4 aprilie [1991]

Evenimentul zilei e vizita ministrului Francofoniei, Alain Decaux. Sosește la 18,30 precis, însoțit de un tânăr și două secretare, dintre care pe una o cunoscusem acum câteva săptămâni, când ne vizitase la Bibliotecă. Domnul elegant, de vreo 65 de ani, are o față surâzătoare și o simplitate deloc ministerială, foarte amicală. Așa va fi și conferința lui,  în preambulul căreia spun câteva cuvinte de întâmpinare, sub reflectoarele unor băieți de la Televiziunea franceză, care filmează, à titre gracieux¹, pentru București (cunoștințe de-ale lui V. G.). Ministrul e foarte destins, – spune cuvinte amicale despre raporturile României cu Franța și cu francofonia; își îngăduie, sentimental, și câteva amintiri și evocări. Dialogul care urmează se desfășoară în aceiași termeni destinși. Doar profesorul Al. Niculescu pare mai crispat și cam înnegrește situația francezei din ultimii ani. Se mai aud D. Țepeneag, Dan Hăulică, Edgar Reichmann, D. Chițoran, Dan Culcer, Paul Miclău, doi funcționari însemnați de la AUPELF ș.a. Cocktail abundent, în final, în prelungirea discuțiilor amicale – Dinu Flămând, Vișniec, Iluțiu, V. Tănase, Rocchetti, Culcer… Prezent și S. Pop și, cam încruntat, A. Magheru, care încercase să-l atragă pe ministru în saloanele Ambasadei, să-și facă acolo conferința, dar fusese refuzat. Plecăm spre casă, foarte obosiți, abia după ora 22.

Vineri, 5 aprilie

Ar fi, deci, Vinerea Mare. După-amiază însorită, când plecăm cu mașina Centrului, însoțiți de familia Grecu, la Cergy-Pontoise, unde fusesem invitat să le vorbesc elevilor de la Liceul St. Martin despre relațiile culturale franco-române. Ajungem, pe la ora18, la „Castel”, în mijlocul uni parc de vreo 33 de hectare, cu numeroase cămine „à l’anglaise”, terenuri de sport etc.  Mulți copaci din jur sunt însă ciuntiți „à la française”. Locul e foarte plăcut, curat, cu mult verde și flori. „Castelul”, din secolul XVIII, a devenit un fel de cămin, cam la limita neîngrijirii. În așezămintele oratoriale, cu mult personal bisericesc – dar și laic – învață mai ales copiii unor oameni înstăriți, lăsați sau scăpați din mână.  Fostul coleg L.K., care e aici pedagog de vreun an, ne spune că trebuie reînvățați cu lucrurile simple și omenești, căci nu sunt în stare să prețuiască decât banul.

Stăm vreo oră la familia K., într-un salon în care se amestecă imagini sibiene și românești, cu moșteniri „castelane”. Dialog agreabil cu el și d-na K., mai târziu și cu dl. Fournier, secretarul general al școlii, și soția, extrem de comunicativi.  Luăm masa – „dinăm” – într-un separeu al internatului. Feluri de pește, servite elegant de doi chelneri. Ca mulți francezi (el vine de la Nancy), dl. Fournier „linge” farfuria cu miezul de pâine…

O mică plimbare prin parc, pentru siestă, apoi „conferința” pentru câțiva liceeni, atenți și destul de spălați. Vorbesc în picioare, pe un ton degajat, preț de vreo 40 de minute. Se pare că reușesc să-i fac atenți. Se proiectează un film documentar, Meșteșuguri populare,  cam turistic și de o calitate tehnică destul de proastă. Scuzele de rigoare, apoi întrebări și răspunsuri. Merge bine, până pe la ora 22. Urcăm iar la familia K., șampanie, discuții despre România și Transilvania, avatarurile politice ale momentului etc.  E de față și regizorul Mihai (Ranin?), eșuat și el aici: văzusem un spectacol de-al lui, cu Valiza cu fluturi de Iosif Naghiu, cu ocazia unui colocviu „Transilvania” la Sibiu. Încă unul care acceptă să lucreze sub nivelul lui… Aflu că mai e pe-aici și un oarecare Popescu, „rămas” de-acum zece ani, fost profesor de sport, care nu se arată însă: nu mai vrea să știe nimic de România. Sunt și asemenea români de două parale…

Ajunși la Paris după miezul nopții, trebuie să așteptăm încă o bună jumătate de oră până ce, după sonerii insistente, George se trezește și ne deschide. Dormise foarte adânc.

Sâmbătă, 6 aprilie

Ne-am trezit abia pe la 10, din cauza mezaventurii de azi-noapte. Printr-o întâmplare, neputând deschide ușa cu cheia pe care o aveam, trebuie să chem un serrurier: aflăm că defecțiunea se datorează unei încercări de efracțiune. Altfel spus, cineva a încercat să forțeze broasca în lipsa noastră și a defectat în felul acesta sistemul de siguranță, care se blochează automat. Copiii însă erau acasă (poate la televizor sau jucându-se într-o cameră cu ușa închisă), ceea ce-mi dă oarecari fiori, gândindu-mă la ce s-ar fi putut întâmpla. Fapt e că trebuie să semnez un cec de… 4500 de franci, din care trebuie să sper că asigurările vor rambursa cea mai mare parte. Sper să fie chiar așa.

Altminteri, m-am mai chinuit un pic cu dactilografierea unor pagini din „Durafour”. Spre miezul nopții, voi merge cu copiii la Înviere, la Biserica română din rue Jean de Beauvais. Ileana e frântă de oboseală: a robotit toată ziua în bucătărie, cu sarmalele, ouăle și cozonacii tradiționali: mâine vor fi la masă familiile Dinu Flămând și V. Iluțiu.

Duminică,  7 aprilie

La slujba de Înviere de la Biserica din rue Jean de Beauvais, unde am fost doar cu copiii (Ileana trebăluise toată ziua), n-am stat prea mult. Nu numai pentru că trebuia să prindem metroul, dar și întrucât mulțimea din fața bisericii ticsite de lume nu ne prea îndemna să întârziem alături de ea: figuri pestrițe, fumători prea puțin pascali, vorbărie deloc solemnă. După ce am pătruns câteva minute pe o intrare laterală de unde se auzeau fragmente de liturghie, am ieșit printre cei adunați în stradă. Un salut scurt și o strângere de mână cu Al. Paleologu, foarte palid, un schimb de cuvinte cu Octavian Paler, întors după câteva luni de sejur în Statele Unite (tristețea că „rămâne” atâta lume românească pe unde apucă, pe când țara se duce de râpă) – și coborârea în metrou la Maubert-Mutualité.

La amiază, primii sosesc Iluții – Vicu și Marcela cu fiica lor, născută în aceeași zi cu George al nostru. La câteva minute vine și Dinu cu soția lui foarte înaltă (prahoveancă) și copilașii lor de o mare drăgălășenie. Mai ales băiatul, de vreo trei ani, cu părul și ochii negri și nasul ușor cârn, aduce un aer de minunată prospețime. „Bătrânii” discută pe o mie de teme, în vreme ce cei mici se retrag, cu greu, în grupul lor. Copiii lui Dinu vorbesc mai ușor franțuzește – și nu sunt nici de un an la Paris. Dinu face teoria curajului de a o rupe cu trecutul, cu literatura etc. Nu mă prea convinge, și nu-mi ascund rezerva. Mi se pare că, dacă te-ai angajat într-o limbă și într-o  cultură, e ca și imposibil să te distanțezi de ele. La fel, față de pământul în care ai crescut. Se vede că sunt un anacronic.

Luni, 8 aprilie

Închei dactilografierea căznită a dialogului cu M. Durafour. Îmi îngădui după-amiază o ieșire în zona St. Germain-des-Prés. Trec pe la Grasset, de unde nu obțin cărțile dorite (Fernandez,  Todorov,  B.-H. Lévy), apoi pe la Gallimard (mi se vor trimite Les écrits français de W. Benjamin) și Seuil, de unde aștept cărțile recente despre Derrida, Gracq, romanul neterminat al lui J. Lezama Lima, un volum de Greimas,  Sémiotique des passions).

Seara, lectură din Magazine littéraire, numărul special Gombrowicz.

Marți, 9 aprilie

Reluarea slujbei. Iarăși telefoane, hârțogărie. Mă sună Mariana Marin, propunându-mi o selecție, cu prefață, din Nichita Stănescu, în seria de mici culegeri editate de amicul ei, Samuel Tastet. Accept cu plăcere. Apoi, Țepeneag, cu probleme de viză ; îi spun, tot la telefon, că aș vrea să-l traducă el, în colaborare cu un francez, pe Nichita.  Va pleca în țară, pentru trei zile, cu vizita lui Mitterand.

Ieșire în oraș, cu mașina. Declarație la poliție, în legătură cu „efracțiunea” încercată acasă, apoi la Asigurări, cu hârtiile necesare recuperării celor patru mii de franci. Promisiuni încurajatoare.

După-amiază, vizita Sabinei Pop, fiica lui Pop Simion. Lucrează la Fundația lui Buzura. Aflu că n-au niciun ban și că, deci, Gusti îmi cere, practic, degeaba să-i comunic nevoile mele de „aprovizionare” culturală. Sunt foarte decepționat și chiar nervos. Dacă vom merge tot așa, vom ajunge foarte departe… Lecturile de seară, din câteva ziare românești recente, nu sunt mai încurajatoare. I. Bogdan Lefter numără, în Expres, agramatismele parlamentarilor noștri caragialieni, Adevărul, debarasat de „șeful” Darie Novăceanu,  adăpostește istoriile lui Brucan cu fuga Ceaușeștilor, în România liberă se glosează pe tema „schismei” din F.S.N., cu excluderea lui Bârlădeanu et Co. Aceeași sterilă bătaie a pasului pe loc, același scepticism ce ți se instalează în suflet, cu puțină lumină la orizont. Mă întreb iarăși:  să fim,  oare, un popor blestemat?

Miercuri, 10 aprilie

Foarte puțină lume la interesanta, totuși, conferință a lui Paul Drogeanu despre Patrimoniu rural și deschidere europeană. După-amiază, le vorbisem câtorva studenți de la Paris III, despre Ion Barbu, la seminarul lui Gh. Doca, iar dimineața am fost la Senat, la Palais du Luxembourg, la un colocviu Titulescu.  La acesta din urmă, plăcerea de a-l asculta mai ales pe J.-B. Durozelle, istoric de mare clasă, elogiindu-l pe diplomatul român. Alain Poher deschisese, bătrânicios, adunarea, apoi Taiteinger vorbise cu destulă pasiune. După încă vreo doi vorbitori, și-a citit cuvântarea, foarte bine compusă și într-o franceză corectă, ministrul de Externe Adrian Năstase. La cocktail, cutez să mă apropii de el și să-i cer să ne viziteze Centrul, cu gândul de a-i spune situația grea în care ne aflăm. Promite că va veni. Ieșim din palat printre „controlori” de toate soiurile, într-o primăvară superbă, cu soare enorm și înflorire generală.

11 aprilie

Altă sesiune Titulescu, la UNESCO. Lume multă, „prezidiu” format din directorul general Federico Mayor, Jean d’Ormesson, Adrian Năstase, Dan Hăulică, Georges Castellan. Dan Hăulică deschide frumos adunarea, vorbește apoi F. Mayor. Senzația serii a fost, însă, Jean d’Ormesson, cu un discurs în care toată știința retorică franțuzească s-a aliat cu emoționanta iubire pentru România. Fiu al fostului ambasador francez la București prin anii ’30, Jean d’Ornesson l-a cunoscut pe Titulescu pe când era copil de 5-6 ani, a stat pe genunchii lui, se uita la Titulescu și Tătărăscu ca la două marionete, cu ciudatele lor jobene, îl impresionase mai târziu figura mongoloidă a celui comemorat acum, care adăpostea o inteligență ieșită din comun. Splendid evidențiate marile idei ale lui T., de o perfectă actualitate, – dar, deasupra tuturor, franchețea și entuziasmul acestui academician pentru români. Va trebui să-i citesc cât de curând măcar câteva dintre cărți (Le Juif errant are acum un mare succes) și să-i cer un interviu.

După el, G. Castellan este destul de comun. Nu strălucește, de data asta, nici ministrul nostru. Înainte de a intra în sală, un domn distins îmi spusese că a auzit de la un jurnalist francez prezent la Luxembourg că A.N. nu are ținută de ministru de Externe. Nu are „look”… Parcă aș începe să-i dau dreptate…

Vineri, 12 aprilie

Invitat la Sorbona (Grand Palais, Faculté des Lettres), să le  vorbesc studenților lui Al. Niculescu și Andreiei Roman despre avangarda românească. Sala e plină, în jur de 40 de studenți, plus A. Roman și încă o profesoară. Țin un discurs de o oră și jumătate, liber. Lumea e atentă, îi simt participarea. Sunt mulțumit de „rezultat”. Întoarcere spre casă, pe jos. Esplanada e de o eleganță de-a dreptul emoționantă, verdele platanilor proaspăt, colțurile de grădini înflorite mă încântă. Mă simt parcă mai senin și mai… demn.

13 aprilie

Întâlnirea așteptată, cu mari speranțe, de ministrul A.N. Îl așteptăm tot „colectivul”. Îl precede A. Magheru, cam crispat. Vine și A.N., însoțit de S. Pop. Ne așezăm în sala clubului. Începe – poate „prelucrat” de cei doi „amici” ai noștri de la Ambasadă – prin a ne spune să evităm discuția despre spațiu (după mine, esențială) și despre problemele administrative. Îi prezint, deci, programul, multele nevoi ce ne preocupă. Răspunsul e mereu: „nu avem bani”, descurcați-vă cum puteți, aveți salarii mari, puteți plăti 3-4 mese pe lună unor invitați străini din propriile parale, care nu trebuie… „tezaurizate”. Etc. Etc. Decepție totală. Vorbește ca un activist de pe vremuri, cu mici nuanțe ce-l deosebesc de vechea gardă. Mă amuțește atâta lipsă de înțelegere. Șobolăneii ce ne încadrează pot fi satisfăcuți. Dau exemplul polonezilor și ungurilor, care invită mari interpreți din țările lor, în timp ce noi punem… discuri, pentru audiții ce se pot face și acasă. Da, polonezii au 28 de miliarde datorii, deci își pot permite… (?!)

Într-o pauză de vorbire, A.M. intervine, sugerând să i se trimită sculptorului… Anghel o scrisoare în legătură cu primirea în Academie. Era vorba de Ion Vlad – precizez eu – dar insul  nu tresare: nu e la prima gafă.

Toată ziua sunt în tensiune, apăsat de eșecul, practic, al acestei așteptate întâlniri. Va trebui să ne luptăm în continuare cu morile de vânt. Într-un moment totuși hotărâtor pentru soarta României și într-un loc care s-ar cere privit cu ochii cei mai atenți. Dar cine să-l privească?

14 aprilie

E duminică, mai puțin însorită ca zilele imediat precedente. Dimineața trece cu scrierea unui început de „comunicare” pentru colocviul de la Paris III, de peste vreo zece zile: „Realitatea” în poezia românească a anilor ’80. După-amiază, copiii insistă să meargă la Ambasadă, ca să se joace cu amicii de acolo. Ileana și cu mine luăm metroul spre Bois de Boulogne – plimbare de vreo oră și jumătate prin fărâmele de pădure invadate de mașini, cu alei prea asfaltate și pământ prea bătătorit. Zărim câteva clipe, la întoarcere, fulgerările unei curse pe Hipodrom – amintind un tablou de Luchian.

Când ajungem acasă, surpriză: George ne iese în întâmpinare destul de preocupat, ca să ne spună că Ștefana a avut un accident. E în mașină, adusă de șoferul nostru. Îmi stă inima în loc: fusta pătată de sânge, un genunchi plin de răni, celălalt picior cu entorsă, sânge în păr. A căzut printr-un luminător al acoperișului Ambasadei, unde s-a jucat cu Ioana și cu o altă colegă! Din fericire, constatăm că nu este într-o stare foarte gravă. A scăpat ca prin minune, – dar închipuirea mea conturează ipoteze negre, care mă chinuie. Ies puțin la aer, umblând năuc pe avenue de Breteuil, spre Dom.

15 aprilie

Treaz de pe la ora 5, aștept să văd cum se simte Ștefana. Poate merge la școală, slavă Domnului, o duc cu mașina chemată de la Ambasadă. După-amiază, urmează s-o aducem tot așa, înapoi. Între timp, vizitez locul accidentului și mă îngrozesc și mai tare la gândul a ceea ce s-ar fi putut întâmpla cu biată fată. A căzut de la vreo patru metri înălțime, prin spărtura unei „verrière”² de 35 cm. lățime, printre colți de sticlă care-i puteau reteza gâtul și pe lângă o sârmă la fel de periculoasă. Ca să nu mai vorbesc de pericolul de a-și fractura orice parte a corpului. Numai Dumnezeu a salvat-o. Toată ziua sunt într-o teribilă tensiune. Sper să trecem cu bine și prin acest îngrozitor moment, venit la vreo șase luni după celălalt, cu accidentul lui George. Doamne-ajută !

16 aprilie

Ștefana se simte destul de bine. Rămâne însă acasă, ca să-și odihnească piciorul cu entorsă.

Treburi obișnuite, de birou. La ora 18, la Paris III, întâlnirea planificată cu Bujor Nedelcovici și traducătorul lui, Alain Paruit. Participă și Mircea Veroiu, care are în proiect un film inspirat de cartea în discuție, dar pe care îl va numi Ultimul mesager. Spun câteva vorbe introductive, încercând să încadrez romanul în zona Orwell-Aitmatov (cu al său „mancurt” din O zi mai lungă decât veacul); parabolă antitotalitară, utopie negativă, sinteză a formulelor prozei simbolice încercate în marginea sistemului dictatorial alienant. Vorbește apoi Alain Paruit (Herskovici). Îl văd pentru prima oară, după ce-l auzisem de atâtea ori la „Europa Liberă”. Statură înaltă, gen sportiv, vag play-boy, către cincizeci (45?) de ani. Ar fi destul de plăcut în ținuta lui de tenisman, dacă nu ar ieși  repede la suprafață un fel de rânjet ascuns, ce-i  deplasează liniile. Și-l confirmă în mare măsură când, discutând despre Le second messager, nu face decât să identifice, cu o rea satisfacție, pasajele din volum așa-zicând premonitorii pentru situația de acum din România. Multe lucruri nu suport din metehnele noilor guvernanți, însă modul acesta de a citi în virtutea unei inerții… radiofonice deja vechi, mă indispune. Îl las însă fără replică, pentru a nu tulbura apele.

Mircea Veroiu își reduce, practic, cuvântul la exprimarea nemulțumirii pentru eșecul tratativelor purtate în țară, de curând, în legătură cu contribuția românească la coproducția Mesagerului. Vede peste tot numai imixtiuni securisto-nomenclaturiste, ceea ce mi se pare, oricum, exagerat, cum știu destul de bine, de la cei veniți din țară în ultima vreme, cât de multe piedici vin din „simpla” goană capitalist-sălbatică după devize, din lipsa elementară a banilor sau din invidia și lupta darwinistă dintre „creatori”.

B. Nedelcovici își povestește „aventura”: respinsă la două edituri, cartea fost trimisă printr-o persoană feminină în Elveția. Citită de Șerban Cristovici, de Paul Goma, tradusă apoi de A. Paruit. N. ajunge și el la Paris, revine acasă, mizeriile încep după apariția versiunii franceze. O nouă călătorie, și decizia de a „rămâne”.

La o întrebare din public dacă a ales parabola conștient că altfel nu va putea publica romanul, răspunde că nu, ci din motive de a-l face mai „universal”. În paranteză, eu mă îndoiesc de treaba asta și spun cu voce tare că, oricum, tentația (obligată) a alegorismului era destul de generală în epocă. În sfârșit…

În drum spre metrou, ne oprim să bem câte o cafea sau o bere la „Le Mirbel”, din apropiere. B.N. și Veroiu mă roagă să intervin pe la Minister să se facă ceva pentru deblocarea contractului cu filmul. Notez câteva date și promit să telefonez și să scriu la unii și la alții (Dohotaru, Pleșu, Oancea). Momentul politic ar fi favorabil, vizita lui Mitterand începe în 18 aprilie. M.V. are cuvinte grele și rele despre Lucian Pintilie, care ar fi condiționat contractul de primirea a nu știu câți metri de peliculă de la francezi, plus o sută de mii de franci. Îl acuză că folosește banii publici (ai Casei de filme a Ministerului Culturii) pentru propriile filme. Scenariul de la Mitică ar fi de David Esrig etc. etc. Încerc să replic, în numele respectului pentru personalitatea lui L.P., că, în timp ce alții făceau anual câte un film, el n-a putut face multă vreme niciunul, iar acum vrea să recupereze timpul pierdut. Rivalitatea o simt însă prea mare, și nu mai insist.

Ajung acasă cu Ileana pe la ora 21.

După-amiază, mă plimbasem, cu Al. Sincu în chip de ghid, printre ordinatoarele și mașinile de scris de la „Duriez”. Mi-aș dori unul (sau una), dar bugetul… Dimineața mă informasem la agenția imobiliară „Transurba” (unde lucrează Mme Sincu) cu privire la posibilitățile de cumpărare a unui imobil pentru Centrul Cultural. De scris, deci, încă un memoriu, probabil fără ecou…

Dar astăzi a fost și ziua lui George: a împlinit treisprezece ani! E un lungan, încă foarte copilăros, un pic repezit și încăpățânat, dar, adesea, de o delicatețe pe care mă tem că nu știu s-o cultiv suficient. Va trebui să mă port mai atent cu el, mai puțin aspru. De-ar înțelege el cât mi-e de drag și cât de mult aș vrea să comunicăm mai amical, să-i ascult confesiunile, întrebările, gândurile. Va veni și ziua aceea.

Miercuri, 17 aprilie

Dimineață iarăși ștearsă și seminarul de la ora 14, la Censier. Apoi iar la birou, o scrisoare a lui Dan C. Mihăilescu, alte hârtii și telefoane. Aflu că Emil Cioran a împlinit 80 de ani, la 8 aprilie. Mariana Vartic nu și-a adus aminte, ceilalți au neglijat evenimentul, francezii au tăcut și ei. Sunt foarte nemulțumit. E o rușine că n-am făcut nimic și cred că trebuie să reparăm cumva greșeala. Mă gândesc să organizez un fel de masă rotundă în 29 mai, când nu avem, deocamdată, programat altceva. Sper să participe Dan Hăulică (numărul recent, special, din Secolul, ar fi un pretext), aș zice și eu câte ceva, și Mariana ca editoare, plus vreun francez care l-a citit pe Cioran.

Reușind să aflu numărul de telefon al filosofului, îmi iau inima în dinți și îl sun pe la ora 19,45. Răspunde imediat, îi spun cine sunt, amintindu-i că ne-am întâlnit la expoziția din Marais a d-nei Wanda Mihuleac. Îi transmit, cu scuze pentru neglijența calendaristică, „La mulți ani!” și-l invit să ia parte la gândita manifestare din mai. Îmi mulțumește (vorbim numai românește), dar zice că de la o vreme nu se simte în apele lui (aici a rostit cuvântul francez: mal à l’aise); nu a crezut că va atinge cifra 80, i se pare prea mult, ar fi trebuit să dispară de mult. Îi replic că și în lumea lui Bacovia obiectele șopteau: „dispari mai curând”, și totuși poetul a dispărut foarte târziu după acest poem… Îl uimește, zice, că n-a dispărut – și-i răspund că uimirea a fost de când lumea creatoare pin excelență, și chiar amărăciunea, inconfortul lăuntric a fost pentru D-sa un motiv fertil de reflecție. „Totuși, totuși”, pare a cocheta el ușor cu ideea, – și e în vocea lui o catifelată melancolie, foarte omenească. Ne „despărțim” cu noi mulțumiri pentru vorbele mele bune, cu un fel de scuze că nu va trebui să contez, în starea în care se află, pe prezența lui. Eu îl rog să accepte să-l mai întreb o dată, spre sfârșitul  lui mai. „Nu mai sunt sigur de mine, nu mai sunt cel care am fost cândva”…

________________________

¹ Gratuit.

² Lucarnă.

[Vatra, nr. 9/2026, pp. 10-12]