Debutul în volum al lui Gabriel Macsim cu Vezi mâinile mele*, o colecție de șapte proze scurte, prezență pe care o regăsim de altfel și în două dintre antologiile de proză scurtă Kiwi (coord. Marius Chivu, Polirom, 2021/2022), poate părea eterogen, dat fiind faptul că regăsim o gamă variată de texte, de la distopie tehno-religioasă și povești cu și despre „spații de fericire” („singularități individualizate ale continuumului spațio-temporal”), pierdere, nebunie, OZN-uri și extratereștrii, până la moaște, morți și vindecări mai mult sau mai puțin miraculoase sau la întâlnirile de-a dreptul terifiante cu birocrația. Surprinzător, Gabriel Macsim oferă totuși coerență acestui amalgam, pe de o parte prin faptul că avem câteva constante tematice, , iar pe de altă parte, prin scriitura destul de bine condusă de la un capăt la celălalt. Ce-i drept, după lectura întregului volum, rămâne senzația că autorul nu s-a hotărât dacă își dorește să exploreze scenarii SF, un așa-zis „gen minor” prin care însă aprofundează teme „mari”, sau să rămână la iscodiri ale experienței cotidiene, aparent nesemnificativă, acel „miraculos ascuns în banalitatea vieții de zi cu zi”, cum îl numea Alexandru Mușina.

Citește în continuare →