Vatra-dialog cu MARKÓ Béla: „Aş spune că suntem predestinaţi la toleranţă”

marko-bela

1. Parcurgând Ruleta maghiară, cititorului i se oferă posibilitatea de a cunoaşte câteva amănunte despre copilul şi adolescentul Markó Béla, dar întrebările nu insistă asupra aspectelor etern valabile, nu-l obligă să zăbovească mai mult la vârsta inocentă. Nu cred că ar fi vorba despre o evitare sau ocolire premeditată, pur şi simplu este doar graba de a se ajunge la întrebările mari la care răspunsurile sale pot frapa. Vorbiţi-ne despre copilul care aţi fost şi anturajul lui de prieteni, dacă aţi făcut sau nu micile trăsnăi ale copilăriei – adevărate aventuri şi expediţii de cunoaştere! –, dacă cireşele sau merele din grădina vreunui vecin bătrân i s-au părut mai arătoase şi mai ispititoare decât cele de acasă? Sau altceva?

 

– Problema cea mai mare e că, încet-încet, pot să spun orice despre copilărie, pentru că nu-i cine să mă contrazică, eventual să mă corecteze, nici mama, nici tata nu mai sunt. Aşa că s-ar putea întâmpla ca amintirea să nu fie decât prezent proiectat în trecut, de aceea voi încerca să vorbesc autocritic despre mine. De pildă, ar fi plăcut să susţin acum că am fost un copil atras de aventură, cu spirit de iniţiativă, gata de orice năzbâtie. Dar nu. Mi-era groaznic de teamă de orice schimbare, fie că era vorba de o mutare, fie de o eventuală schimbare a şcolii sau când o altă învăţătoare ne-a preluat înainte de terminarea clasei întâi. Adevărul e că nu m-am schimbat până-n ziua de azi. O singură dată am plecat în lume, pe la vârsta de patru-cinci ani, pe timp de iarnă pe deasupra. M-am supărat pentru ceva pe părinţi, am îmbrăcat un palton, mi-am luat şi fular, căciulă, mi-am vârât sub braţ o cutie de cuburi colorate de joc şi am ieşit pe uşă. Prin zăpada care mie-mi ajungea pe-alocuri până la brâu, am şi ajuns până la autogara de la capătul străzii unde, în sala de aşteptare semiobscură, cei câţiva oameni aflaţi în aşteptare se uitau la mine cu mirare. Resimt şi în ziua de azi panica la gândul a ce va urma. Bineînţeles că tata m-a urmărit de departe şi, înainte de a fi fost cu totul cuprins de disperare, şi-a făcut apariţia şi m-a luat acasă. Asta a fost tot. În rest, cred că am fost un pui de om foarte ordonat, dar care nu s-a dat în lături de la comiterea tuturor lucrurilor care se fac în orice copilărie: căţărarea în copaci, scotocirea în cuiburile păsărilor, dar şi dijmuirea grădinilor vecine, fireşte. Oraşul meu natal, Târgu Secuiesc, era extrem de prielnic pentru aşa ceva, era mic, reprezentând totuşi un mediu urban, dar dacă îţi luai ceva avânt, dintr-o dată te găseai afară pe câmp. N-am fost un copil retras, singuratic. Dacă o zi, dintr-un motiv sau altul, nu puteam ieşi între ceilalţi, mă simţeam extrem de prost. Şi totuşi cred că pentru mine aventurile interioare erau mai importante decât cele reale. E posibil ca imaginaţia aventuroasă să fie refugiul celor fricoşi, pe când cei curajoşi gustă aventura în spaţiul real. Dar atunci, în anii cincizeci, spaţiul care ne stătea la dispoziţie, deşi divers, colorat şi bogat, era redus, şi deci facil de străbătut. Trăiam într-o lume izolată, fapt prielnic imaginaţiei. Fireşte că eram şi un suflet sensibil, scriam poezii, mă visam poet, dar cel mai mult îmi plăcea să fac experienţe. În sensul strict. Siguranţele erau aproape zilnic arse de vreuna dintre improvizaţiile electrice înjghebate de mine. În vremea aceea mă pregăteam să devin când poet, când inginer. Şi lucrul de care sunt cel mai mândru, dovada capitală a inventivităţii mele infantile, tocită de-atunci: balonul umplut cu hidrogen. În vremea aceea, la noi nu se puteau găsi baloane umflate cu un gaz mai uşor decât aerul, şi pentru că dintr-a cincia sau a şasea deja învăţam chimie, mi-am dat repede seama că: aruncând un pumn de zinc mărunţit în acidul clorhidric dintr-o sticlă de un sfert şi trăgând apoi cu iuţeală gura balonului peste gura sticlei, hidrogenul astfel eliberat umflă balonul. Apoi, ţinându-l strâns de gură, îl scoteam cu grijă, îl legam şi-i dădeam drumul. Aveam un sentiment sublim să-l văd cum se înălţa în văzduh. Nu era de lepădat nici admiraţia cetei de copii de pe stradă. Nu-i recomand nimănui, bineînţeles, să încerce, e un experiment periculos, nu ştiu ce aş fi făcut, dacă şi copiii mei ar fi făcut aşa ceva. Da, uneori aventurile imaginare se pot converti în astfel de lansări periculoase de baloane.

2. Pentru majoritatea oamenilor, adolescenţa este vârsta cea mai complicată sau mai confuză, unii consideră că atunci se aleg apele de uscatul personalităţii, sunt degustate trăiri puternice şi încercate sentimente care marchează destinul, se leagă prietenii pe viaţă, dar se produc şi primele decepţii, mici momente de cumpănă. Se verifică şi în cazul dumneavoastră?

 

– Cred că am fost un adolescent naiv şi neînduplecat. Nu le-am iertat prietenilor minciunile mărunte, nici profesorilor unele metehne. Generaţia noastră a crescut în spiritul romantic al romanelor de tineret sovietice, citeam Timur şi băieţii lui, genul acesta de cărţi nu avea nici o legătură cu grozăviile dictaturii proletare. La fel, au însemnat pentru mine un model și caracterele neînfricate ale lui Jules Verne. De fapt, am traversat uşor adolescenţa cu lecturi de acest gen şi altele asemănătoare, dar tot mai complexe, evident, precum romanele istorice, însemnări de călătorie, şi nici limbajul dublu nu m-a afectat cu adevărat, faptul că acasă vorbeam altfel decât la şcoală. Sau cine ştie, poate până-n ziua de azi suntem traumatizaţi toţi cei care am crescut în acel limbaj dublu. Mama a fost o femeie înţeleaptă. M-a crescut într-o etică severă, m-a învăţat că n-avem voie să ne atingem nici de cinci bani, în timp ce noul regim fura lângă noi o lume întreagă, şi de la bunicii mei de la ţară pământul, animalele. Marele noroc al adolescenţei mele a fost că-n 1968 aveam şaisprezece ani, epoca beat, schimbările cehoslovace, revoltele studenţilor parizieni au adus adierea schimbării până şi într-un orăşel pierdut în secuime. Că s-a vădit peste câţiva ani că totul a fost iluzie? E adevărat, numai că între timp am învăţat, cât încă eram adolescenţi, că se poate şi altfel.

3. Ca tânăr poet, aţi avut acces la literatura generaţiei dumneavoastră din Ungaria? Dar la cea universală? Dacă da, pe ce căi? Ţin minte o confesiune a lui Farkas Árpád despre cum a intrat în contact cu poezia unuia dintre cei mai mari poeţi maghiari postbelici, unul dintre marii înnoitori ai liricii maghiare, Nagy László. Poetul relatează despre o vizită aproape clandestină a poetului însuşi acasă la părinţii săi ca să-i lase un volum de versuri. Dumneavoastră cât de conectat aţi fost la poezia din Ungaria? Dar la cea românească? Aţi citit literatură română de tânăr sau abia mai târziu? Ce aţi citit şi cât de selectiv? Şi la cine aţi revenit? Cine s-a impus de model?

 

– La şaisprezece-şaptesprezece ani deja publicam poezii ici-colo şi citeam cu sete, fireşte, ziarele, revistele maghiare tipărite în România, dar abia dacă reuşeam să am acces la vreo publicaţie din Ungaria. La biblioteca orăşenească din Târgu Secuiesc se găsea literatura universală proaspăt editată în Ungaria, dar poeţii, scriitorii maghiari contemporani lipseau. Îmi amintesc că în anii de liceu profesorul meu de limba maghiară mi-a dăruit antologia tinerilor poeţi din Ungaria, intitulată Első ének (Primul cântec), a fost o satisfacţie nemaipomenită, am şi citit-o de mai multe ori. În această antologia a apărut pentru prima oară Tandori Dezső, de pildă. Tot în dar, am primit şi eposul monumental al lui Juhász Ferenc, A Szent Tűzözön regéi (Legendele Sfântului Potop de Foc). Dar posibilitatea de a citi constant literatură maghiară contemporană am avut numai la Cluj, la facultate, căci la începutul anilor şaptezeci revistele literare maghiare erau accesibile la biblioteca Facultăţii de Filologie. Printre noi, studenţii secţiei maghiare, se aflau la mare cinste atunci Pilinszky János, Weöres Sándor, Nemes Nagy Ágnes. Dintre cei de-acasă, în anii aceia Lászlóffy Aladár mi-a plăcut cel mai mult. E interesant de urmărit modul particular de socializare, cum se structurează identitatea noastră culturală. Căci acum, meditând asupra întrebării, îmi amintesc că şi în clasele a zecea şi a unsprezecea, ca redactor al revistei şcolare, vara, timp de două săptămâni, am fost trimis în aşa-numitele tabere literare, o dată la Buşteni, o dată undeva în judeţul Dâmboviţa. Acolo se aflau numai şi numai aspiranţi la statutul de scriitori şi poeţi. Aşa am cunoscut-o, de exemplu, pe Doina Uricariu. Dar şi Ana Blandiana a vizitat tabăra ca invitată. Şi tot acolo am îndrăgit muzica folk românească, la mare modă atunci. Iar mai târziu, la Cluj, am avut relaţii nemijlocite cu autorii de la Echinox, cu Adrian Popescu şi alţii, dar se aflau acolo şi scriitori germani de excepţie, precum Franz Hodjak. Ne cunoşteam cu toţii. Al. Cistelecan mi-era coleg de an, el la secţia română, eu la cea maghiară. Dar tot atunci am făcut cunoştinţă şi cu poeziile lui Mircea Dinescu, cu care m-am întâlnit personal mult mai târziu, numai în anii optzeci, căci el se afla la Bucureşti. Într-un cuvânt, în identitatea mea de poet maghiar se includ şi acestea. O parte a literaturii române şi întreaga realitate românească.

4. Influenţa lui Szilágyi Domokos a fost covârşitoare, cred eu, asupra întregii poezii a generaţiei sale şi a celei succesoare, mai mult decât a oricărui alt autor. Destinul său tulburător, împins de el însuşi spre un deznodământ tragic, tăinuit şi abscons, versurile sale de o rezonanţă şi sugestivitate uimitoare, alternanţa ritmurilor, sonorităţilor, temelor au atras admiraţia tuturor, nu mai puţin uşurinţa aparentă de a resemantiza şi vehicula atitudini prin asociaţii inedite. După ultimele dezvăluiri făcute de Stefano Bottoni, cele privitoare la colaborarea cu securitatea, poezia sa se citeşte în altă cheie. Se pot decela în metafore şi referinţe livreşti mărturii ale propriei sfâşieri lăuntrice, tragedia trăită, sacrificiul de sine pentru altcineva sau altceva. Pentru poezie putea însemna un impuls măreţ, pentru el o prăbuşire asumată. Îmi vine în minte poezia Iov. L-aţi cunoscut? Credeţi că greşesc citindu-i poezia în această cheie?

 

– Nu m-am întâlnit decât o singură dată cu el, la Cluj, la colţul străzii Universităţii, la intrarea sediului Uniunii Scriitorilor. E posibil să fi fost în 1973 sau 1974, era cu bocanci de munte, impermeabil verde, pulovăr de lână cu gât înalt, stătea de vorbă cu cineva, i-am fost prezentat, am schimbat câteva cuvinte, dar nu-mi mai amintesc despre ce. Însă chipul ascuţit, felul în care era îmbrăcat mi s-au întipărit în memorie. E dureros cazul acesta al lui Szilágyi Domokos. Deşi nu mi-a fost nici prieten, nici mentor; ba chiar mai mult, cum am menţionat deja, poemele cu substrat cultural şi istoric ale lui Lászlóffy Aladár m-au atras mult mai mult. Poate şi pentru că simţul formal şi lingvistic al lui Szilágyi Domokos ar fi fost greu de luat de model, ar fi fost greu de însuşit. Era unic. Cu o asemenea virtuozitate te naşti. Ori o posezi, ori nu. Dar cazul lui mă doare tocmai din pricina schimbării acestei chei de lectură. Deoarece pentru noi Szilágyi Domokos a fost poetul rebel tipic imposibil de încadrat în clişee, care nu dădea doi bani pe convenţii – cu bocanci de munte în centrul Clujului! Nu ni-l puteam imagina stând zi de zi la o masă de scris undeva într-o redacţie, răspunzând la scrisori sau făcând corectură, ori să predea, eventual, literatură maghiară în vreo şcoală. În imaginaţia noastră, el trăia în afara sistemului. El îmi aminteşte necontenit de Nichita Stănescu, şi cu el m-am întâlnit doar de două sau trei ori, şi el avea un simţ genial al limbii, şi el era un fel de a cincia roată a sistemului; în plus, Szilágyi Domokos l-a tradus în maghiară cu o incredibilă empatie. La astfel de oameni, viaţa se identifică, se confundă cu poezia. Şi de altfel avem în cultura maghiară o astfel de convenţie tradiţională, anume că poezia este autentificată sau validată de viaţă. Petőfi Sándor a scris într-o poezie că va muri pe câmpul de luptă, aşa s-a şi întâmplat, şi continuăm de atunci să credem că poezia aceea premonitorie este bună pentru că previziunea s-a împlinit. Aproape toată poezia noastră este de această factură până în ziua de azi, poeţii sunt statuari, eroi, conducători ai naţiunii. De la o vreme încoace, această percepţie e în declin, adică ideea că scriitorul sau poetul trebuie să-i indice societăţii drumul de urmat, dar adevărul e că încă citim în acest spirit poeziile predecesorilor. Cazul lui Szilágyi Domokos, respectiv ceea ce s-a descoperit despre el, e un examen crucial pentru fiecare, prin efectul pe care îl va avea asupra poeziei sale faptul că a pactizat într-un fel cu diavolul. Pentru că are un efect. Nu-l mai citim la fel. Mie mi se pare că în cazul său capodopera n-a fost îngropată sub molozul biografiei ce se dezintegrează, deoarece, după o scurtă buimăceală mută, e citit din nou, analizat, şi e şi iubit. Dar mi-e teamă că lucrurile încă nu s-au încheiat cu asta, pentru că deocamdată încă nu s-a întâmplat decât că am aflat, ştim, dar încă nu conştientizăm că groaznica maşinărie, pentru cine ştie ce şi cu ce instrumente, l-a frânt pe poet şi-i posibil să fi murit ca om suveran cu mult mai înainte, că sinuciderea n-a fost decât o finalitate a acestei morţi. Da, pe Szilágyi Domokos încă îl citim tot aşa ca înainte, cel mult mai tulburaţi, cu un sentiment de frustrare. Va trebui să vină şi vremea când la lectura poeziilor să adăugăm şi noua biografie, dar acest lucru încă nu s-a produs. Am fost copiii unei lumi ticăloase, unii au înfruntat răul, alţii nu. Cred că el, într-adevăr, în toată poezia sa a expiat acest păcat, până când s-a condamnat singur la moarte pentru el. El a ispăşit. Dar alţii? Este inevitabilă recurgerea la judecăţi, pentru că altfel ce rost ar fi avut totuşi opoziţia noastră, a majorităţii, însă nu ştiu dacă mai e posibil să facem ordine în trecut. Oare ni-este îngăduit să facem vreo deosebire în funcţie de motivele pentru care au ajuns unii sau alţii în reţeaua securităţii? Şi reprezintă opera o scuză? Şi eu am multe întrebări, dar răspunsurile sunt puţine. Se pare că şi remarcabilul poet Ştefan Aug. Doinaş a fost colaborator? Dar şi el are poezii copleşitoare, am avut parte de un sentiment înălţător când am tradus Mistreţul cu colţi de argint. Ce profunzime! Şi câtă suferinţă este în aceste opere. Ce epocă ticăloasă se află îndărătul lor. Din când în când, recitesc pagini de Szilágyi Domokos, dar încă am nevoie de un timp de comprehensiune, pentru că odinioară ne imaginam un alt om, un erou singuratic în spatele poeziilor geniale. Poate n-ar trebui, totuşi, să-i cunoaştem mai îndeaproape pe poeţi. Probabil au dreptate esteticienii de astăzi, probabil că New Criticism reprezintă direcţia corectă, ar trebui să fim atenţi numai la text. Dar mai cred şi că asta e mai degrabă laşitate, nu estetică. Dacă se descoperă vreo grozăvie despre predecesorii noştri spirituali, trebuie să ne pricepem să o prelucrăm, precum Esterházy Péter, care a avut tăria de a scrie un roman zguduitor după ce a aflat că tatăl său a fost informator. Aş putea spune că a făcut asta cu o cruzime plină de dragoste. Şi cu Szilágyi Domokos ar trebui să se petreacă ceva asemănător. Merită probabil să i se ridice statuie, dar în locul statuii omului rebel trebuie să punem acum statuia omului îndurerat.

5. Cine au fost preferaţii tânărului poet? La cine v-aţi raportat, cine reprezenta pentru dumneavoastră reperul de valoare? Dintre cei vechi şi contemporani deopotrivă?

– Handicap sau avantaj, eu n-am avut niciodată idoli. Îmi amintesc cât de mirat eram în adolescenţă când am aflat că mulţi dintre colegii mei, în primul rând fetele, desigur, colecţionau fotografii de actori şi erau în stare să cedeze şi o colecţie de dimensiunea unui album pentru fotografia câte unui star mai cunoscut. Aproximativ aşa mă raportam şi la poeţi, îmi plăceau foarte mult unul sau altul, dar nu într-atât încât să-i idealizez. Indiscutabil, noi am crescut cu József Attila, a cărui evidentă – şi sinceră – orientare de stânga l-a făcut dezirabil în regimul comunist şi era predat aproape fără restricţii în şcoală. Comparaţiile şi metaforele sale extrem de plastice ne-au înaripat imaginaţia adolescentină, iar cu mintea sclipitoare ne-a subjugat inteligenţa. Până-n ziua de azi nu m-am vindecat de acest geniu mistuit febril – s-a sinucis şi el la treizeci şi doi de ani – a cărui poezie o consider cea mai bună dovadă că poezia cu adevărat bună nu depinde numai de intuiţie, ci în aceeaşi măsură şi de inteligenţă. Şi de altfel şi la Arany János, dintre cei vechi, contemporan cu Petőfi, celălalt poet pe care l-am iubit şi-l iubesc necurmat, se îmbină colosala forţă verbală cu precizia inginerească, dar este mult mai rece, mai distant decât József Attila. Se pare că nu-i deloc întâmplător că i-am putut îndrăgi durabil şi reciti din când în când tocmai pe poeţii, scriitorii şi artiştii de această factură. Şi mai sunt şi poeţii înflăcăraţi, mesianicii romantici, ca Ady Endre, de pildă. Mai presus de orice îndoială, e unul dintre cei mai mari poeţi maghiari, dar nu l-am putut totuşi îndrăgi cu adevărat în tinereţe, pentru că poetul începător trebuie să se identifice cu el, să se contopească cu el, să ia foc. Şi n-am fost în stare. Interesant totuşi că mai târziu, după ce m-am vindecat de însufleţirile juvenile şi depresiile tinereții, l-am recitit de mai multe ori pe Ady Endre. Îl mai recitesc şi astăzi câteodată. Nu iau foc, dar îl înţeleg foarte bine, îl iubesc foarte mult, textele sale mă emoţionează peste măsură. Depinde şi de vârstă ce fel de literatură citim cu plăcere.

Cine dintre contemporani m-au influenţat în tinereţe? Cei care ne-au influenţat pe toţi, poeţii militanţi în sensul bun al cuvântului, fireşte, cei care dădeau glas mesajului comunitar. Cei care au dus mai departe, de fapt, spiritul lui Ady Endre, dar nu la modul împins la extrem, nu într-atât de patetic. Asta se purta atunci. Aşa era generaţia de poeţi care m-a precedat, aşa-numita a doua generaţie „Forrás”, Farkas Árpád, Király László şi mulţi alţii. Nu-i reneg nici astăzi, dar acum mi se pare mărginită, unidirecţionată acea poezie, cu totul onestă altfel, care căuta posibilităţi de exprimare a protestului faţă de regim. Dar atunci a produs efect, şi-acest aspect, o spun cu o mică ezitare, a fost probabil mai important decât dăinuirea ei.

6. În 1979 a apărut la Editura Dacia antologia Tineri poeţi maghiari din România. Generaţia Forrás, o antologie realizată de Tudor Balteş. A fost una de prezentare numerică în care intrau toţi autorii colecţiei „Forrás”, din care doar cunoscătorii literaturii maghiare din România îşi puteau face o idee a ierarhiilor deja stabilite de critică, dar care nu se puteau sesiza decât în mică măsură din antologie. La numai trei ani după ea, a apărut Vânt potrivit până la tare, antologia poeţilor germani din România, de data aceasta una valorică şi valorizatoare, cu autori de certă valoare, cu selecţii mai cuprinzătoare şi traduceri foarte bune, chiar admirabile, datorate lui Ioan Muşlea, antologator fiind Peter Motzan. Antologia maghiară a trecut cam fără ecou, pe când antologia germană a stârnit o adevărată reacţie de admiraţie şi a pătruns în conştiinţa scriitorilor români. De ce credeţi că a eşuat această tentativă lăudabilă de a construi o punte între cele două culturi într-un moment când prăpastia deja era destul de mare, dar nu la dimensiunile ce au urmat? Ce credeţi că ar trebui să se facă şi s-ar putea face pentru cunoaşterea culturală reciprocă? Intuiţi vreo posibilitate de a elimina eterna suspiciune, alimentată din propriile combustii subterane şi de atât de puţine ori de gesturi concrete?

 

– Adevărul e că generaţia aceea de tineri poeţi germani a fost foarte viguroasă, şi erau mult mai puţin tradiţionalişti decât noi. Pe mulţi dintre ei i-am cunoscut, aceasta a fost, până la urmă, generaţia lui Herta Müller, Richard Wagner şi Werner Söllner, ei deja judecau, pe de o parte, lucrurile dintr-o perspectivă diferită, fiindcă la vremea aceea saşii şi şvabii emigrau continuu ca urmare a convenţiei dintre Germania Federală şi statul român, iar pe de altă parte, cred că erau mult mai implicaţi în cultura română şi aveau legături mult mai strânse cu scriitorii români. Dacă vorbim, desigur, despre aceste antologii, atunci se prea poate că foarte bine instruitul Peter Motzan ştia cum trebuie să selecteze, pe când Tudor Balteş, altfel sufletist, a încercat să adopte un fel de democraţie în antologie. Obişnuiesc să spun: ferească-ne Dumnezeu de democraţie în literatură sau artă, acolo nu te poţi juca de-a egalitatea. Dar cred că nu-i vorba doar de atât, ci în primul rând despre faptul că germanii au adoptat o cu totul altă strategie de convieţuire decât maghiarii şi au înţeles altfel multiculturalismul transilvănean. Noi ne-am temut tot timpul de asimilare, de pierderea identităţii şi ne-am apărat în faţa acestor ameninţări ca ariciul, pe când ei nu aveau, cred, astfel de angoase. Astăzi, e adevărat, din păcate, că abia dacă mai găseşti nemţi în Transilvania, au plecat toţi, dar acest fapt nu-i o consecinţă a strategiei intelectualităţii germane de aici, ci decizia proastă a Germaniei Federale a condus la acest rezultat, respectiv aceea că, în sensul cel mai strict al cuvântului, i-a cumpărat pe germani. Summa summarum: într-un anumit sens, literatura lor era mai modernă decât a noastră. Şi repet, aveau o altă relaţie cu cultura română. În copilărie am fost de multe ori la Braşov, unde mulţi, la vremea aceea, încă vorbeau trei limbi, nemţeşte, româneşte şi ungureşte, şi acest lucru le era caracteristic nu numai germanilor, ci şi românilor şi maghiarilor care trăiau acolo. În comunism, apropierea culturală a devenit un fel de politică oficială, au fost traduse în limba maghiară cele mai bune opere ale literaturii române, de la Eminescu şi Caragiale la Liviu Rebreanu şi mai departe. Mai mult, chiar şi mai înainte, între cele două războaie mondiale, cei mai buni poeţi din Transilvania, Áprily Lajos, Dsida Jenő şi alţii, au tradus din limba română. Atunci încă se părea că va avea câştig de cauză ideologia propovăduită de Kós Károly, aşa-numitul transilvanism, care afirma că în cultura născută în Transilvania se recunosc particularităţi care transcend identitatea lingvistică şi naţională. Dar în ciuda acestui fapt, intelectualitatea maghiară, devenită minoritară după 1918, n-a reuşit să prelucreze această traumă, ea fiind prezentă, de fapt, şi în zilele noastre, ne temem de deschidere, pentru că vedem în ea o ameninţare. Şi-apoi nici intenţia cunoaşterii n-a fost cu totul reciprocă, s-au tradus într-adevăr multe lucruri în limba română, dar nici pe departe atât cât s-a tradus în sens invers, din română în maghiară, şi chiar şi antologia lui Tudor Balteş a fost mai curând excepţia decât regula, dar o excepţie benefică. În comunism, indiscutabil, s-a forţat apropierea, şi poate tocmai de aceea era prea evident că totul e cusut cu aţă albă, că nu-i o intenţie sinceră. Nu era decât un fel de faţadă Potiomkin. Şi cu toate acestea, susţin că ar fi necesar şi astăzi un sprijin bugetar constant, căci am auzit cu surprindere nu de mult că degeaba există bani la ICR pentru dezvoltarea relaţiilor cu străinătatea, de pildă, pentru că în acest cadru nu prea se poate include apropierea literară româno-maghiară din interiorul ţării, traduceri reciproce şi altele de felul acesta. S-ar putea găsi soluţii, indiferent cu câtă dificultate, dar nu reprezintă o prioritate, deşi ar trebui să fie. Aş putea da ca exemplu chiar cazul meu pentru a se vedea cât de mult înseamnă să existe o solicitare, căci în anii optzeci, la cererea prietenului meu, regizorul şi poetul Tompa Gábor, care a vrut s-o pună în scenă la Cluj – şi a şi reuşit până la urmă –, am tradus drama lui Lucian Blaga, Meşterul Manole. Mărturisesc că atunci l-am cunoscut cu adevărat pe Lucian Blaga şi m-am apropiat prin traducerea acestei singure opere nu numai de el, ci şi de caracterul mult mai metafizic al literaturii române în general, deosebit de cea maghiară. Cultura nu poate înlocui politica, dar capodoperele ne-ar putea ajuta foarte mult în înţelegerea reciprocă, şi în amândouă literaturile iau naştere şi astăzi scrieri într-atât de remarcabile încât ar trebui în mod obligatoriu să le cunoaştem. Dar pentru acest lucru avem nevoie, într-adevăr, de reciprocitate. Îmi amintesc că în anii şaptezeci, când am ajuns la Târgu-Mureş, mulţi dintre scriitorii români, Dan Culcer, Romulus Guga şi alţii, vorbeau remarcabil ungureşte, cunoşteau literatura maghiară, traduceau în mod sistematic. Faptul că ajungem să cunoaştem ceva încă nu înseamnă că îl vom şi îndrăgi, dar în mod cert nu ne vom mai teme de el ca de necunoscut. De multe ori m-a pus pe gânduri faptul că eu, de pildă, sunt prezent de un sfert de veac în viaţa publică din România, mă cunosc foarte mulţi oameni, dar o bună parte a ziariştilor români încă nu-mi scriu nici acum corect numele. De parcă ne-am mişca în lumi paralele şi de parcă nici n-am vrea să ne cunoaştem cu adevărat, deşi soluţia este, după părerea mea, extrem de simplă: prin faptul că trăim împreună, convieţuim, noi, maghiarii şi românii transilvăneni, cunoaştem lucruri pe care nici românii de dincolo de Carpaţi, nici ungurii din Ungaria nu le ştiu. Acest specific transilvănean ar trebui să-l exploatăm şi ar trebui să ne dumirim, în sfârşit, că multiculturalismul ar elibera energii colosale în această regiune, dacă am fi capabili să-l considerăm un avantaj şi nu un neajuns.

7. Credeţi că generaţia dumneavoastră a reuşit să ţină pasul cu tendinţele şi orientările din Ungaria sau a repetat ceea ce s-a petrecut în perioada interbelică în viaţa literară, când Transilvania părea să-şi descopere o voce proprie şi o vocaţie culturală ce nu mai era un ecou al şesului ungar? Credeţi că s-a produs vreodată, măcar într-o măsură cât de cât sesizabilă, schisma care l-a siderat pe respectabilul episcop Ravasz László? Putea o graniţă politică să producă o asemenea ruptură câtă vreme unitatea lingvistică rămânea nealterată? Sau erau numai alerte amplificate răsunător în conştiinţa identitară zdruncinată de acele schimbări profunde?

 

– Să nu se creadă nicidecum că diferenţele spirituale între Ungaria şi Transilvania s-au constituit în ultima sută de ani. Cu două sute şi ceva de ani în urmă, unul dintre vechii poeţi maghiari, Csokonai Vitéz Mihály, de pildă, vorbea deja despre faptul că o naţiune trăieşte în două ţări, şi nu se gândea doar la diferenţele politico-administrative, nici măcar la faptul că în istorie vreme destul de îndelungată Transilvania a fost principat de sine-stătător, ci şi el, ca şi mulţi alţii dintre scriitorii maghiari din secolele al XIX-lea şi al XX-lea, se referă la diferenţele de mentalitate. În Transilvania, culturile maghiară, română şi germană s-au influenţat continuu, au determinat modul de gândire al celor care trăiau aici. Aş spune că suntem predestinaţi la toleranţă, dar pentru asta ar trebui să învingem intoleranţa izvorâtă din interese politice şi economice. Pentru mine, ca scriitor, această întrebare este foarte importantă şi pentru că limba maghiară este într-adevăr cu totul unitară, maghiarul din câmpia de la vest de Dunăre îi poate înţelege fără nici o dificultate pe secuii care trăiesc în estul Transilvaniei, nu există nici măcar diferenţe dialectale notabile. Mai mult chiar, eu cred că ardelenii vorbesc o limbă maghiară mai  expresivă, e adevărat că mai nou, pe ici, pe colo, folosesc şi câteva cuvinte împrumutate din română, dar acestea sunt mai mult terminus tehnicus, de gestionare a problemelor administrative. Dar fireşte că nici în cazul românilor ardeleni nu diferă prea mult lucrurile, şi ei au astfel de particularităţi lingvistice. E interesant cât de repede observ acum, după ce în ultimele decenii am trăit destul de mult la Bucureşti, lucruri pe care mai de mult nu le sesizam, dacă cineva e ardelean şi nu român din regat, de exemplu. Românii ardeleni vorbesc mai tărăgănat, lungesc câte-o vocală, şi folosesc şi ei cuvinte maghiare de împrumut. Ei bine, la fel există diferenţe şi între maghiarii din Ungaria şi din Transilvania. În timpul din urmă, tot mai mult, îmi dau seama ce mare greşeală au comis politicienii maghiari la vremea aceea, în 1848 şi-apoi la compromisul din 1867, că n-au asigurat un cadru juridic adecvat specificului multicultural al Transilvaniei, aceeaşi greşeală au comis-o politicienii români după 1918, iar astăzi, în circumstanţe cu totul diferite, desigur, intelectualii români şi maghiari din Transilvania n-ar mai trebui să fie atât de orbi. Nu-i un slogan politic, pur şi simplu, faptul că România va fi mai săracă prin lichidarea progresivă a specificului multicultural. Mai răsfoiesc din când în când, indispus, câte un ghid turistic editat la noi, care prezintă numai monumente arhitecturale româneşti, în primul rând bisericile de lemn de o valoare cu adevărat unică, de parcă în Transilvania nici n-ar exista maghiari. Şi există exemple şi pentru reversul monedei în baedekere din Ungaria, care vorbesc numai despre conace, castele, palate maghiare. După 1989, în literatura maghiară de aici s-au schimbat foarte multe lucruri, pentru că pe noi au încercat înainte să ne izoleze într-atât de mult de literatura din Ungaria, încât până şi la şcoală ni s-a predat separat într-un an literatura maghiară din secolul al XX-lea, în celălalt an literatura maghiară din România, şi e de la sine înţeles că scriitorilor maghiari li s-a umplut paharul, ei voiau să se vorbească despre o singură literatură comună. Aşa şi era normal, dar trebuie să spun că şi în literatură a existat şi există specificul transilvănean, mai de mult domina, de pildă, literatura memorialistică, proza documentară, iar în ultimul secol, în situaţia de minoritari, limba maternă în sine a constituit o valoare mult mai mare decât în general, astfel că mai-mai că limba însăşi a devenit obiectul literaturii, acest lucru se putea observa în perioada interbelică la Tamási Áron, iar după aceea în eseurile lui Sütő András, dar şi în poeziile lui Kányádi Sándor. Dar astăzi tendinţa este, totuşi, ca literatura maghiară să aibă un sistem de valori unitar, să nu existe diferenţe regionale. În Ungaria există în prezent mulţi scriitori de elită originari din Transilvania, Bodor Ádám, Bartis Attila, Dragomán György, Szabó T. Anna, Tompa Andrea, Papp Sándor Zsigmond, ei inspirându-se de multe ori şi astăzi din universul transilvănean. Există totuşi o contradicţie, anume că în timp ce în literatură cursul firesc era integrarea în sistemul maghiar unitar de valori, în politica maghiară din România am încercat să valorificăm exact alteritatea, altfelitatea, am afirmat tot timpul că noi trebuie să ducem o politică autonomă, pentru că situaţia noastră este specifică, nu ni se poate spune de la Budapesta ce să facem, aşa cum nu ne-am putut imagina nici ceea ce clama, la începutul anilor nouăzeci, unul sau altul dintre politicienii români, anume că maghiarii de aici ar trebui să facă politică în cadrul vreunui partid românesc. Da, Transilvania e altfel, şi această altfelitate este oglindită, într-o măsură mai mare sau mai mică, şi de literatură, dar acest lucru îmbogăţeşte cultura maghiară, nu o sărăceşte. Activitatea de scriitor şi arhitect a lui Kós Károly sau pictura lui Nagy Imre nu se puteau naşte decât în Transilvania, şi convingerea mea e că vom putea fi cu adevărat europeni numai atunci când nu vom nega aceste particularităţi regionale, ci vom încerca să le valorificăm în ceea ce creăm. Am vorbit mai înainte de Lucian Blaga. El este, după părerea mea, scriitorul şi gânditorul tipic transilvănean, dar şi tipic român şi european totodată. După 1989, sarcina generaţiei mele a constat în ralierea la cultura ungară, fapt împlinit, dar acuma cred că a sosit şi timpul afirmării răspicate a transilvanismului nostru.

8. Este literatura maghiară din Transilvania (dar şi din celelalte provincii cu populaţie maghiară din afara Ungariei) recuperată şi integrată de cultura maghiară? Sau se produce fenomenul la care asistăm în literatura română, atenţia acordată literaturii basarabene sau din Banatul sârbesc netrecând de o deferenţă binevoitoare?

 

– Situaţia literaturii transilvănene sau a literaturii altor provincii din afara hotarelor Ungariei în cadrul literaturii maghiare e mult mai contradictorie decât a scriitorilor basarabeni sau voivodineni în cultura română. Cei din urmă de află la periferie şi nu beneficiază probabil de atenţia care li s-ar cuveni. În deceniile din urmă, diferitele guverne române n-au avut faţă de ei o politică de susţinere consecventă. În opoziţie, n-aş putea afirma că scriitorii maghiari din Transilvania, de pildă, nu s-ar afla în atenţia criticii. Dimpotrivă, chiar şi în epoca lui Ceauşescu, în timp ce Ungaria oficială i-a neglijat pe maghiarii de aici, în conştiinţa maghiară Transilvania era şi atunci scăldată într-o aură mitică, pentru cei din Ungaria acesta era pământul tradiţiilor strămoşeşti, aproape un răsărit mirific. Într-un anumit sens, acesta este adevărul, căci multe dintre valorile folclorice, de pildă, aici s-au păstrat mai aproape de starea lor originară. Acesta este pământul baladelor, cum obişnuim să spunem. Şi s-a păstrat aşa până-n ziua de azi. Dar o astfel de optică e şi un obstacol în calea integrării, pentru că nu suntem scăpaţi nici o clipă din ochi, dar de multe ori am sentimentul că de la noi se aşteaptă conservarea acestei străvechimi, a acestei stări arhaice, ne văd ca pe un fel de rezervaţie. S-a mai schimbat puţin această situaţie, mulţi dintre noi au pătruns în mod firesc în conştiinţa publică din Ungaria. În plus, odată cu explozia tehnicii de comunicare, în lumea internetului, din multe puncte de vedere nu mai contează dacă omul trăieşte la Târgu-Mureş sau la Budapesta ori Bucureşti. De aceea, repet, aprecierea noastră încă este contradictorie. Această contradicţie este prezentă şi în ceea ce afirm eu, deoarece spun frecvent, pe de o parte, că în literatură nu trebuie să ne dezicem de identitatea noastră transilvăneană, ci s-o fructificăm în operele noastre, iar pe de altă parte mă irită şi pe mine dacă vreunul dintre critici nu aplică un sistem de valori unitar, ci îi înşiră separat pe scriitorii maghiari din Transilvania. Noi şi aşa avem de luptat cu tradiţionalismul, trebuie să încercăm să scăpăm de această etichetă, care, în parte, este şi reală, iar pe de altă parte tocmai această viziune tradiţională se aşteaptă de la noi în Ungaria. Deşi condiţia de minoritar – să formulăm mai bine aşa: izolarea de cultura de aceeaşi limbă cu noi – poate să producă fenomene cu totul neaşteptate. Înainte de 1989, de pildă, în Iugoslavia mult mai deschisă în comparaţie cu celelalte ţări socialiste, literatura maghiară de acolo a fost deosebit de modernă, s-au creat capodopere valide şi astăzi în poezie şi proză, şi n-a existat nici în Ungaria, nici la noi o publicaţie neoavangardistă comparabilă cu revista maghiară din Voivodina, Új Symposion (Noul Symposion). Revenind la operele literare maghiare care au luat naştere în România, cred că în Transilvania există o comunitate maghiară destul de numeroasă şi diferenţiată – care numără şi astăzi aproape un milion trei sute de mii de suflete -, considerată minoritate numai datorită condiţiilor, dar altfel capabilă să susţină o viaţă literară în toată puterea cuvântului.

9. Ce regrete are poetul?

 

– Politica m-a acaparat timp de mai bine de două decenii, din care zece ani, între 1995 şi 2005, au trecut fără să fi scris vreun text beletristic. Nu regret deloc timpul sacrificat pentru politică, pentru mine a reprezentat o încercare colosală, o experienţă vastă şi o viaţă incredibil de intensă, dar tăcerea aceea de zece ani, tăcerea aceea n-ar fi trebuit s-o accept. În 1989, eu deja eram un poet cunoscut şi recunoscut şi în Ungaria, apoi, pe măsură ce mă cunoşteau ca politician, într-atât încât şi în ziua de astăzi mă mai opresc uneori oamenii pe stradă în Budapesta, în acest timp aproape că m-au uitat ca poet. Consider că am avut un mare noroc că după 2005 am reuşit să revin în literatură, aproape după pilda cu cămila prin urechea acului, şi mai am şi satisfacţia că şi cei ce mă înjură ca politician au doar cuvinte bune despre poezia mea – sau o trec sub tăcere. Am revenit, da, însă marea dilemă e dacă tot acolo unde aş fi dacă n-aş fi întrerupt scrisul? Literatura e un curs viu, nu poţi pur şi simplu să ieşi din el, apoi să te afunzi iar în curent, pentru că între timp totul s-a schimbat. Ce mai regret? Faptul că n-am ţinut un jurnal, am foarte multe note, dar nu am un jurnal. Mi-ar fi prins bine şi ca scriitor. Multe alte lucruri aş mai putea regreta, dar nu am un sentiment de frustrare. Atât a încăput în existenţa mea de până acum, ce o mai fi, vom vedea.

10. Dar politicianul?

 

– Ceea ce nu regret: că n-am devenit un adevărat politician de carieră nici după decenii petrecute în politică, tot timpul am simţit că nu este meseria mea şi mi-am asumat-o numai pentru că a fost nevoie de mine, dar cu sentimentul că am un loc al meu, unde mă pot întoarce oricând. Eu cred cu adevărat că nu-i bine dacă cineva consideră politica o meserie, pentru că atunci va face orice ca să nu-şi piardă poziţia, ceea ce poate fi periculos. Nu-i îngăduit să te obişnuieşti cu privilegiile, pentru că omul va avea rău de înălţime, va începe să se teamă de prăbuşire. Văd această spaimă la mulţi politicieni tineri de azi, nu au curajul, de pildă, de a contrazice opinia publică, nu îndrăznesc să aibă opinii. Nu regret că am renunţat la preşedinţia Uniunii, pentru că am făcut-o din hotărâre proprie, şi nu regret nici că de la toamnă nu-mi voi mai asuma nici mandat parlamentar. Aş mai avea putere, dar nu vreau să asist la demolarea a ceea ce am construit de-a lungul a foarte mulţi ani. Pentru că regret, în schimb, că scopul nostru crucial, democraţia parlamentară, pare să se clatine, sunt tot mai răspândite ideile antisistemice, ceea ce poate conduce cu uşurinţă la un sistem autoritar. De multe ori îmi pun întrebarea: oare unde am greşit, pentru că-i evident că noi n-am construit baze îndeajuns de solide pentru democraţie. Şi din când în când îmi vine în minte că în timp ce lucram stăruitor – şi cu succes, sunt convins – la lărgirea drepturilor minorităţilor şi la îmbunătăţirea relaţiilor româno-maghiare, de multe ori nu-mi mai rămânea destulă energie pentru numeroase alte probleme, să mă exprim cu privire la funcţionarea parlamentului, a sistemului juridic, a separării efective a puterilor statului, deşi aveam o opinie fermă şi despre aceste lucruri. Nu pot să spun că n-am încercat deloc să-mi exprim părerea, dar puteam să fac mai mult, pentru domeniul culturii, să zicem, ca să primească mai multă alocare bugetară nu numai ocazional, când tocmai ne aflăm la putere, ci ar fi trebuit să structurăm sisteme de subvenţionare durabile, greu de nesocotit ori demolat. Nu regret deci ce am făcut, ci ceea ce puteam să mai fac. Au fost prea multe soluţiile care s-au năruit într-o clipă îndată ce s-a schimbat conjunctura politică favorabilă – sau se pot oricând prăbuşi.

11. Într-o cronică la Ruleta maghiară îmi exprimam nedumerirea (dacă nu chiar reproşul) că poetul este împins în planul secund, că politicul acaparează şi domină discursul, dar credeam că e din pricina întrebărilor, dar acum, când am încercat să evit sfera aceasta, rezervându-i o singură întrebare explicită, daţi-mi voie să constat că gândirea poetului este deja parazitată de el, recurgeţi la argumentul politic înaintea celui cultural şi vă situaţi de la bun început pe o poziţie defensivă. Cred că a devenit deja un reflex. Mă înşel? Sau am devenit şi eu atât de cusurgiu încât despic firul în patru şi când nu-i necesar? Aveţi şi opţiunea de a nu răspunde…

 

– Da, nu neg că m-a contaminat politica şi mi-e greu să scap de ea. Dar să devină circumstanţă atenuantă faptul că în această parte a Europei politica, aşa cum o înţeleg eu, nu înseamnă, pur şi simplu, că puterea câştigată de către conducători pregătiţi în mod corespunzător pentru asta este pusă în slujba binelui public în administraţie, economie, ci politica suntem noi înşine. Dacă vă place mai mult, prin părţile noastre politica e însuşi destinul, e bogată în promisiuni dătătoare de speranţă, ca la sfârşit să ne lase mereu cu sentimentul că am fost înşelaţi. În poezia mea nu-i prezentă însă politica de fiecare zi, dar obişnuiesc să spun că şi poetul lucrează cu materialul clientului, precum croitorii de odinioară, pentru că, într-un fel sau altul, scriu despre ce se află în preajma noastră. Şi dacă cineva îmi citeşte eseurile ori publicistica, va observa că mă întorc necontenit la întrebările fundamentale pentru mine, încerc să înţeleg măcar istoria ultimului secol. Ceea ce nu-i uşor, desigur, dacă nu chiar imposibil, pentru că în această parte a Europei istoria îi oferă fiecărei naţiuni, ba câteodată chiar şi fiecărui om, înţelesuri foarte diferite. Dar un lucru mi se pare dincolo de orice îndoială: dacă intelectualii n-ar fi ezitat să-şi spună cuvântul în momentele cruciale, probabil că astăzi lucrurile ar arăta altfel. Să nu se înţeleagă greşit, nu vreau să spun că scriitorii, pictorii, muzicienii ar trebui să-şi abandoneze ocupaţia de bază şi să se ducă în parlament, de pildă. Şi eu ştiu că trebuie să existe peste tot o diviziune a muncii. Ba mai mult, consider că nu-i un lucru bun că aşa-numita societate civilă – sau cel puţin unii dintre reprezentanţii ei – se poartă din când în când de parcă ea ar trebui să guverneze, ceea ce înseamnă că îşi abandonează statutul civil, şi-i este peste măsură de greu să înţeleagă acest lucru. Dar este extrem de necesar un control intelectual, intelectualii ar trebui să-şi exprime mai frecvent opinia în legătură cu problemele cruciale. Aceasta este dilema mea, de aceea mă întorc obsesiv la politică şi atunci când este vorba de literatură. Mi-e teamă de un regim în care destinul meu se află în mâinile altora, iar eu nu pot avea nici măcar un cuvânt de spus. Am resimţit asta cu vârf şi îndesat înainte de 1989. Totuși, la răstimpuri, îmi vin în minte viziunile utopice ale lui Platon despre stat; cred într-adevăr că lumea nu trebuie să fie condusă de poeţi, dar nici de filosofi, pentru că ei nu sunt capabili de compromis, şi din asta ni se trag de regulă necazuri mari.

12. Pentru cititorul român, vă rog să creionaţi un tablou al poeziei maghiare postbelice, confluenţele ei cu poezia maghiară din România şi din lume, cu poezia altor naţiuni, cu poezia universală. Este îndeajuns de bine cunoscută poezia maghiară dincolo de hotarele limbii?

 

– Despre literatura maghiară se obişnuia să se spună că e dominată covârşitor de poezie. Se pare că această afirmaţie a şi fost adevărată în secolul al XIX-lea, poate şi la începutul secolului al XX-lea, dar în prezent lucrurile stau altfel. Observ însă că sunt foarte mulţi cei care scriu şi în continuare versuri, internetul e plin de aşa-numitele bloguri de poezie, în rândurile tinerilor a devenit din nou populară poezia declamată, slam poetry, dar numeroşi poeţi maghiari recunoscuţi au început să scrie şi proză. Mai mult chiar, a devenit tot mai îndrăgită literatura documentară scrisă cu mijloacele eseului şi ale beletristicii. Dar acesta nu-i un fenomen exclusiv maghiar, pentru că nu-i cu totul întâmplător că ultimul premiu Nobel pentru literatură i s-a acordat Svetlanei Alekseevici, scriitoarea bielorusă cunoscută pentru reportajul literar. Proza este mai potrivită şi pentru durarea de punţi între culturi, pentru că poezia este mult mai focalizată pe limbă, e greu, uneori pare de-a dreptul imposibil de tradus, deşi n-ar trebui să fie, dacă acceptăm că traducerea este o altă creaţie autonomă care se află în relaţie referenţială cu originalul. Dacă dintr-un text al meu, de exemplu, iese o poezie bună într-o altă limbă, nu poate fi decât un câştig. Dar nu se poate să nu recunoaştem că în comparaţie cu proza maghiară contemporană, cu scriitori cunoscuţi în toată lumea, precum Nádas Péter, Esterházy Péter, Spiró György, Krasznahorkai László, nemaivorbind de Nobelul lui Kertész Imre, poezia se află în umbra ei. În cazul poeziei maghiare există şi o explicaţie particulară, întrucât la începutul secolului al XX-lea a existat un val avangardist, care a impus versul alb, poezia în vers liber, cum obişnuim să spunem, dar acest fenomen n-a devenit atotstăpânitor. Dimpotrivă, lirica maghiară de după al doilea război mondial e mai degrabă caracterizată, de pe o parte, de un suprarealism de sorginte populară, militant, iar pe de alta de un discurs clasicizant, dar urban totodată, însă nici una dintre aceste orientări n-a renunţat la forma fixă. Aş putea spune că poetul maghiar se cuvine să cunoască şi astăzi metrică şi că şi astăzi sunt în vogă forme poetice precum sonetul. Sub acest aspect, nu există diferenţe reale între cei din Ungaria şi cei din Transilvania, deşi s-ar putea ca transilvănenii să fie şi mai centraţi pe limbă şi formă decât cei din Ungaria. Dar în poezia maghiară postbelică din Transilvania încap atât ideile puritane ale debutantului din anii cincizeci Székely János, cât şi imaginile sugestive, asociaţiile geniale ale congenerului său, Kányádi Sándor, ca şi furibunda demolare a convenţiilor de către poeţii anilor optzeci. E o lirică moralistă şi una, şi cealaltă, indiferent de forma poetică, pentru că tot ceea ce s-a născut în regimul comunist, şi chiar şi după aceea încă o vreme, atât în Ungaria, cât şi în Transilvania, e o poezie a libertăţii. În Ungaria, poezia lui Nagy László şi Juhász Ferenc, originari din mediile populare, vorbeşte despre libertate, la fel a catolicului, metafizicului Pilinszky János, a virtuozului artist al formei Weöres Sándor sau textele mult mai tânărului decât ei Tandori Dezső, autor al unei cu totul originale poezii de critică a limbajului, aşa cum o fac şi la noi poeziile deja amintitului Szilágyi Domokos sau ale lui Lászlóffy Aladár. E o poezie moralistă, repet, asta e virtutea, dar şi viciul ei de multe ori. Iar sub aspect formal diferă izbitor de poezia românilor, care are un caracter mult mai puţin critic cu limbajul – dacă facem abstracţie de excepţii covârşitoare, precum Nichita Stănescu -, însă versurile albe sunt pline de tulburătoare asociaţii suprarealiste. În comparaţie cu acestea, poezia maghiară e cu totul altfel, mai riguroasă, mai pedantă, mai raţională, ceea ce-i când un avantaj, când un dezavantaj. Dar din toate punctele de vedere ar fi justificată o mai bună cunoaştere reciprocă.

În privinţa gradului în care este cunoscută poezia maghiară, cred că un singur poet clasic maghiar e cunoscut în toată lumea, Petőfi Sándor, dar şi el mai ales ca revoluţionar romantic la care poezia şi conduita se suprapun. Deşi poezia maghiară a secolului al XX-lea este extrem de puternică, viguroasă şi originală, după părerea mea, ar trebui să se facă mai mult pentru cunoaşterea ei, pentru că acest lucru nu se produce niciodată spontan, recunoaşterea ei trebuie organizată, administrată, finanţată.

 

Interviu realizat de KOCSIS Francisko

[Vatra, nr. 7-8/2016]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s