În patru texte anterioare consacrate genocidului armean, precum și în mai multe intervenții publice la București și Erevan, am abordat din perspectiva mea de istoric al ideilor câteva din temele centrale ale istoriei, contextelor, semnificațiilor și memoriei acestei tragedii.¹ Așa cum se întâmplă cu toate marile personaje, evenimente și procese istorice, faptele au fost stabilite dincolo de orice dubiu rezonabil (documentar, metodologic, epistemologic), pe baza documentelor și mărturiilor, dar au fost deopotrivă negate ori relativizate, instrumentate cinic, ajungând – răstălmăcite selectiv și partizan – în canoanele istoriografice și în memoriile colective concurente. Așa se constituie memoriile neliniștite, abuzate/abuzive, cele care nu cunosc justiția, reconcilierea, iertarea și amnistia, amnezia terapeutică și chiar uitarea împăcată – obținută tocmai prin stabilirea adevărului și prin administrarea riguroasă dar înțeleaptă a justiției. Parcursul dificil de doliu, justiție și reconciliere este necesar continuării vieții personale și a istoriei – un purgatoriu explorat magistral de Paul Ricoeur. Aceste traumatice, obsedante și aparent insolubile trecuturi care nu trec (sintagma lui Henry Rousso referitoare la regimul de la Vichy) produc efecte secundare pe termen lung, de la psihologie și viață cotidiană la diplomație și politică, alimentând adversități și rivalități ireductibile. Astfel, indivizii, societățile și statele rămân prizonieri fără speranță într-o liminalitate etică și morală infinită, torturându-se reciproc în bolgiile unui provizorat toxic. Genocidul paradigmatic din toate punctele de vedere de mai sus este desigur Holocaustul/Shoah. Și genocidul armean din 1915, prefațat de o tradiție seculară de exacțiuni și de câteva decenii de masacre moderne pentru care otomanii au dobândit o tristă faimă, postfațat de o serie de prelungiri criminale într-o republică edificată pe principii biopolitice înrudite cu fascismele și nazismul, este tot o astfel de memorie, un astfel de trecut. Chiar dacă toate evenimentele și persoanele sunt unice și, la limită, incomparabile, o lectură paralelă a Holocaustului/Shoah și a genocidului armean/Medz Yeghern poate să treacă de diferențele radicale și să ajungă la paralelisme și elemente comparabile. Numai așa se poate atinge sfera comunei noastre umanități.²

Paginile de față, prilejuite de apariția în limba română a cărții lui Michael Hesemann, Völkermord an den Armeniern (München, Herbig Verlag, 2015)³, abordează o subtemă persistentă în studiile comparate ale experiențelor genocidale: atitudinea Vaticanului față de acestea din urmă, în epocă și în posteritate. Termenul „atitudine” are în acest cadru mai multe sensuri, pe care le formulez succint ca tot atâtea întrebări. A aflat Vaticanul „în timp real” de crimele împotriva umanității? A încercat să le împiedice? S-a exprimat public despre el? Când și în ce termeni? Cu ce efecte? La rândul său, cuvântul „Vatican” are mai multe sensuri: sistemul instituțional global al Bisericii Catolice (de la preoți ori călugărițe la ierarhi și reprezentanți diplomatici ori trimiși speciali, oficiali sau oficioși), aparatul său central, Suveranul Pontif însuși. Cartea lui Hesemann răspunde documentat și cu bună credință acestor întrebări, intrând însă uneori și pe teritorii învecinate, mai complexe și mai delicate, unde anumite forme de partizanat nu pot fi ușor evitate.

Atunci

Așa cum ne arată Hesemann, Vaticanul, asemeni tuturor statelor interesate, știa destul de exact ce se petrecea în Imperiul Otoman și în statul succesor, Turcia. De multe ori, informațiile ajungeau în cancelarii pe căi obscure, într-o manieră aventuroasă și imprevizibilă, de la fel de fel de persoane aflate pe teren, care aflaseră de evenimente, asistaseră sau – mai rar – chiar participaseră la ele în diverse roluri. Fluxul de rapoarte diplomatice (Vaticanul avea reprezentanți oficiali în spațiul respectiv, deși nu întreținea relații diplomatice propriu-zise cu statele turce), relatări de călătorie, scrisori de tot felul și alte tipuri de documente conturează un tablou sinistru: cazurile izolate de persecuții și atrocități sunt completate de istorii tragice ale unor grupuri, localități și regiuni, pentru a deveni o tragedie care în epocă avea altă referință decât anumite precedente istorice. În mediile creștine, inevitabil, referința ultimă era masacrarea primilor creștini, iar conceptul care putea sintetiza o asemenea catastrofă era martiriul. Prin urmare, la Vatican și în toată lumea creștină, anul 1915 (cu prefața și postfața lui de care am vorbit mai sus), genocidul armean, alături de masacrarea sistematică de către turci a altor creștini sin zonă (mai ales greci și sirieni), constituia cel mai mare martiriu din istoria Bisericii. De la acest emplotment (cu termenul lui Hayden White pentru organizarea specifică a narațiunii în structuri/intrigi/metatropi care îi dau simultan formă și fond, sens și semnificație), de la această conceptualizare ajungem la tropii biblici ai documentelor descoperite de Hesemann, pe care el îi preia ca atare: martiriu (în Paradisul terestru al străvechiului spațiu armean), Golgota, Via Crucis etc.

Evident, Vaticanul se simțea direct responsabil pentru armenii catolici. Biserica unită armeană se înscrie în seria celor fondate de Habsburgi în Europa de Est. Uniatismul era un proiect teologico-politic în care Contrareforma (lansată de Biserica Catolică) era sprijinită un imperiu amenințat de populațiile și chiar statele protestante. Cum cruciadele nu mai erau posibile, iar protestanții nu erau gata să revină în sânul fostei lor Biserici, prozeliții (și aliații social-politici) nu puteau fi găsiți decât în Bisericile ortodoxe. Cunoaștem din cazul Bisericii greco-catolice a românilor ambivalențele, crizele și conflictele, ca și contribuțiile istorice ale acestei strategii. În ochii otomanilor/turcilor, Vaticanul putea pleda cât de cât legitim numai pentru cauza armenilor catolici. De aceea, papii erau foarte prudenți atunci când treceau, în corespondența lor cu sultanii și succesorii lor republicani, de la situația armenilor catolici la cea a tuturor armenilor. Dar, spre onoarea lor, papii (și, atunci când interacționau cu oficialitățile otomane/turce, ceilalți reprezentanți ai Vaticanului) se refereau mereu la toți armenii, solicitând destul de ferm intervenții în favoarea lor, dincolo de eufemismele și formulele de captatio benevolentiae ale limbajului diplomatic.

Din nefericire, sultanii, vizirii și ceilalți lideri otomani/turci răspundeau cu întârziere, mințindu-și de la obraz corespondenții și văzându-și de treabă. De masacre, apoi de genocid. Culmea cinismului, Poarta spera în anii 1890, când începuse masacrul creștinilor, să-i poată manipula pe armenii catolici și, prin aceștia, Vaticanul, așteptând de la acesta din urmă chiar acțiuni de lobby pro-otoman în Occident. Genocidul a făcut imposibile asemenea cereri. Papa Benedict al XV-lea (în funcție de pe 3 septembrie 1914 până la moartea sa, survenită pe 22 ianuarie 1922) și-a urmat în orice caz misiunea și conștiința, ca întreaga Biserică Catolică. Chiar dacă nici papa, nici Biserica lui (nici alți lideri spirituali ori politici, să nu uităm) nu au putut împiedica genocidul armean, atitudinea și acțiunile lor rămân meritorii.

Și mai tristă este reacția oficialităților Imperiului German, inclusiv a Kaiserului Wilhelm al II-lea, la semnalele de alarmă și la intervențiile Vaticanului. La rândul lor, germanii și-au văzut de treabă, neglijând numeroasele informații, documente, scrisori și apeluri în favoarea creștinilor/armenilor care le erau adresate – inclusiv de către cetățeni germani admirabili, dintre care cel mai notoriu este admirabilul Johannes Lepsius, pastorul protestant care a încercat, cu slabele sale puteri, să pună stavilă unei stihii în care otomanii/turcii și germanii și-au unit forțele, ajungând de la colonialism și militarism la exterminaționism. Într-o situație-limită, când otomanii/turcii, aliații săi, trecuseră deja la nimicirea unui întreg popor, Kaiserul a spus sec: „Nu ne interesează armenii!” Inutil să reamintesc aici participarea sau măcar complicitatea multor ofițeri, diplomați și oameni de afaceri germani la genocidul armean. Unii dintre ei aveau să reapară în roluri similare în următorul genocid, Holocaustul.

Acum

După Holocaust, atitudinea și acțiunile Vaticanului în legătură cu genocidul armean au căpătat o dimensiune suplimentară. Pius al XII-lea, aflat pe Sfântul Scaun între 2 martie 1939 și ziua morții sale, 9 octombrie 1958, fost acuzat direct de tăcere (vinovată) asupra Holocaustului, în epocă și până azi. Chiar dacă unii istorici continuă să găsească și să valorifice documente în favoarea lui Pius al XII-lea, mergând până la a susține că a inițiat și condus eforturile Bisericii Catolice pentru salvarea evreilor (se avansează cifra de 800.000 de persoane salvate, ceea ce ar atrage recunoașterea papei ca Drept între Popoare), iar inscripția severă de la Yad Vashem care-l privește a fost recent atenuată, mulți autori îl acuză de pasivitate, chiar de colaboraționism. O poreclă care i s-a dat e grăitoare: Papa lui Hitler. Controversa nu este încheiată, deși un consens mai favorabil lui Pius al II-lea începe să apară.

În asemenea condiții, a devenit esențială cercetarea întregii vieți a lui Pius al XII-lea, pe numele său de mirean Eugenio Maria Giuseppe Giovanni Pacelli. Or, cercetând arhivele nunțiaturii apostolice de la München, unde Eugenio Pacelli a servit drept nunțiu între 1917 și 1925, Michael Hesemann a dat peste documente care arată interesul simpatetic al viitorului papă pentru soarta armenilor. Din capitala Bavariei, continuându-și căutările, Hesemann a ajuns la Vatican. Și așa s-a născut cartea de față, construită în esență pe revelații arhivistice inserate într-o narațiune echilibrată și accesibilă despre istoria armenilor și în special despre genocidul armean.

În același sens, Hesemann ne descrie și citează în cartea sa pozițiile simpatetice (nu pro-armene, ci pro-umane) extrem de clare în problema genocidului armean exprimate public de papii Sf. Ioan Paul al II-lea și Francisc, precum și gesturile lor simbolice în favoarea unei memorii universale vii a marii catastrofe istorice. Au făcut-o în numele catolicilor, dar au vorbit până la urmă și în numele tuturor creștinilor, al întregii omeniri.

Concluzii

Cititorul român are așadar la dispoziție o carte necesară și utilă, bazată preponderent pe lectura unor lucrări esențiale din vasta bibliografie a genocidului armean, precum și pe cercetări de arhivă ale autorului. Dintre cele din urmă, mai ales cele efectuate în Archivio Segreto Vaticano (după 2011) au scos la lumină un important fond de documente inedite legate de relațiile diplomatice ale Vaticanului cu Turcia în jurul anului fatidic 1915, precum și de raporturile triunghiulare Turcia-Vatican-Germania.

În final, două observații mai critice. Mai întâi, insistența autorului asupra faptului că mulți lideri otomani și turci (mai ales Juni Turci, în frunte cu artizanii genocidului armean) erau masoni. Faptul e clar și abundent atestat. Cunoaștem și antipatia istorică a Vaticanului față de masoni, dar acest Kulturkampf nu trebuie să transforme în cauzalitate (fie și secundară) o contingență semnificativă. Masoneria, ca întreaga influență occidentală, a agravat criza Imperiului Otoman și a dat naștere unor hibrizi și mutanți – unii ridicoli, alții benigni, pozitivi și chiar eroici, alții criminali. Și istoria României (la o scară mult mai mică) este într-o măsură semnificativă – dar nu uniform și previzibil decisivă – o istorie a influențelor occidentale de tot felul, de la forme fără fond la sincronisme, ajungând chiar la crima de stat. Și așa s-a întâmplat în toată lumea, nu e nevoie să recurgem la teorii ale conspirației. Nu toate mimetismele (mai ales cele concurente, prinse a vaste rețele de competiție mimetică – în sensul dat de René Girard) ucid. Al doilea, autorul exagerează influența culturală franceză asupra celor care au imaginat și executat planul genocidului armean. E sigur că numeroși turci (ca și alți tineri din Balcani și din alte părți ale lumii) au descoperit la Paris autori ca Gobineau ori Maurras (citați de Hesemann ca exemple de influență asupra turcilor deveniți asasini în masă). Dar influența culturală germană a fost considerabil mai puternică și mai radicală: darwinismul social, eugenismul, rasismul și biopolitica erau domenii în care germanii au luat inițiativa și au început să domine la nivel global încă de la finele secolului al XIX-lea. Genocidul armean a fost prima instanță istorică în care teoria și practica exterminaționismului (genocidul din 1904-1908 contra populațiilor herero și nama din actuala Namibie, pe atunci colonie germană, fiind un fel de antrenament profetic la scară mai mică) au atins proporții apocaliptice, iar Holocaustul poate și trebuie văzut ca o continuare, mutatis mutandis, a unui proiect sinistru de schimbare brutală a lumii.

În concluzie, recomand lectura atentă a acestei cărți, care luminează dintr-un unghi important unul din episoadele cele mai sumbre ale istoriei universale.

P.S. Acest text a apărut inițial ca prefață a cărții lui Michael Hesemann, Genocidul împotriva armenilor, trad. de Alexandra-Catrina Ciornei, București, Meteor Press, 2016, pp. 11-16. Îl reiau din două motive. Primul: fiindcă e la fel de actual ca acum un deceniu, deși discuțiile pe tema genocidului armean au pierdut din intensitate, desigur și datorită crizei permanente din Armenia, agravată de manevrele Rusiei și de instrumentalizarea Azerbaidjanului de către Turcia (aceasta, deși declară acum că nu mai este interesată de intrarea în UE, face un joc perfid în NATO, unde se simte tot mai de neînlocuit). Mai insidioasă și mai eficientă, dar la fel de reprobabilă, este promovarea poziției oficiale azere (armenii comit un genocid contra azerilor, nu sunt – și nu au fost niciodată – victime) în mediile internaționale. Cu investiții azere semnificative (adesea dedicate direct Turciei), s-a ajuns în situația în care universitari azeri îi acuză pe armeni de genocid la evenimente academice majore și aproape nimeni nu le dă replica. Pentru a da un sigur exemplu, am trăit eu însumi o asemenea scenă incredibilă în cadrul conferinței „Russian Imperialism—Memory and History” (Cracovia, 12-13 iunie 2025), când o participantă azeră i-a acuzat pe armeni de genocid, iar singurii care au reacționat ferm am fost tânărul coleg armean Hakob Matevossyan, format în Armenia și Germania, și cu mine. Al doilea motiv pentru care republic acest articol este recenta evoluție a statului grec în privința genocidului grecilor din Imperiul Otoman (despre care nu pot adăuga detalii aici). Pe 15 iulie 2026, președintele Greciei, Konstantinos Tasulas, a cerut Turciei să recunoască genocidul grecilor pontici (sau, folosind alte formule topografice/istorice, cei din nordul Anatoliei, din Trapezunt, Asia Mică și Tracia etc.) din anii 1912-1923 (ca și la genocidul armean, cronologia nu are totuși repere fixe, fiindcă genocidul e de durată, e pregătit, apoi urmat de discursuri și acțiuni sistematice pe care planificatorii, executanții și istoricii/memorialiștii de serviciu le prezintă ca fiind disparate, contextuale, accidentale). E prea devreme să spun dacă e vorba de un gest izolat sau de o schimbare strategică. Deci nu de o mișcare de economie simbolică, de un ritual, ci de un plan politic. Precum Armenia, Grecia a trebuit să-și măsoare cuvintele și acțiunile pentru a păstra o relație, chiar proastă, cu Turcia (inclusiv pentru a menține măcar un status quo în Cipru și a conviețui în NATO). Armenia era atentă la mesajele Moscovei, acum încearcă să-i urmeze pe americani, cu un ochi incredul la UE. Grecia e un stat UE având relații speciale cu America și Occidentul, mediate de o vastă și proeminentă diaspora. Mai rău ca în Armenia, unde tăcerea a fost cea mai tristă formă de resemnare până la recentul dezgheț suprarealist încercat cu Azerbaidjanul, deja grecii interbelici au mers până la un fel de relație cordială a dictatorului Ioannis Metaxas cu Kemal Atatürk (i-a cedat propria casă din Smirna care tocmai devenea Izmir prin purificare etnică, de la islamizare și expulzare la exterminare) și până la exprimarea publică a bucuriei comuniștilor că Junii Turci îi lichidează pe burghezii și moșierii greci. În fine, chiar campania Greciei pentru recunoașterea genocidului menționat a fost sincopată și timidă, iar statele (sau state federale din Australia și SUA – acolo chiar unele orașe cu un lobby grecesc mai puternic) care au recunoscut genocidul grecilor sunt foarte rare. Într-o lume atât de marcată de activisme de tot felul, în care tinerele generații se mobilizează până la paroxism pe rețelele (anti-)sociale, tot ce am scris în text și în post-scriptum capătă cu fiecare zi o semnificație cu totul tulburătoare, îndepărtându-ne mereu de orizontul etic și moral în care istoria și memoria mai au sens. (18 august 2026.)

______________________

¹ V., între altele, „De ce nu-și asumă Turcia genocidul armean” (Observator cultural, XIV, 511 (769), 23-29 aprilie 2015, pp. 12-13); „Genocidul armean: istorie, amintire, memorie culturală” (prefață la Laure Marchand, Guillaume Perrier, Turcia și fantoma armeană. Pe urmele genocidului, trad. din franceză de Nicolae Drăgușin, Cuvânt înainte de Taner Akçam. București, Corint, 2015, pp. 5-10); „Germania și genocidul armean” (Ararat, XXVII, 1-2/524-525, 1-31 ianuarie 2016, pp. 26-37); „Într-un tîrziu, Germania recunoaște genocidul armean” (Araratonline.com, postat pe 20 iunie 2016). Cum aceste contribuții sunt în general accesibile prin Google, invit cititorul să le parcurgă, pentru a căpăta o competență minimă, folositoare pentru lectura textului de față. Ca și în acelea, nici în acesta nu povestesc, ci analizez și interpretez.

² Nu pot trata acest vast subiect aici. Subliniez doar că reflecția despre Holocaust se găsește într-o anumită tensiune cu cea despre Shoah (un native concept – concept autohton – legat strâns de contextul cultural-religios al iudaismului). V. cel puțin Alain Besançon, Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism și unicitatea „Shoah”-ului, traducere din franceză de Mona Antohi, București, Humanitas, 1999, 2007, 2015), o discuție inspirată de comparația cu ceea ce s-a numit „Holocaustul roșu”. Conceptul autohton armean Medz Yeghern (literal: „Marele Rău” etc.) s-ar preta și el unei (supra)interpretări cultural-teologice. Dar nu are încă o asemenea teoretizare idiosincrasică, deși definește tot un eveniment unic. În fond, spune Hesemann, cuvântul biblic elin holokaustos („ardere de tot”) a fost folosit pentru prima dată în istoria modernă de misionara americană Corinna Shattuck pentru a descrie arderea de către turci în 1896 a 3.000 de armeni în biserica lor. Iar termenul „genocid”, definit de Raphael Lemkin și codificat după Holocaust în dreptul internațional, a fost de asemeni gândit în legătură cu genocidul armean. Iată niște sugestii de reflecție. Israelianul Yair Auron, cu care am dialogat la București și Neve Shalom (satul ideal în care trăiesc împreună evrei și arabi israelieni), este cel mai important autor pe tema raporturilor dintre evrei și armeni în contextul (negării sau nerecunoașterii oficiale ale) genocidului armean.

³ Cartea fost prezentată detaliat pentru prima dată publicului din România de Alexandru Al. Șahighian într-un bun articol, pe care îl recomand: „Michael Hesemann despre genocidul comis asupra armenilor”, Observator cultural, loc. cit., pp. 10-11.

[Vatra, nr. 9/2026, pp. 7-9]