Posteritatea şi lupta cu inerţiile

– interviu cu Radu MAREŞ

 radu-mares

Ion Filipciuc: – Prietene Radu Mareş, iar te înghesui cu câteva întrebări în speranţa că răspunsurile o să mă izbăvească, de astă dată, într-o documentare despre Nicolae Labiş. Cum ai luat cunoştinţă de poezia lui Labiş?

Radu Mareş: – S-a întâmplat târziu, abia la Suceava, unde, ca proaspăt absolvent de litere şi după câteva rătăciri, am lucrat o perioadă. Să notez că veneam acolo de la Cluj unde fierbea mustul. Era a doua jumătate a deceniului şapte, se simţeau oarecum efectele bune ale dezgheţului ideologic de care generaţia mea profita. În cenacluri se citea poezie „de notaţie”, după expresia lansată la „Steaua”, care păstra amintirea pozitivă a lui Baconski. Debutaseră clamoros Blandiana şi Ion Alexandru, poezia tinerilor avea acum alţi referenţi, stele cu strălucire mai proaspătă şi se pregătea echipa de poeţi clujeni care va fugi curând la Bucureşti. Cu toţi aceştia eram prieten, noi între noi ne treceam, ca iarba de leac, cotele cărţilor puse la index din biblioteca universităţii, iar datorită lui Ion Papuc, eseistul strălucit pus la index azi, dormeam cu Blaga sub pernă. Pe partea cealaltă, la cursul de literatură română de după 1944, din anul V, îi analizam la seminarii tot pe canonicii Beniuc cu Mărul de lângă drum şi pe Dan Deşliu cu Lazăr-ul lui, pentru că rezistenţa la schimbare era uriaşă şi abia după un timp cominterniştii care făceau legea vor fi siliţi să-l accepte pe Blaga, deşi cu coruri de ţipete şi cu recriminări, cum se întâmplă azi – în fond, e acelaşi joc – cu Eliade. Pe scurt, în acest peisaj când crăpa coaja de gheaţă a realismului socialist, Labiş, care murise, era undeva excentric, în penumbră. Ştiam, aşa cum ştiam multe, de tramvai, numele lui avea o anume circulaţie, suna familiar, dar nu mai mult. Fusese depus pe un raft mai îndepărtat.

Citește în continuare →