A. T. Branca

Poeme

umbrele grotei

dimineață când am împlântat adânc cazmaua lângă inima viței

ți-ai acoperit gura cu mâna să nu țipi de durere, mamă-pământ?

seara când am privit lung oceanul revărsat de stele

ți-ai șters ochii de sare cu palmele găurite, tată-cer?

peste zi, risipit în treburi precum cenușa în vânt

n-am avut răgaz să-mi înnod tăcerile de rămas bun

mamă, tată, fiul meu, fiica mea, iubita mea!

Citește în continuare →