The higher you are, the further you fall. Refrenul pop rezumă bine, din păcate, ultimii ani de viață ai celui care, judecând după primele două decenii ale secolului XX, ar fi trebuit să-i fie personajul principal: Lev Troțki. Cel care în 1917 părea să țină în mână frâiele veacului, fiind nu doar protagonistul evenimentului paradigmatic al noii epoci, ci și principalul său cronicar istoric și conștiință filozofică – combinație care până atunci și de-atunci încolo nu s-a manifestat decât în formă scindată, Hegel-Napoleon sau Kojève-Stalin, i.e. cu spiritul universal călare și conștiința istorico-filosofică la balcon – avea să sfârșească, abia douăzeci de ani mai târziu, într-un colț de lume îndepărtat de revoluție și înghesuit în cel mai proverbial triunghi conjugal mic-burghez. Din această perspectivă, intervenția lui Mercader aproape că a avut meritul de a-l smulge din acest marasm domiciliar și a-l readuce pe scena mare a istoriei. Nu întâmplător, anii exilului său final în Mexic sunt și anii în care Troțki își dedică cele mai mari eforturi moștenirii sale politice, încercând parcă să spargă izolarea sa deopotrivă geografică și istorică, în contextul mondial de ascensiune apoteotică a fascismului și a stalinismului, punând bazele Internaționalei a Patra și troțkismului de pretutindeni. Și nu e poate întâmplător că, născut fiind într-un asemenea context de izolare, exil și arest la domiciliu ale figurii sale tutelare, troțkismul în istoria sa ulterioară avea să combine, precum traiectoria figurii sale tutelare, grandoarea trecutului cu mărunțenia prezentului, spectrul revoluției glorioase cu cotidianul penibil al sectarismului și irelevanței politice, al rigidității intelectuale și suspiciunii generalizate, într-un cocktail instabil în care ultimele elemente apasă tot mai mult și șterg treptat memoria celui dintâi.

Citește în continuare →