Critica impresionistă şi instituţia cronicarului. ,,Cazul Manolescu”

ANDREEA COROIAN

image_123896733811202500_1-300x300

,,Drumul spre consacrare şi manual de şcoală al tuturor operelor trece încă (…) la noi, prin cronica literară” – astfel îşi încheie Nicolae Manolescu un articol din România Literară publicat în anul de graţie 1983 (Rolul cronicii literare, în România literară, nr. 33, august 1983), când nimănui nu-i mai era străin că, prin judecata valorică pe care o formulase din 1965 încoace, construise ceea ce ar putea fi numită ,,programa de literatură” a acelor ani greu-comunişti – Nicolae Manolescu începe discuţia despre Cronicar ca despre o instituţie. Fără a fi prea mare iubitor de istorie literară, criticul apelează speculativ, însă, la descendenţa unor  G. Călinescu sau Eugen Lovinescu, pentru a formula o teză îndrăzneaţă: ,,cei mai mulţi din marii noştri critici au fost cronicari literari şi au creat speciei un fel de aură mistică, încă nerisipită (…) Fără cronicari, situaţia poeziei lui Arghezi sau Barbu ar fi fost alta în anii de dinainte de război, ca şi situaţia lui Nichita Stănescu, în anii noştri”.

  Simptomatică poate părea panorama asupra criticii literare practicate de Nicolae Manolescu la chiar începutul carierei sale. Urmărind ,,Pseudopostfaţa” la Lecturi Infidele (1966) se pot surprinde elemente de concepţie asupra criticii literare din publicistica manolesciană. Surprinzătoare e, poate, pentru peisajul românesc, nu schimbarea de raportare, ci tocmai, stabilitatea în percepţia cronicii literare, aşa cum reiese ea fără dificultate din analiza publicisticii pe această temă. Necesitatea manolesciană de a-şi teoretiza constant metoda (care nu e nicidecum o metodă, după cum el însuşi demonstrează) ar merita o discuţie aparte.

 

  Critica – act mistic 

  Ilustrând începuturile criticii impresioniste de tip călinescian la mijlocul anilor 1965, odată cu aşa-numita liberalizare şi întoarcere la estetic, Alex Goldiş afirmă despărţirea tânărului Manolescu de criticul de stil vechi (,,cea mai susţinută campanie împotriva erudiţiei şi a practicii documentaristice îi aparţine lui Nicolae Manolescu”)2, insistând asupra caracterului creator pe care îl atribuie acesta criticii. De altfel, naşterea „epopeii impresioniste” reprezintă o direcţie mai generală a perioadei. În 1965, Nicolae Manolescu răspundea anchetei ,,Steaua” cu apodicticul ,,Critica este sau creaţie, sau nimic”. Contrar manolescianului act creator al criticii, Paul Georgescu afirmă în aceeaşi  anchetă ,,cronicarii literari sunt infanteria eroică şi decimată ce merită tot respectul dar… coeficientul de creaţie e minim”3. Astfel, câmpul critic românesc de la jumătatea anilor 60 se configurează ţinând cont de trei orientări: critica impresionistă, cerchiştii anticălinescieni şi critica de tip structuralist, ,,taxată pentru abandonul criticii de judecată, pasibili de a încuraja «amestecul valorilor»”.4

 

  Criticul fidel-infidel 

Nicolae Manolescu îşi asumă poziţia teoretică mai ales în cronici. Construită argumentat, ea face, însă, obiectul ,,Pseudopostfeţei” Lecturilor infidele5. ,,O operă nu este totdeauna ceea ce aşteptăm de la ea. Aceasta e greutatea criticii impresioniste, care ignoră opera, transformând-o într-un pretext. Însă opera nu e un simplu pretext, ea există cu adevărat, indiferent de subiectivitatea noastră, chiar dacă, la fel cu unele stele, se depărtează sau se apropie de noi, la mari intervale de timp, în călătoria ei prin univers, chiar dacă nu e totdeauna vizibilă cu ochiul liber. Opera literară există, dar nu obiectiv, ca un obiect: existenţa ei trebuie recreată, făcută sensibilă, adică dovedită”6.  Dincolo de accentul pe subiectivitatea celui care intră în contact cu o operă literară, chiar în diversele ei momente de receptare, fragmentul citat nuanţează o idee teoretică deosebit de interesantă: opera dobândeşte existenţă doar în măsura în care se află în mâna cititorului ,,sensibil”, pregătit s-o experimenteze şi chiar s-o ,,dovedească”. Iar ,,critica e posibilitatea de a «inventa» această realitate infinită a operei”7. Despre lecturile teoretice ale criticului s-a mai glosat şi, cred, este de netăgăduit o influenţă teoretică occidentală. Fragmentul următor va face evidentă o lectură din Eco, camuflată însă sub identitatea (nenumită nici ea!) unui critic francez: ,,despre viaţa deschisă o operei, spune un cunoscut critic francez, nicio mărturie, în cele din urmă, nu mai este valabilă decât contactul ei mai simplu cu opera: viaţa deschisă a unei lecturi”8. Studiul lui Umberto Eco, Opera deschisă, apare în 1962 şi este tradus la noi în 1969, după ce articolul citat fusese publicat de criticul român. Înlocuind sintagma ,,opera deschisă” cu ,,viaţa deschisă a operei”, criticul nu numai că trimite la original, dar  mărturiseşte, potenţându-o, una dintre rădăcinile manolescienei teorii a lecturilor infidele. ,,Critica e, aşadar, o lectură permanentă, care implică toate lecturile noastre anterioare, reflecţiile, confruntările, generalizările, o idee despre literatură – personalitatea noastră întreagă (…). Dar critica presupune în egală măsură infidelitatea faţă de lecturile anterioare. Nu poţi iubi cu adevărat o femeie dacă n-ai uitat imaginea celorlalte: nemaifiind niciodată la prima iubire, eşti de fiecare dată ca la cea dintâi. Critica e condiţionată de infidelitatea lecturii, este, cu alte cuvinte, o lectură infidelă”9. Criticul e, cu alte cuvinte, fidel faţă de el însuşi şi permanent infidel faţă de lecturile sale anterioare.

 

 

Ştiinţă, metodă şi fizionomie impresionistă

,,Eroarea multora provine din aceea că au despre critică ideea greşită că este o ştiinţă, ori ceva savant, o metodă, un sistem, o construcţie bazată pe analiză lucidă şi informaţie exhaustivă (…) toată critica e o lectură, o descoperire, o bucurie, un viciu, o boală incurabilă”10, îşi reia Nicolae Manolescu ideea fizionomiei impresioniste, în 1995. Critica aceea care, în termeni timizi, era pusă în 1983 în legătură cu speciala ,,impresie primă de lectură cu toată savoarea ei”, devine un deceniu mai târziu nici mai mult nici mai puţin decât viciu, boală incurabilă. Dacă în ’83 fragmentul citat discută ,,talentul criticului” de a poseda ,,o priză imediată a obiectului său”, ori obligaţia ,,Recenzentul trebuie să spună lucrurilor pe nume şi să ne înveţe să citim”, într-o euforie postdecembristă ,,toată critica e o lectură, o descoperire, o bucurie”. Simplu. Totuşi, păstrând diferenţierile dintre critică şi teorie ori istorie literară – acestea din urmă posedă mai degrabă statutul de ştiinţe –, anul 2003 îl aduce pe mai maturul Nicolae Manolescu în postura de a redacta un ,,Posibil decalog al criticii literare”11. Trecute rapid în revistă, must-have-urile criticii literare ar fi: claritate, precizie, simplitate, concreteţe, obiectivitate sau mai bine zis conştiinţa imposibilităţii ei, concizie, stil curat, adecvare, literaritate prin prioritizarea esteticului, scopul criticii de a trezi plăcerea lecturii în noi. ,,Să nu fie anostă, plictisitoare, rebarbativă” e un ideal triunghiular al criticii manolesciene. Directivele sunt serioase, bine organizate şi coerent formulate, chiar în contrast cu plăcerea inocentă a lecturii îndelung postulate. Scopul etalării lor rămâne poate puţin incert, iar legătura cu orgoliul criticului prim cronicar al ţării – ajuns la vârsta lecţiilor de oferit – nu pare tocmai forţată.

 

,,Critica literară este ea însăşi literară în sensul că acordă prioritate esteticului”12 

Nicolae Manolescu trece, după cum el însuşi a afirmat, drept artist. Într-o carte apărută în 198113, Gh. Grigurcu îl plasează pe Nicolae Manolescu în categoria ,,Critica artistă şi critica actualităţii”, alături de critici precum I. Negoiţescu, Lucian Raicu, Eugen Simion, Mircea Iorgulescu, Laurenţiu Ulici,  Al. Protopopescu sau Cornel Ungureanu ş.a. Diferenţiat de  Al. Piru, Ov. S. Crohmălniceanu, Mircea Zaciu, Mircea Tomuş, Marin Mincu, Ion Pop sau Magdalena Popescu ş.a. ce construiesc categoria ,,Între critică şi teorie literară” ce mărturisesc că mi se pare potrivită, Nicolae Manolescu e în raport de opoziţie şi cu Adrian Marino, Ion Vlad, Marian Popa, Livius Ciorcârlie, Eugen Negrici – aici, lista e mai scurtă, căci e vorba de categoria ,,Teoria criticii”. Discuţia poate fi iniţiată, desigur şi asupra criteriilor care stau în spatele taxonomiei şi care fac ca această categorie a criticului Nicolae Manolescu să pară, cel puţin la prima vedere, una eterogenă. Evident e că şi Grigurcu a simţit diversitatea şi a intuit necesitatea unui titlu care să o poată cuprinde. Că nu e neapărat ca critica actualităţii să fie una artistă  ar fi un prim element de specificat (dacă, până la urmă, concepţia despre critica actualităţii nu ar fi tocmai aceea a lui Nicolae Manolescu) – aş nuanţa, în acest punct, că însăşi construcţia taxonomiei are la bază teoria manolesciană, încă de atunci bine conturată, asupra criticii de întâmpinare şi-aş îndrăzni chiar să cred că ,,criticii români de azi” au fost grupaţi în funcţie de critica impresionistă promovată de cel ce se cam instituia la începutul anilor ’80 drept director de generaţie critică. În rest, e corect să fie cel puţin pusă la îndoială asemănarea demersului critic al lui Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Mircea Iorgulescu, Ion Negoiţescu ori Cornel Ungureanu – măcar pentru liniştea sufletească a celor implicaţi.

 

 

Judecata critică –  şi obligatorie, şi impresionistă? Critica de întâmpinare

Dacă critica impresionistă e bucurie, ea nu-şi pierde nişte elemente pe care nimic altceva nu le-ar putea totuşi înlocui: trezirea plăcerii lecturii ,,în noi” şi construirea de canoane. Acestea sunt rolurile exclusive ale criticii de întâmpinare. Elementul este afirmat de Nicolae Manolescu ,,liderii de opinie, în domeniul nostru, s-au ales totdeauna dintre oamenii care comentează literatura în curs, nu dintre istorici, teoreticieni ori eseişti” (1983) şi acceptat de o lume întreagă literară ca particularitate a culturii române. Nuanţată în 1995, ,,cronica literară reprezintă tradiţia cea mai profundă a criticii româneşti. De la Maiorescu la generaţia interbelică şi de la Lovinescu la generaţia de critici a anilor ’60- ’70, toate reformele consistente ala ideologiei literare, ale gustului estetic, ale genurilor şi speciilor au fost opera foiletoniştilor.”14, ideea se bazează pe mai multe componente ale comportamentului lectorilor deja verificate.

În primul rând, critica de întâmpinare beneficiază de un stil care o face atractivă şi accesibilă unui public mai larg căruia îi este, în definitiv, şi destinată. Apoi, simplul fapt al publicării în periodice cu tiraje mari îi creşte atractivitatea şi accesibilitatea. S-a arătat că nişte culegeri de cronici literare publicate în volum nu pot aduna nici pe departe atâţia cititori cât fiecare dintre ele, publicate într-o revistă de largă circulaţie.

 În altă ordine de idei, ierarhia valorilor instituită printr-o cronică la vremea ei rar poate fi demontată în conştiinţa publicului de orice fel de revizuiri critice ulterioare. Prin urmare, critica de întâmpinare e măreaţă pentru că dă liderii de opinie ,,critica omologhează şi instituie canoane care stau la temelia alcătuirii patrimoniului de valori al naţiunii”15. Şi era periculoasă pentru regim din acelaşi motiv.16

 

 

Canon, prezentificare şi succes

Dincolo de această capacitate a criticii de întâmpinare de a construi un canon, problema trebuie analizată concomitent din două perspective. Dacă critica de întâmpinare înseamnă judecată de tip impresionist şi reacţie imediată la text17, şi dacă nu se aplică o grilă permanentă operei literare, atunci ce este succesul de critică? Tot Manolescu afirma că, totuşi, ,,succesul necritic nu e succes”. Nu ne rămâne decât să subînţelegem undeva un talent al criticului de întâmpinare, suprapus unui spirit critic18 şi unor lecturi teoretice pe care le ţine ascunse, dar pe care le foloseşte, totuşi, în formularea judecăţii de valoare. Succesul critic nu e succesul bazat pe o grilă, dar e, atunci, în termenii lui Nicolae Manolescu, succesul la un critic de primă mână în care publicul are încredere.

  Cucerirea publicului de către critic, am spune, în siajul unei gândiri douămiiste a liderului de opinie care se maimuţăreşte, îşi are originea şi la Nicolae Manolescu în metafora actorului: ,,criticul fără talent se poate refugia în istoria literară, dar cronicarul seamănă cu un actor, silit să apară pe scenă, cu toate reflectoarele şi privirile aţintite asupră-i, şi, deci, în imposibilitate de a se arăta mai talentat sau mai inteligent decât este în realitate”19.

  Cea de-a doua chestiune, din start legată de public şi de succesul pe care îl poate impune un cronicar la momentul zero al receptării unui text, trimite, evident, la temporaritate. Orice cronică literară e o prezentificare a succesului sau insuccesului unei cărţi – ,,cronica stă sub regimul efemerului”, afirmă Nicolae Manolescu; e şi un sentiment al ,,goalei vanităţi a scrisului” nuanţează, realist, altădată. Cum rămâne însă, profund întipărit în mintea cititorului, în aceste condiţii, succesul sau insuccesul imediat al unei cărţi? De ce liderii noştri de opinie sunt cronicarii literari? Dacă e un element specific filosofiei culturii noastre şi dacă luăm ca punct de plecare teza deja afirmată a imaginii cronicarului ca „personalitate” al cărei spirit critic e, pur şi simplu, de încredere, nu ne rămâne decât să speculăm că cititorul român e un iubitor de verdicte, capabil să înzestreze cu multă încredere cronicari literari foarte activi – pe care îi face, totodată, prin aceasta, mari cronicari.

____________

[1]Nicolae Manolescu, Critică şi iubire, în România literară, nr. 20/21-27 mai 2003, apud. Idem, Decalogul criticii literare, Ed. Aula, 2005, p. 125-126.

2 Alex Goldiş, Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului, Ed. Cartea Românească, 2011, p. 133.

3 Ibidem, p.. 134.

4 Ibidem, p. 150.

5 Nicolae Manolescu, Lecturi infidele, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966.

6 Idem, Posibilitatea  criticii şi a istoriei literare (Pseudopostfaţă la ,,Lecturi infidele”), Lectura pe înţelesul tuturor, Ed. Aula, 2003, p. 183-188.

7 Ibidem.

8 Nicolae Manolescu, Posibilitatea criticii şi a istoriei literare (Pseudopostfaţă la ,,Lecturi infidele”), Lectura pe înţelesul tuturor, Ed. Aula, 2003, p. 183-188.

9 Ibidem.

10 Nicolae Manolescu, Critica literară, în România literară, nr. 13/11-18 aprilie 1995, apud. Idem, Decalogul criticii literare, Ed. Aula, 2005, p. 30-31.

11 Idem, Posibil decalog pentru critica literară, în România literară, nr. 18/7-13 mai 2003, apud. idem. Decalogul criticii literare, Ed. Aula, 2005, p. 120-122.

12 Ibidem.

13 Gheorghe Grigurcu, Critici români de azi, Cartea Românească, 1981.

[1]4 Nicolae Manolescu, Critica literară, ieri şi azi, în România literară, nr. 36/13-19 septembrie 1995, apud. idem. Decalogul criticii literare, Ed. Aula, 2005, p. 67-68.

[1]5 Idem, Critica literară, în România literară, nr. 13/11-18 aprilie 1995, apud. idem. Decalogul criticii literare, Ed. Aula, 2005, p. 30-31.

[1]6 ,,în măsura în care oficialitatea nu se temea atâta de teorie, cât de practică. Ea intuia obscur că miza era ierarhia de valori. Şi tocmai această stătea în mâna practicienilor”. Idem,  Critica literară, ieri şi azi, în România literară, nr. 36/13-19 septembrie 1995, apud.  Decalogul criticii literare, Ed. Aula, 2005, p. 67-68).

17 ,,Actul critic se bazează pe impresii în mult mai mare măsură decât i-ar fi îngăduit unui cercetător din alte ştiinţe. Judecata critică e impresionistă prin chiar natura ei. E «sinceră», autentică, biografică, pe scurt, subiectivă. Impersonalitatea ori obiectivitatea, criticul trebuie să le lase pe seama altora”. (Idem, Posibil decalog pentru critica literară, în România literară, nr. 18/7-13 mai 2003, apud. idem. Decalogul criticii literare, Ed. Aula, 2005, p. 120-122).

18 ,,Adevărata critică este aceea care dă idei, nicidecum aceea care pleacă de la idei: critica nu aplică literaturii o grilă, teoretică, ideologică ori altfel, ea poate cel mult releva anumite aspecte teoretice, ideologice, filosofice, morale, religioase ale operelor literare. Spiritul critic e opus celui ideologic. Critica este ea însăşi literară în sensul că acordă prioritate esteticului” (Ibidem).

19 Nicolae Manolescu  apud. Gheorghe Grigurcu, Critici români de azi, Cartea Românească, 1981, p. 255.

 

 [Vatra nr. 3/2014]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s