origini săsești și armene, Lorand Gaspar rămâne profund legat de locurile copilăriei sale fericite în satul bunicilor materni din secuime.

Înrolarea forțată în armată, în anul 1943, urmată de episodul prizonieratului în Germania, marcat fiind îndeosebi de drumul parcurs în vagonul pentru animale, fac ca traiectoria pe atunci foarte tânărului student să cunoască o schimbare radicală. Evadează, ajungând în Franța, unde, după o perioadă de nouă captivitate, are ocazia, după Război, să se stabilească în capitală. Din 1946 se înscrie la Facultatea de Medicină. Adevărata intrare în logica nomadă o va face o dată cu decizia radicală de a părăsi Parisul. Tânăr chirurg gastroenterolog, alege să profeseze mai întâi la Ierusalim și Betleem (1954-1971), iar mai apoi, din cauza implicării în complicatul context zonal și a simpatiilor sale palestiniene, e nevoit să plece din Orientul Apropiat. Alege Tunisul, unde va profesa până la pensionare (1971-1988), dar nu rupe legăturile cu spitalul Charles Nicolle. Din 1992 se ocupă pentru o vreme cu studii experimentale în neuroștiințe, la Paris, iar apoi se dedică în întregime scrisului.

Paradoxul existenței sale de nomad intelectual face ca, oriunde merge, să prindă rădăcini. Ba mai mult,  resimte o imediată familiaritate cu locurile, ceea ce îl readuce mereu la punctul de plecare: epoca copilăriei transilvane. Aceasta, pentru că nu doar glisează la suprafața lucrurilor, ci are ambiția de a cunoaște în profunzime fiecare loc prin care trece. În vreme ce cunoașterea lui e intensivă și stratificată, spiritul îmbrățișează lumea în toată lărgimea ei, se întinde continuu, spre un orizont niciodată atins.  În esență nomadismul pe care îl practică e unul tubercular, multiplicat și multidirecționat de peregrinările sale profesionale, în sensul propus de Gilles Deleuze și de Félix Guattari la mijlocul anilor ʼ70: drumul contribuie la crearea unei structuri abstracte, ramificate și subterane – într-un cuvânt, rizomatice – după cum vor spune filozofii în legătură cu opera lui Kafka – „o vizuină” cu intrări-ieșiri multiple, care împiedică pătrunderea în centrul structurii. Pentru că nu există, de fapt, un centru: el se delocalizează pe măsură ce rețeaua se extinde și produce tot mai mulți noduli care multiplică sensul prin dezînvestire¹. Cu aplicare la biografie, și mai cu seamă, la cea a poetului-chirurg, teoria se revendică, pe de o parte, prin prisma cauzalităților și a caracterului transgenerațional pe care le subîntinde (trilingvism din copilărie, etnicitate complexă, război, prizonierat, partizanat etic etc.);  pe de alta, ea privește fascinația poetului pentru deșert ca simbol al spațialității nesfârșite, adevărată axă care va structura destinul lui Lorand Gaspar și care va contrasta mereu cu agitația, direcționalitatea, constrângerile și controlul la care este supusă metropola. Faptul că poetul alternează șederile între Paris și deșert, mai ales spre sfârșitul vieții, e un simptom al existenței nomade, care nu  poate asimila presiunea spațiilor închise decât prin compromiterea structurii interioare – ceea ce Lorand Gaspar nu e dispus să accepte.

Recunoașterea meritelor poeziei sale, încununate cu premiul Goncourt dar și prin zecile de studii universitare și de critică literară care îi sunt dedicate, rămâne de netăgăduit. Nomadismul rizomatic care îi este specific (grefăm expresia pe teoria spațialității  din  Mille plateaux), este în esență construit pe juxtapunerea aparent tensionată a spațiului copilăriei, muntos și înverzit, deschis spre divinitate dar dezvoltat pe verticala înălțimilor milenare ale Carpaților și infinitatea orizontalizantă a deșertului, fără timp și fără altă devenire decât în sine și prin sine. De aceea credem că acest aspect reiese cu mult mai multă luciditate și curgere logicădin Jurnalele sale de călătorie și din interviurile pe care le acordă – și asupra cărora ne vom apleca în cele ce urmează.

***

Când, în primăvara lui 1946, tânărul de 21 de ani vede pentru prima oară Parisul, un soare blând îl salută pe străzile animate de oameni zâmbitori și de pomii în floare. Marea metropolă aduce cu sine promisiunea unui nou început. După evadarea din prizonierat, mai precis

„[u]n an mai târziu, după multe alte peregrinări, ajungeam la Paris. Era iarăși primăvară, castanii din grădinile Luxembourg erau în floare iar eu îmi ziceam ca acest cuvânt, libertate, căpăta brusc un sens, în cea mai frumoasă zi din viața mea.”²

Din acest spirit de libertate și de camaraderie se va naște și ideea noii cariere medicale, căci, așa cum își amintește în „Eseul autobiografic inedit” care deschide volumul Sol absolu et autres textes din 1982, lua această decizie și sub influența anturajului pe care îl va avea în capitala franceză. Familiaritatea din diversele contexte ale vieții, tradusă nu numai ca adaptabilitate, ci mai cu seamă, ca acceptare a diferenței, îl va aduce în fericita stare de a se simți oriunde acasă – că e vorba de Paris, Israel, Palestina ori Tunisia. Lorand Gaspar e cetățean al lumii – și această calitateîi este instilată din copilărie: când România recuperează ținuturile transilvane, etnicii unguri trebuie să se plieze noii situații – care nu schimbă însă existența de zi cu zi, căci, dintotdeauna, români, sași, secui și toate celelalte naționalități au coabitat pe aceste meleaguri. Această multiculturalitate de fond, dublată de propriile origini amestecate, îl va predispune la toleranță și empatie pentru oameni și la dorință de adaptare în raport cu locurile.

Însă familiaritatea pe care Lorand Gaspar o resimte față de oamenii și spațiile diferite de ceea ce cunoscuse în fosta viață indică o înțelegere a existenței care depășește limitele experienței. La vederea deșertului pentru întâia oară, această adaptare imediată îl lovește cu forța unei evidențe: nomadul este spiritual deschis întocmai ca și spațiul în care simte mereu să se integreze fără însă a i se supune. O conivență naturală se naște din acest contact care, deși pare superficial, e de fapt spontan și în același timp, durabil. În survol deasupra deșertului Ghor, zărește o dâră de vegetație care brusc îi face ținutul familiar, în ciuda circumstanței, ca și cum cromatica îl duce înapoi, spre anii copilăriei și ai vacanțelor petrecute la bunici, în secuime, înconjurat de munți și de un calm infinit, acolo unde albastrul cerului întâlnește verdele pădurii. O engramă a imanentului se naște la acest prim contact, prin care subconștientul suprapune realității o imagine de ansamblu demult introjectată.

„Soseam din est, dinspre deșert, adică, după ce înconjurasem Israelul. În Orientul Apropiat vara își intrase deja în drepturi, avionul survola destul de jos sfârcurile dezgolite, în alternanța bej-cenușie care unduia senzual înălțimile Amonului și Moabului, despățite de lanțul din Iudeea prin crevasa adâncă a Ghorului, în care puteam zări dâra de vegetație șerpuitoare care însoțește Iordanul până la gura de vărsare în Marea Moartă. Fiind de obârșie dintr-un ținut al pădurilor, care parte din mine putea bunăoară să intre subit în rezonanță cu pământul ăsta dezgolit? Căci, de fiecare dată când, de-a lungul anilor, reveneam aici după o perioadă mai mult sau mai puțin îndelungată, vederea culorilor șterse, a unduirilor, a podișurilor, a crevaselor care se înfățișau înainte-mi precum linii de fugă, mă umplea, fizic, de aceeași bucurie manifestă, de nedescris… Eram îndrăgostit de țara asta.”³

Deșertul, cu relicvele sale de vegetație uscată și urmele stratificate ale erelor geologice pe care le-a traversat omenirea, funcționează ca un catalizator al memoriei afective, care readuce la suprafață imagini fondatoare ale individului. Cele două tipuri de spațialitate, atât de îndepărtate, își răspund, totuși,datorită faptului că integrează același caracter „neted”, continuu și omogen, cu toate că ființează în baza inversării axelor orizontală și verticală, fără, însă, a înceta să reprezinte, în imanență, o întindere potențial infinită. Asistăm la o adevărată somatizare, la o reverberație profundă a conștiinței întrupate prin revelația cromatică a verdelui, precum un efect de persistență retiniană. Suprapunerea engramatică este validată de acest moment revelatoriu, care are loc ca o recunoaștere apriorică a unei realități niciodată experimentate înainte și trăite ca o imixtiune a planului trecutului, încă viu în conștiința individuală. Copilăria petrecută la bunici infuzează cu a ei „bucurie” repetată cu fiecare întoarcere momentul intim al acestei recunoașteri și este transferată asupra deșertului în virtutea faptului că apare ca o consecință a unei „realități multiple și complexe”⁴. Sosirea se face mereu dinspre orient, ca și când estul ar funcționa ca și element declanșator, în plan simbolic, al unui întreg set de cauzalități nevăzute: poetul zărește deșertul dinspre est, provine din Transilvania orientală, undeva în Europa de Est, dintr-un loc pe care localnicii îl numesc Îndărătul spinării lui Dumnezeu⁵…

Cu ocazia unei vizite la Târgu-Mureș în 1992, în interviul pe care îl acordă Smarandei Enache, singurul care apare, de altfel, în România, Lorand Gaspar își precizează poziția în ce privește legătura cu religia, care, pentru el, e tot atât de imanentă naturii precum e corpul fizic.

„Eu nu pot concepe diferențe de natură. Pentru mine, una și aceeași substanță sau natură, dacă vreți, produce atât fizicul cât și spiritualul”⁶, mărturisește poetul. Ceea ce nu duce la negarea lui Dumnezeu, din moment ce agnosticismul lui Lorand Gaspar admite existența divină atâta timp cât ea e imanentă Naturii: nu o transcende, nu o depășește. Păstrând aceeași logică, în opinia sa, în funcție de climatul istoric, prevalează, în diferite epoci, ori individul ori societatea, căci sunt tributare aceleiași substanțe. Cu bemolul că înțelegerea sinelui condiționează o bună cunoaștere a comunității umane. Or, această realizare ne aduce în fața conceptului de empatie care organizează discursul poetic gasparian. Dragostea pentru om și natură vine din fericirea momentelor în paradisul verde al Carpaților. După cum povestește într-un alt interviu, din 2008, pentru numărul special al revistei Nunc care îi este dedicat⁷, se consideră „foarte norocos” să-și fi putut petrece măcar o parte a vacanțelor școlare la bunicii materni, în secuime, unde vara mergea la pescuit cu tatăl său. Universul copilăriei va genera, prin urmare, engrama fericirii (chiar lipsit fiind de dragoste maternă); apoi, ea se va suprapune altor contexte de-a lungul vieții (în speță, experiența deșertului) și va infuza trăire unor spații care, cine știe, nu ar fi stârnit în el vreun tip de reacție emoțională.

Sentimentul de comuniune cu natura provine, probabil, din aceste weekenduri petrecute cu tata, lângă șuvoaiele prăvălite din înălțimile Carpaților. […] Mult mai târziu, descoperirea deșerturilor din Orientul Apropiat m-a îmbogățit cu o experiență foarte diferită, și cu toate acestea, foarte asemănătoare, a cărei intensitate depindea de întâlnirea solitară a unui tânăr cu o „Natură” care mi se părea nelimitată și căreia, o știam deja intuitiv, îi aparțineam.⁸

Engrama mnezică pe care, tânăr fiind, o experimentează, funcționează în sensul conversiei momentului prezent într-unul din trecut, unitar căci reiterat, și care converge spre zilele luminoase, în care copil și adolescent, se bucura de iubirea părintească a tatălui (mama fiind o constantă sursă de suferință, fire rece și chiar despotică – așa cum mărurisește în interviul acordat lui Maxime Del Fiol). Această trăire singulară îl transformă pe loc în nomadul rizomatic care nu va înceta să se caute pe sine. Persistența retiniană a clipelor învestite emoțional face posibilă această punere în paradigmă a trecutului cu prezentul prin prisma spontaneității trăirii care operează la modul cel mai firesc un transfer simbolic, din moment ce ambele planuri ale existenței sunt virtual extensibile la infinit și omongene din punctul de vedere al calității mnezice.

Dinamica proiectiv-introjectivă stă la baza sentimentului de familiaritate instalat în ciuda disonanței cognitive pe care o implică și va canaliza spiritul nomad în sensul recunoașterii: prin aceasta sunt importante paginile sale de Jurnal – ele provoacă bucuria regăsirii prin intermediul autenticității momentului captat în actul de scriere. Journaux de voyages e poate cel mai bun exemplu în acest sens. Volumul, apărut în 1985, dă măsura importanței pe care o are engrama mnezică în opera poetului – ce se dovedește a fi un cel puțin la fel de talentat povestitor. Capitolul de deschidere, „Ahaggar“, reține episodul unei plimbări în singurătate, fără ghidul sau tovarășii de călătorie:

„Urc pe jos prin valea seacă (a) în căutarea unui semn de viață. Ca și când existența acestor pietre n-ar fi viață deja! Nu mai bate vântul, nu e nici o mișcare. Glorioasă tăcere, neclintire zdrobitoare. Stranie densitate a absenței, a eliberării brutale a simțurilor. Stau la umbra rară a unui tufiș uscat în așteptarea a nu-știu-ce. Ațipesc. În vis, tăcerea se face lichidă – lichid transparent, miraj și mirază (b); visul îl estompează pe drumețul care înaintează cu greu. Apoi, o piatră și sunetul pur al unei raze de lumină ce se frânge. Arunc o privire:  în vârful unui tufiș vecin, o păsărică cu cap alb (c).”⁹

Fraza eliptică și încărcătura vizuală din aceste rânduri încapsulează indubitabile valențe poetice, cărora li se adaugă urma mnezică a Naturii atotstăpânitoare. Onirismul scenei și așteptarea iau forma unui presentiment ori a vreunui instinct ascuns care semnalează suprapunerea planurilor temporale. „Visul” în „oglinda” trecutului demonstrează că spiritul poate parcurge timpul  in sens regresiv, poate dezbrăca diversele straturi sociale  în care sinele se camuflează, pentru a ajunge la conturul de origine, demult internalizat. „Ațipirea” funcționează ca o adormire a logicii și a gândirii raționale, ea lasă să vorbească simțurile. Și totul se petrece în solitudine, ca un act transgresiv și extrem de personal. Căci solitarul, după cum îi mărturisește Smarandei Enache, „nu este decât o formă, dar esența pe care aș putea-o numi energie, mișcare, gîndire este incomensurabilă.”¹⁰

Solitudinea și solidaritatea între spațiile temporale explică, din nou, reîntoarcerea la esența tuturor lucrurilor manifeste (care e neapărat imanentă, pentru poet). Reproșul adresat spațiului citadin, normat, constrângător și discontinuu, e de a fi în ruptură cu fireasca curgere în virtutea consubstanțialității imanentului, modernitatea răpind omului dreptul la singurătatea care îi permite să reia legătura cu sinele. În Carnet de Patmos această critică ia valențele unei nostalgii a originilor, pe care, cu timpul, nu le mai regăsește. Natura altădată sălbatică a insulei grecești a fost cu timpul gentrificată în exces, pentru a urma o strategie turistică care i-a compromis adevărul existenței milenare.

„De când s-a dezvoltat turismul industrializat, a apărut o rețea de vreo douăzeci de kilometri de șosele, pe care circulă tot felul de mijloace de transport, de la scutere la autobuze. Vara e mai ușor de găsit benzină decât apă.

Într-un cuvânt, de vreo zece ani încoace, «splendida insulă a fiicei lui Leto», loc de exil al Sfântului Ioan, care mă sedusese cu goliciunea și cu farmecul ei, a fost atinsă de Hidra îmbulzelii, a furnicarului uman și a vacarmului, ca multe alte locuri în care domneau odinioară liniștea și lentoarea, și în care viața de zi cu zi se întindea cât vedeai cu ochii și auzeai cu urechile.”¹¹

Omul, cu dorința lui crudă de a controla spațiul, de a îl supune propriilor scopuri mai mult sau mai puțin onorabile, nu face decât să îi altereze definitiv substanța, care, așa cum arătau Gilles Deleuze și Félix Guattari în Capitalisme et schizophrenie II: Mille Plateaux (1980), se striază, pierzându-și continuitatea și întinderea. Solitarul devine atunci simplu turist, care nu poate trece dincolo de suprafață, nu are momente de intensitate care să ducă la vreo redescoperire a sinelui. Poate chiar această realizare face din Lorand Gaspar un turist  în orașul natal. Iată ce notează poetul cu privire la una din vizitele la Târgu-Mureș de după Revoluție:

„În afară de un complex așezat pe vechiul domeniu al franciscanilor (biserică, mănăstire, școală primară) și compus dintr-un teatru nou și alte câteva clădiri care găzduiesc «magazine de lux», centrul orașului Tîrgu-Mureș/Marosvásárhely a rămas relativ intact. Pe câteva din străzile ce duc în marea piață publică mi se mai întâmplă să dau peste umbre.”¹²

Atunci când, de curiozitate, grupul din care face parte intră într-un magazin oarecare, privirea rece și completa ignorare a nou-veniților – căci vânzătoarea nu și-a terminat discuția cu o prietenă – ne aduc cu siguranță aminte de anii postcomunismului românesc, cu toate că imaginea nu e chiar atât de anacronică pe cât ne-am dori. Străin în locul de naștere – fatidic striat – iată senzația care simptomatizează faptul că ceva din compoziția locului ori a sinelui s-a schimbat radical și definitiv. Călător în țara sa, la fel ca în oricare alta, poetul devine, în distanțare, un vizitator – senzație care se dilată tot mai mult cu trecerea anilor, în ciuda multiplelor încercări de reconectare cu oamenii și locurile.

Empatia, calitate esențială a nomadului rizomatic care este, o rezervă acelora (oameni și locuri depotrivă) care viețuiesc încă în orizontul întins la nesfârșit al arhetipurilor. De aceea, poate, ori de câte ori revine, merge în satul bunicilor, unde mai locuiesc câteva dintre rudele rămase în viață¹³. Curios cum, în călătoriile sale, se apropie tocmai de oamenii  ajunși la vârste înaintate – de multe ori la anii și în situații de izolare analoge celor ale bunicilor, altădată. Mereu diferită, fizionomia celui trecut prin viață mijlocește conștientizarea faptului că omul e constant supus propriei condiții și, totodată, un produs al acesteia, pe care fiecare cultură o semantizează în felul ei dar care rămâne, în esență, aceeași. Într-o vizită făcută în partea asiatică a fostului URSS (Kazahstan, Turkmenistan, Uzbekistan…), grupul ajunge la Buhara, vechi oraș uzbec. Mergând la  o piață locală, Lorand Gaspar înregistrează cu o remarcabilă acuitate fizionomiile îmbătrânite:

„Fețele lor frumoase și severe, ridate și bronzate, ochii adeseori pierduți în zare, bărbile albe, îngrijite, domină aceste locuri pline de agitație zgomotoasă.

Înfășurați în șapane cu dungi gri pe fond gri mai închis, ori negru pe fond albastru închis, purtând pe cap liube, își târâie adesea cizmele grele, ce par să cântărească cât ei de mult. La colț de stradă, un călugăr care cerșește îngână o cântare. Circulația e intensă și pestriță: motorete, biciclete, măgari, camioane, căruțe, hamali încărcați. Între obiectele pe care le vând negustorii, un singur articol de lux, bijuteriile.”¹⁴

Cât de realist și de pitoresc descrisă e această imagine a târgului uzbec, cu omul care se află în prelungirea locului și a timpului cărora le aparține și cu care întreține o relație aproape osmotică – față de situația turistului, constrâns de spațiu și timp să nu poată să pătrundă în profunzimea lor (nici măcar să nu și-o dorească, de fapt). Nomadul rizomatic nu e turist, e un explorator care reușește să se conecteze spontan cu locul, și integrându-se, și-l apropriază în oarecare măsură. Activând depozitele mnezice din interiorul său, el ajunge la adevărul intim al ființei, care, așa cum demonstrează scriitura poetului chirurg, permite, prin accesarea resorturilor de empatie, atât întoarcerea la origini, parțial, cel puțin, cât și integrarea în universalitatea condiției umane, cu tot ce are ea esențial și inalterabil.

Bibliografie

GASPAR, Lorand, Derrière le dos de Dieu, Paris, Gallimard, 2010.

GASPAR, Lorand, „Retour de Transylvanie (et d’autres villes de Roumanie)” in Maxime DEL FIOL (dir.), Numéro spécial Lorand Gaspar, Nunc, nr. 17/nov. 2008, p. 76-83.

GASPAR, Lorand, Cahier de Patmos. Textes & Photographies de Lorand Gaspar, Cognac, Le temps qu’il fait, 1991.

GASPAR, Lorand, Journaux de voyage. Encres de Zao-Wu-Ki, [Paris], Le Calligraphe, 1985.

GASPAR, Lorand, „Essai autobiographique inédit” in Sol absolu et autres textes, Paris, Gallimard, 1982, p. 7-21.

Interviuri                                                       

GASPAR, Lorand, DEL FIOL, Maxime, „Une traversée de l’immanence – entretien” in Nunc, nr. 17/nov. 2008, p. 12-22.

GASPAR, Lorand, ENACHE, Smaranda, „Dincolo de exercițiul înțelegerii Sinelui. O convorbire între Smaranda Enache și Lorand Gaspar” in Gazeta de Mureș, nr. 25/1992, p. 4.

Alte lucrări

DELEUZE, Gilles, GUATTARI, Félix, Capitalisme et schizophrénie II: Mille Plateaux, Paris, Minuit, col. „Critique”, 1980.

DELEUZE, Gilles, GUATTARI, Félix, Kafka. Pour une littérature mineure, Paris, Minuit, col. „Critique”, 2005 [1975].

____________________-

Lucrare susținută printr-un grant al Ministerului Cercetării, Inovării și Digitalizării, CNCS -UEFISCDI, nr. proiect PN-IV-P2-2.1-TE-2023-0108, în cadrul PNCDI IV.

Note:

¹ Gilles Deleuze, Félix Guattari, Kafka. Pour une littérature mineure, Paris, Minuit, col. „Critique”, 2005 [1975], p. 7. În partea a doua a monumentalei lucrări Capitalisme et schizophrénie. Mille plateaux, Paris, Minuit, col. „Critique”, 1980 cei doi autori vor dezvolta teoria relațiilor rizomatice.

² Lorand Gaspar, „Essai autobiographique inédit” in Sol absolu et autres textes, Paris, Gallimard, 1982, p. 7. Facem precizarea că, în afara unei mențiuni specifice privind traducătorul, varianta în limba română a textelor lui Lorand Gaspar ne aparține.

³ Ibid., p. 14.

⁴ Ibid., p. 13.

⁵ În fr. Derrière le dos de Dieu, sintagmă care dă titlul ultimului volum de poezii antum, apărut la Gallimard în 2010. Traducerea titlului îi aparține lui Dominique Ilea, care propune o primă versiune în română a câtorva versuri din volumul în cauză. (Vezi Literomania, nr. 200/24.04.2021, online)

Cât privește volumul așa cum apare el în versiune originală, Lorand Gaspar simte să-l deschidă cu o explicație adresată cititorului: „Îndărătul spinării lui Dumnezeu: nume dat regiunii din Transilvania orientală unde se află satele austere de pe înălțimile Carpaților de unde se trăgeau bunicii mei. L.G.” (ibid., p. 8).

⁶ Lorand Gaspar, Smaranda Enache, „Dincolo de exercițiul înțelegerii Sinelui. O convorbire între Smaranda Enache și Lorand Gaspar” in Gazeta de Mureș, nr. 25/1992, p. 4.

⁷ Lorand Gaspar, Maxime Del Fiol, „Une traversée de l’immanence – entretien” in Nunc, nr. 17/nov. 2008, p. 12-22.

⁸ Ibid., p. 12.

⁹ Lorand Gaspar, Journaux de voyage. Encres de Zao-Wu-Ki, [Paris], Le Calligraphe, 1985, p. 12. Numerotarea ne aparține și privește: (a): în fr. oued (trad.: „ued”). În virtutea imaginii poetice, am preferat varianta traducerii prin expansiune. (b): în fr. miroir. Sinonim înv. pentru „oglindă”, selectat în scopul păstrării aliterației care ritmează textul în original; (c): în fr. traquet (trad.: pietroșel sur, pietrar, mărăcinar). Având în vedere gradul de specializare a termenului, preferăm traducerea dezambiguizantă, prin hiperonim.

¹⁰ Lorand Gaspar, Smaranda Enache, op. cit. [Ortografie cu „î”, schimbată după reforma ortografică din 1993].

¹¹ Lorand Gaspar, Cahier de Patmos. Textes & Photographies de Lorand Gaspar, Cognac, Le temps qu’il fait, 1991, p. 15.

¹² Lorand Gaspar, „Retour de Transylvanie (et d’autres villes de Roumanie)” în Nunc, op. cit., p. 81. „Umbrele” pe care le observă pe străzi îndeplinesc un dublu rol: pe de o parte, simbolizează cicatricile interetnice care persistau în zonă după 1990 și permanenta senzație de insecuritate; pe de alta, pot simptomatiza prezențe ce par să răsară, fantomatic, din trecutul său îndepărtat, ascunse în orașul natal, oameni care nu mai sunt dar care și-au lăsat amprenta [engrama] în spiritul tânărului de altădată. Într-un mod care îi este, dealtfel, specific, Lorand Gaspar procedează la amalgamarea celor două planuri temporale, înrădăcinate simultan în conștiința istorică și individuală. Autorul stabilește o omofonie la distanță între un termen exprimat („umbre”) și unul subînțeles, mereu sugestionat („urme” [ale trecutului]).

¹³ Ibid. p. 76.

¹⁴ Lorand Gaspar, Journaux de voyages, op. cit., p. 45. Sublinierea autorului [L.G.].

[Vatra, nr. 1-2/2026, pp. 114-125]