Alejo Carpentier împărtăşeşte destinul protagonistului-narator din marele său roman Paşii pierduţi (1953) la mai multe niveluri. Născut în 1904, având un tată de origine franceză, şi o mamă de origine rusă, dar considerându-se, după cum va spune adesea, cubanez, legat de lumea latino-americană, însă exilat şi forţat să rămână în Europa între 1928 şi 1939, scriitorul e prins mereu între tensiunile (nu numai culturale!) dintre vechiul continent şi America, iar primul său roman ¡Ecue-yamba-o! (1933), asemenea vocaţiei muzicale a naratorului din Los pasos perdidos, reprezintă încercarea de a respinge valorile culturale occidentale şi de a-şi afirma loialitatea faţă de tradiţiile cubaneze. Numai că Alejo Carpentier, spre deosebire de personajul său, se va desprinde la timp de această fascinaţie a arhaismului, depăşind, apoi, şi tehnicile specifice costumbrismului pe care numeorşi critici le-au considerat definitorii pentru o anumită etapă a creaţiei sale, pentru a-şi afirma profunda originalitate şi, deopotrivă, capacitatea de a influenţa în mod definitoriu literatura latino-americană a secolului XX – şi nu doar generaţia „Boom”-ului ori estetica realismului magic (pe care, în paranteză fie spus, o defineşte printre cei dintâi, lansând termenul de „real miraculos”, în prefaţa la Împărţia acestei lumi, din 1949).

Citește în continuare →