Nicolae Mecu

Magistrul

L-am cunoscut mai întâi în calitate de profesor, în ultimul din cei cinci ani de facultate ai seriei mele, 1967-1972. Ce-i drept, încă din primul semestru al anului I, statura sa profesională și morală îmi fusese semnalată de Ioan Petru Culianu, colegul meu de grupă. Deși descins din depărtatul Iași, deși mai june decât toți studenții seriei B a anului nostru, „Nené” cunoștea elita umanistă a Capitalei mai bine chiar decât colegii noștri bucureșteni cei mai avizați în materie. Abia  lăsatului la vatră care eram, după o cătănie de un an și patru luni,  el, Culianu, mi-a deschis ochii asupra a doi dintre cei mai străluciți dascăli tineri ai facultății. Unul era Cornel Mihai Ionescu, deja „siglat” și sigilat ca CMI, iar celălalt – Mircea Martin.  „Recomandarea” lui „Nené”  pentru cel de-al doilea avea să-mi fie validată mai întâi de lectura cronicilor din „Amfiteatru” și apoi a cărții de debut din  1969, Generație și creație; iar un an mai târziu, de studiul introductiv la De la Baudelaire la suprarealism, masivul op al lui Marcel Raymond, pe care l-am inclus rapid în mitologia deschiderii iscate de scurtul dezgheț (când „În strâmtul nostru mapamond / Pătrunse și Marcel Raymond”, cum exultasem eu într-o ocazională estudiantină).

Citește în continuare →