Era începutul iernii lui 1985, Corin și cu mine ne mutasem, după căsătorie, într-un apartament cu chirie din Cluj. Făcusem o viroză urâtă, datorită frigului din casă și de afară și mai ales din pricina aglomerărilor în autobuze, tramvaie, troleibuze, cozi la alimentară. Gripele ori virozele se răspândeau în viteză, din pricina condițiilor mizerabile de trai, a foamei, a frigului și a mulțimilor care se înghesuiau unele în altele ca să meargă la slujbe ori să stea la cozi. Corin nu scăpase nici el de viroză, dar, după trei zile de zacere, se întremase mai repede decât mine. Așa încât în a patra zi o pornise la facultate în căutarea unei lămâi ori a unei portocale pe care ar fi putut să o găsească printr-un miracol, poate la vreo alimentară, pe șest, poate la vreun coleg, prieten etc. Nici prin cap nu îmi trecea că ar fi putut să aducă acasă o portocală. Nu era de unde. Poate banane verzi, din acelea se mai găseau când și când și se vindeau la jumătate de kilogram. Le puneam pe dulap să se coacă sau la bucătărie, lângă fereastră, ca să bată soarele pe ele. Se coceau în vreo zece zile. Dar lămâie, portocală ori mandarină, în asemenea vremuri virotice, era absurd să speri. De chitre, limete, lime, pomelo, tangerine – nici nu știam că există pe vremea aceea! Când, după o jumătate de zi, Corin s-a întors acasă cu o portocală dăruită de o colegă de facultate pentru virotica de mine a fost o adevărată fiesta. Cred că a durat o oră până am mâncat portocala, de parcă ar fi fost ambrozie. Nu m-am însănătoșit decât după destule alte zile, întrucât doar cu aspirine nu trecea viroza ori gripa, iar antibiotice nu prea găseai la farmacie; trebuia să zaci la căldură, cu citrice, ceaiuri și mâncare sănătoasă, ca să te refaci – atâta doar că citrice, mâncare consistentă și căldură nu existau defel în România prin 1985!

Citește în continuare →

Clujul era un oraș dezolant ca toate orașele românești în ceaușismul ultim din anii 1980-1989. Frigul ne intrase în oase, aproape că eram făcuți din gheață ori din carton cerat. De mâncat nu era ofertă grozavă, așa că ne obișnuisem cu cartofi; când erau prăjiți ni se păreau cei mai gustoși din lume. Fasole și mazăre mâncam în tocănițe improvizate, linte la fel, orezul era nobil și rar, mâncam chiar și cuscus, deși bobii de cuscus erau trufandale pentru pești, când tatăl meu Domițian, pescar de plăcere, punea în cârlig câte-o biluță albă. Dar nici peștii nu mai prea erau decât la conservă, iar uneori nici aceștia nu aveau gust, căci putreziseră excesiv în uleiul lor bolhăit. Salată de vinete, sarmale cu te miri ce carne improvizată ori cu soia sau ciuperci, salată orientală sau de boeuf, până la urmă se mai adunau de-ale gurii, nu crăpa nimeni complet de foame.

Citește în continuare →

Întâia dată când l-am zărit pe Corin nu am știut cine este. Zărisem, într-o mare de oameni înghesuiți, care așteptau autobuzul în stația Gheorghe Barițiu, de lângă Parcul Central din Cluj, o fâșie albastră pe deasupra a sute de ochi cenușii. O fâșie albastră a doi ochi care nu se uitau la nimeni, își ajungeau lor înșiși, în albăstrimea lor aparte. Hmmm, mi-am zis, cine naiba să fie, cu o privire așa detașată de lume, întoarsă doar înăuntru, spre sine. Dacă aș fi fost în acea mulțime așteptând obosită autobuzul în care oricum nu ar fi încăput toată lumea, era în 1981, ceaușismul ajunsese deja la apogeu cu mizeria din țară, cu benzina raționalizată, cu cozile la alimente, deci dacă aș fi fost în acea mulțime, aș fi sărit poate cu o prăjină închipuită ca să mă aflu deasupra tuturor și să văd ce altceva se zărește decât dezolare. Asta aș fi făcut eu. Dar cei doi ochi albaștri, de fapt turcoaz era culoarea lor reală, pe care îi detectasem în acea mare de oameni, nu căutau pe nimeni, nu voiau să se lege de nicio altă privire, își ajungeau lor înșiși. Straniu personaj, ochi neobișnuiți, lăuntrici, mi-am zis. Era duminică.

Citește în continuare →