Vatra-dialog cu MARKÓ Béla: „Aş spune că suntem predestinaţi la toleranţă”

marko-bela

1. Parcurgând Ruleta maghiară, cititorului i se oferă posibilitatea de a cunoaşte câteva amănunte despre copilul şi adolescentul Markó Béla, dar întrebările nu insistă asupra aspectelor etern valabile, nu-l obligă să zăbovească mai mult la vârsta inocentă. Nu cred că ar fi vorba despre o evitare sau ocolire premeditată, pur şi simplu este doar graba de a se ajunge la întrebările mari la care răspunsurile sale pot frapa. Vorbiţi-ne despre copilul care aţi fost şi anturajul lui de prieteni, dacă aţi făcut sau nu micile trăsnăi ale copilăriei – adevărate aventuri şi expediţii de cunoaştere! –, dacă cireşele sau merele din grădina vreunui vecin bătrân i s-au părut mai arătoase şi mai ispititoare decât cele de acasă? Sau altceva?

 

– Problema cea mai mare e că, încet-încet, pot să spun orice despre copilărie, pentru că nu-i cine să mă contrazică, eventual să mă corecteze, nici mama, nici tata nu mai sunt. Aşa că s-ar putea întâmpla ca amintirea să nu fie decât prezent proiectat în trecut, de aceea voi încerca să vorbesc autocritic despre mine. De pildă, ar fi plăcut să susţin acum că am fost un copil atras de aventură, cu spirit de iniţiativă, gata de orice năzbâtie. Dar nu. Mi-era groaznic de teamă de orice schimbare, fie că era vorba de o mutare, fie de o eventuală schimbare a şcolii sau când o altă învăţătoare ne-a preluat înainte de terminarea clasei întâi. Adevărul e că nu m-am schimbat până-n ziua de azi. O singură dată am plecat în lume, pe la vârsta de patru-cinci ani, pe timp de iarnă pe deasupra. M-am supărat pentru ceva pe părinţi, am îmbrăcat un palton, mi-am luat şi fular, căciulă, mi-am vârât sub braţ o cutie de cuburi colorate de joc şi am ieşit pe uşă. Prin zăpada care mie-mi ajungea pe-alocuri până la brâu, am şi ajuns până la autogara de la capătul străzii unde, în sala de aşteptare semiobscură, cei câţiva oameni aflaţi în aşteptare se uitau la mine cu mirare. Resimt şi în ziua de azi panica la gândul a ce va urma. Bineînţeles că tata m-a urmărit de departe şi, înainte de a fi fost cu totul cuprins de disperare, şi-a făcut apariţia şi m-a luat acasă. Asta a fost tot. În rest, cred că am fost un pui de om foarte ordonat, dar care nu s-a dat în lături de la comiterea tuturor lucrurilor care se fac în orice copilărie: căţărarea în copaci, scotocirea în cuiburile păsărilor, dar şi dijmuirea grădinilor vecine, fireşte. Oraşul meu natal, Târgu Secuiesc, era extrem de prielnic pentru aşa ceva, era mic, reprezentând totuşi un mediu urban, dar dacă îţi luai ceva avânt, dintr-o dată te găseai afară pe câmp. N-am fost un copil retras, singuratic. Dacă o zi, dintr-un motiv sau altul, nu puteam ieşi între ceilalţi, mă simţeam extrem de prost. Şi totuşi cred că pentru mine aventurile interioare erau mai importante decât cele reale. E posibil ca imaginaţia aventuroasă să fie refugiul celor fricoşi, pe când cei curajoşi gustă aventura în spaţiul real. Dar atunci, în anii cincizeci, spaţiul care ne stătea la dispoziţie, deşi divers, colorat şi bogat, era redus, şi deci facil de străbătut. Trăiam într-o lume izolată, fapt prielnic imaginaţiei. Fireşte că eram şi un suflet sensibil, scriam poezii, mă visam poet, dar cel mai mult îmi plăcea să fac experienţe. În sensul strict. Siguranţele erau aproape zilnic arse de vreuna dintre improvizaţiile electrice înjghebate de mine. În vremea aceea mă pregăteam să devin când poet, când inginer. Şi lucrul de care sunt cel mai mândru, dovada capitală a inventivităţii mele infantile, tocită de-atunci: balonul umplut cu hidrogen. În vremea aceea, la noi nu se puteau găsi baloane umflate cu un gaz mai uşor decât aerul, şi pentru că dintr-a cincia sau a şasea deja învăţam chimie, mi-am dat repede seama că: aruncând un pumn de zinc mărunţit în acidul clorhidric dintr-o sticlă de un sfert şi trăgând apoi cu iuţeală gura balonului peste gura sticlei, hidrogenul astfel eliberat umflă balonul. Apoi, ţinându-l strâns de gură, îl scoteam cu grijă, îl legam şi-i dădeam drumul. Aveam un sentiment sublim să-l văd cum se înălţa în văzduh. Nu era de lepădat nici admiraţia cetei de copii de pe stradă. Nu-i recomand nimănui, bineînţeles, să încerce, e un experiment periculos, nu ştiu ce aş fi făcut, dacă şi copiii mei ar fi făcut aşa ceva. Da, uneori aventurile imaginare se pot converti în astfel de lansări periculoase de baloane.

Citește în continuare →