Gheorghe Glodeanu

Nichita Stănescu sau despre metafizica poeziei

Lirica lui Nichita Stănescu (1933-1983) este dublată de o lucidă conştiinţă „poietică”, meditaţiile asupra condiţiei creaţiei şi a creatorului alcătuind o preocupare constantă a autorului Necuvintelor. Fenomenul este ilustrat atât prin numeroase poeme cu valoare programatică, cât şi printr-o serie de volume de eseuri precum Cartea de recitire (1972), Respirări (1982), Antimetafizica (1985), Amintiri din prezent (1985) sau Fiziologia poeziei (1990). Dar aceste lucrări nu reprezintă doar nişte meditaţii eseist-poematice despre scrierea poeziei, ci tot atâtea autoportrete purtând semnătura celui mai important poet român postbelic. Lirica stănesciană reprezintă o perpetuă meditaţie asupra statutului „eului” şi a relaţiei sale cu lumea, relaţie ce se instaurează mai ales prin privire şi care este mediată cu predilecţie prin cuvânt. Motivul privirii este esenţial în lirica lui Nichita Stănescu, privirea dobândind în primele volume de versuri puternice accente vizionare, specifice poeziei romantice şi postromantice.

Citește în continuare →