Critica impresionistă şi instituţia cronicarului. ,,Cazul Manolescu”

ANDREEA COROIAN

image_123896733811202500_1-300x300

,,Drumul spre consacrare şi manual de şcoală al tuturor operelor trece încă (…) la noi, prin cronica literară” – astfel îşi încheie Nicolae Manolescu un articol din România Literară publicat în anul de graţie 1983 (Rolul cronicii literare, în România literară, nr. 33, august 1983), când nimănui nu-i mai era străin că, prin judecata valorică pe care o formulase din 1965 încoace, construise ceea ce ar putea fi numită ,,programa de literatură” a acelor ani greu-comunişti – Nicolae Manolescu începe discuţia despre Cronicar ca despre o instituţie. Fără a fi prea mare iubitor de istorie literară, criticul apelează speculativ, însă, la descendenţa unor  G. Călinescu sau Eugen Lovinescu, pentru a formula o teză îndrăzneaţă: ,,cei mai mulţi din marii noştri critici au fost cronicari literari şi au creat speciei un fel de aură mistică, încă nerisipită (…) Fără cronicari, situaţia poeziei lui Arghezi sau Barbu ar fi fost alta în anii de dinainte de război, ca şi situaţia lui Nichita Stănescu, în anii noştri”.

Citește în continuare →