În Chiorpangiu*, Florin Duțu ne convinge că este un povestelnic nativ, care are mai degrabă „intuiții narative” decât mize și inventivitate epice. Personal, m-am regăsit în spațiul mitic al copilăriei din acest volum, în centrul căruia tronează Fierăria – centru simbolic patronat de Zincu (bunicul, tataia), care mânuia strungul ca pe un instrument magic. Transpunerea a fost dublată, în cazul meu, de o analogie cât se poate de directă între imaginea propriului bunic și cea a lui Zincu. În narațiunea care deschide volumul este redată excelent imaginea acestui Stăpân și Îmblânzitor al obiectelor, chiar și dincolo de moarte. Rezonând cu această reprezentare, trebuie spus din capului locului că volumul nu m-a lăsat deloc indiferentă. Înregistrarea decrepitudinii, a ștergerii până și a urmelor celor care au fost, fără a pica în sentimentalisme, este, din punctul meu de vedere, cel mai mare câștig al cărții. Aș mai menționa și capacitatea lui Florin Duțu de a ancora oamenii în mediul lor social și ereditar, înregistrând în același timp și eforturile acestora de a-și depăși condiția.

Citește în continuare →