Posteritatea şi lupta cu inerţiile

– interviu cu Radu MAREŞ

 radu-mares

Ion Filipciuc: – Prietene Radu Mareş, iar te înghesui cu câteva întrebări în speranţa că răspunsurile o să mă izbăvească, de astă dată, într-o documentare despre Nicolae Labiş. Cum ai luat cunoştinţă de poezia lui Labiş?

Radu Mareş: – S-a întâmplat târziu, abia la Suceava, unde, ca proaspăt absolvent de litere şi după câteva rătăciri, am lucrat o perioadă. Să notez că veneam acolo de la Cluj unde fierbea mustul. Era a doua jumătate a deceniului şapte, se simţeau oarecum efectele bune ale dezgheţului ideologic de care generaţia mea profita. În cenacluri se citea poezie „de notaţie”, după expresia lansată la „Steaua”, care păstra amintirea pozitivă a lui Baconski. Debutaseră clamoros Blandiana şi Ion Alexandru, poezia tinerilor avea acum alţi referenţi, stele cu strălucire mai proaspătă şi se pregătea echipa de poeţi clujeni care va fugi curând la Bucureşti. Cu toţi aceştia eram prieten, noi între noi ne treceam, ca iarba de leac, cotele cărţilor puse la index din biblioteca universităţii, iar datorită lui Ion Papuc, eseistul strălucit pus la index azi, dormeam cu Blaga sub pernă. Pe partea cealaltă, la cursul de literatură română de după 1944, din anul V, îi analizam la seminarii tot pe canonicii Beniuc cu Mărul de lângă drum şi pe Dan Deşliu cu Lazăr-ul lui, pentru că rezistenţa la schimbare era uriaşă şi abia după un timp cominterniştii care făceau legea vor fi siliţi să-l accepte pe Blaga, deşi cu coruri de ţipete şi cu recriminări, cum se întâmplă azi – în fond, e acelaşi joc – cu Eliade. Pe scurt, în acest peisaj când crăpa coaja de gheaţă a realismului socialist, Labiş, care murise, era undeva excentric, în penumbră. Ştiam, aşa cum ştiam multe, de tramvai, numele lui avea o anume circulaţie, suna familiar, dar nu mai mult. Fusese depus pe un raft mai îndepărtat.

Nici Suceava nu era mai generoasă cu amintirea poetului?

– Suceava n-avea puterea să se abată de la regula centrului. Se ştie, dar nu strică s-o repetăm: aici, în pagina culturală a ziarului „Zori noi”, Dragoş Vicol îl debutase cu o poezie pe elevul Labiş din Fălticeni. Pentru destinul foarte tânărului lansat în arena leilor asta n-a însemnat mare lucru, el şi-a rupt imediat – şi cumva de la sine – ancorele provinciale, fiind destinat să se plaseze şi să rămână în maxima vizibilitate a centrului. Să nu uităm nici că „Bucovina” era cuvânt prohibit, Labiş nu-l foloseşte nici măcar o dată, după ştiinţa mea. Dar şi că regiunea Suceava, marea regiune lăţită de la Darabani, pe Siret, până-n creierii munţilor la Cârlibaba, era loc de exil pentru intelectualii dizgraţiaţi, un fel de Kamciatkă a României. Trecuse însă un deceniu de la moartea lui şi se mai schimbase câte ceva şi pe aici. Fusese, între altele, lichidată marea, terifianta închisoare de la marginea (de atunci) a târgului, devenită clădire labirintică de birouri, sediul aministraţiei regionale unde în vârf trona mogulul Emil Bobu, fost lăcătuş la Paşcani. Era o lume extraordinară despre care pot povesti o mie şi una de nopţi. O lume cu care n-am reuşit nicicum să mă acomodez şi care, curând, m-a şi expulzat. Vreau să spun că în acea ambianţă a deceniului 7 poezia era zero, de Labiş n-avea habar niciunul din cei aflaţi în post de decizie în partid. Şi totuşi, unul din cei doi scriitori datorită cărora, după un deceniu de semiuitare (firească sau nu, respectuoasă sau ingrată, tactică sau impusă, nu ştiu), a fost forţată reinserţia lui Labiş în prima linie a poeziei noastre, trăia şi lucra aici. Numele acestuia e Platon Pardău.

Un nume pe care nu-l mai pomeneşte nimeni.

– Aşa e. Dar explicaţia e mai lungă. La jumătatea deceniului 7, Pardău, care absolvise  istoria la Cluj, devenise, printr-un interesant joc al sorţii a cărui analiză o las altora, numărul 1 în cultura şi arta fostei regiuni şi unicul de cuvântul căruia ţineau cont marii mahări de la partid, toţi fiindu-i intelectualiceşte inferiori. Era pentru tânărul (sub 30 de ani) autor al unui volumaş de versuri tipărit în faimoasa colecţie „Luceafărul” a debuturilor un atuu colosal. Ce a făcut el? Ca redactor şef al ziarului regional, a adunat lângă el, cu listă aprobată la partid şi, desigur – fără glumă – la securitate, pe toţi cei cu o dexteritate notabilă pentru scris, din care să-şi facă o echipă de lucru. Nu era ceva de realizat bătând din palme. Veleitari, ca peste tot, erau puzderie, poeţi populari şi gazetari selectaţi după criteriul originii sociale şi calificaţi cu chiu cu vai la locul de muncă. Oricât de vastă era regiunea Suceava, disponibilul de condeieri era dramatic de redus, poate zece, poate cincisprezece inşi pe care să te bizui să-ţi scrie un text onorabil, la care să nu mai transpire să-l „stilizeze” şi altcineva. Ambiţios, Pardău a pornit cu un supliment cultural-literar  de duminică al ziarului şi s-au văzut curând rezultatele bune.  Sigur, nu risca nimeni să scrie, nici măcar acasă, necitit de altcineva, abătându-se de la strictele indicaţii limitative, să înfrunte adică cenzura. Din Bucovina istorică mai supravieţuia, era în aer, un anume respect pentru textul de dat la tipar, asta între vârstnici, de la care învăţau şi cei tineri. O ştiinţă a frazei bine întoarsă din condei, a strofei de recitit cu încântare. Adunaţi la grămadă în suplimentul amintit s-a văzut că rezultatul era mult, foarte mult peste baremurile foii provinciale unde se oploşesc grafomanii. (Erau şi din aceştia, pentru că fără ei e imposibil, dar nu în prim-plan, ochiul cititorului glisa peste textele lor.) Fapt e că despre „suplimentele” lui Pardău s-a aflat şi la Bucureşti şi s-a şi vorbit despre ele foarte elogios la nielul de sus al puterii centrale. Ocolul se lungeşte, dar fără descâlcirea contextelor nu se va înţelege nimic.

Important e să ajungem şi la Nicolae Labiş.

– Vom ajunge. Prin soţie, o femeie extrem de ambiţioasă, poetul Pardău era însă în relaţie şi cu gruparea bucureşteană Porumbacu-Petroveanu-Mugur etc., care-l sprijinea şi povăţuia. Părerea mea nedovedibilă e şi că a urcat în ierarhie cu acelaşi sprijin. Şansa lui a fost ca în acest mediu de literatori apropiaţi de putere şi interesaţi de ea, Pardău fiind o stea în urcare pe care poţi să mizezi, să se fi încrucişat şi cu Lucian Raicu, fost cel mai bun prieten al lui Labiş. Ideea a rodit din această întîlnire. Pardău avea şi fler şi o anumită inteligenţă foarte adaptativă, ştia de cine merită să asculte. Când într-o acţiune oarecare adulmeca un ce profit pentru sine nu-l oprea nimeni. Vreau să spun că nu era o natură donquijotescă de visător păgubos. Raicu, din toată trupa, era şi el mintea cu cele mai multe carate, pentru care nu degeaba Labiş optase într-o definitivă prietenie. El era şi impregnat de poezia lui Labiş, de vibraţia magică a fiecărui vers, lângă scrierea căruia fusese aproape, în chiar intimitatea explodării lui. E floare rară acest tip de critic îndrăgostit de opera prietenului său. Pardău a priceput pe loc: trebuia făcut ceva pentru acest Labiş, situabil în chiar parohia sa. Ştabii suceveni n-aveau însă organ pentru a realiza cât de valabilă e o asemenea idee, care n-avea de ce să-i intereseze. Nici Pardău n-avea chiar atâta putere încât să pledeze câştigător o cauză la care şefii săi de acasă erau surzi. Impulsul trebuia să vină din Bucureşti, de sus, or, exact gruparea protectorilor săi putea realiza aşa ceva. Un mecanism discret sau mai mult decât discret s-a pus în mişcare cu o inerţie enormă transmisă de sus în jos. Trebuie, aşadar, reţinute două nume: Pardău şi Raicu. Sau invers. Aşa se scrie Istoria cu majusculă dar şi mica istorie, dragă prietene Filipciuc. Şi nu e proză de ficţiune.

Aşa a început.

– Exact. Pasul al doilea, de care Pardău avea absolută nevoie, a fost conceput ca o accentuare, o ieşire cât mai în faţă, o focalizare a atenţiei. Asta însemna o mobilizare a tuturor forţelor, o punere în scenă, aprobată la partid, a comemorării lui Labiş ca spectacol evaluabil prin amploarea, prin grandoarea lui, să se vadă şi să se audă în toată România.

Nu sună rău deloc.

– Pentru mine, care le-am trăit nemijlocit, acest gen de spectacole nu sună nicicum. Dar să revin. Când s-a dat semnalul pregătirilor de serbare, lucram la ziar şi am luat totul ca sarcină de serviciu, de executat întocmai şi la timp, exact ca-n armată. N-aveam cum sesiza cu mintea de atunci nici dedesubturile, nici semnificaţia corectă şi nici amploarea finală a acestui demers. Începuseră şedinţele, se făceau planuri amănunţite, se adunau materiale. Ziarului – căci era activat şi tot personalul din sectorul regional de cultură şi artă – adică lui Pardău şi echipei sale îi reveneau să editeze un supliment special, altul decât Coordonatele literare şi care, finalmente, se va numi Nicolae Labiş. Va fi, în soluţia graficianului Vigh Istvan, o foarte arătoasă Suceava cu hârtie cretată şi coperţile lăcuite argintiu, din care sper să se mai fi păstrat exemplare. (În anii 70, Ion Maximiuc,  redactorul şef de atunci al ziarului „Clopotul” din Botoşani, fost colegul meu la Suceava, mi-a arătat mândru colecţia completă a Coordonatelor.., legată elegant în piele.) Ca filolog cu legitimaţie, pentru acest supliment comemorativ mi-a revenit să caut acasă, la Mălini, la părinţii poetului, eventuale inedite, dar şi alte materiale cu valoare documentară.

Am suplimentul din 1965, în raftul bibliotecii din Costişa…, oferit de …Ion Ţicalo din Râşca. Aşteptam să ajungem aici: locul copilăriei poetului. Ce-ai descoperit la Mălini?

– Nu mare lucru. Părinţii lui Labiş, dascăli de ţară din vechea lume unde se făcea carte serioasă, ştiau precis ce reprezintă puiul lor şi erau şi obişnuiţi cu musafirii care vin să-i bată la cap. Păstrau cu pioşenie o valijoară cu hârtii amestecate. Şi caiete de şcoală ale elevului Nicolae Labiş şi tot felul de adeverinţe, dar şi caiete cu versuri scrise de mână, dactilograme, ciorne, scrisori, fotografii: mi le-au pus pe toate la dispoziţie, fiind informaţi de ce se pregăteşte la Suceava. Mi-am dat seama repede că era un material cu valoare sentimentală, căci sora poetului luase de mult ce era important pentru a duce textele inedite la Bucureşti, la reviste şi edituri. Am scris o succintă dare de seamă asupra arhivei de la Mălini şi, tot de acolo, atunci, am selectat mai multe texte să le propun pentru publicare (sau republicare). În sumarul suplimentului, accentul cădea pe textele de critică, pe fişele recuperatoare, să le zic astfel, de istorie literară, dar şi pe ample reportaje literare: locul de baştină, oamenii acestuia şi faptele lor, munţii din jur ş.a.m.d. Pentru zisa „arhivă” erau rezervate două coloane. A ieşit, în final, un lucru absolut onorabil, să placă şi celor de la partid, dar şi la Bucureşti, unde se dă nota care contează. Cei cu directivele de sus, eternul nucleu cominternist de care nu există scăpare, gândeau negustoreşte, cu ereditatea lor de la tarabă: orice manifestare publică, fie ea şi literară şi indiferent de amploare trebuia să aibă un chenar apăsat politic, asta fiind ce-profitul, gheşeftul. Şi sub acest aspect Suceava de argint şi comemorarea dădeau satisfacţie. În darea de seamă, asta se bifează obligatoriu. Labiş trebuia să apară şi aşa a şi apărut ca fruct briliant al politicii partidului în epoca de după război. Cât de important, de mare poet e însă Labiş, ca să ştim despre ce vorbim? Şi asta trebuia să rezulte cu maximă claritate, pentru ca partidul să aibă ce valida. Într-un text trimis la tipar din amintitul supliment exista, timid, aproape inobservabil, cuvântul „geniu”, dar cenzura (sau supervizorul Pardău) l-au ras. Această indecizie există şi azi. Eu merg însă, dacă te interesează, pe mâna lui Cezar Ivănescu cel din Timpul asasinilor, carte extraordinară şi care îl foloseşte subliniat, apăsat, chiar autoritar. În fine, nu ştiu, recitit azi, amintitul supliment, cu ochelarii pe nas şi pixul în mână, ce-aş zice. Atunci însă trăiam starea febrilă a iluziilor că, după acest examen trecut cu bine, se va da şi mult aşteptata aprobare pentru o revistă suceveană adevărată ca-n alte părţi. Toate în jur se colorau în roz.

Ce-a produs împotmolirea?

– A fost o iluzie, o îmbătare cu apă rece, un vis al câtorva tipi, toţi fără niciun simţ al realităţii. Adevărul e că regiunea Suceava din anii 60, dar şi Bucovina actuală nu au nevoie de aşa ceva, o nevoie vitală care să producă efecte. Bietul Gheorghe Flutur cu oile lui scoase pe deal – tot un fel de poezie, chiar niţel… postmodernă – e o chestie emblematică pentru loc şi oameni.

Spune-mi ceva despre sărbătoarea propriu-zisă la care ştiu că ai participat.

– Sărbătorirea de la Mălini a marcat un prag. De ce prag? Pentru că a fost prima comemorare cu fast şi tam-tam a unui scriitor tânăr, acoperit de glorie în chiar tranşeele realismului socialist. Lucrare dusă la capăt de forţe locale, dar cu reverberaţii naţionale. Suceava lansa astfel un model de imitat. În primii ani ’70, Cârneci a făcut la fel în Bacău cu Bacovia, e un exemplu care-mi vine în minte. Se verifica şi adopta pentru decenii soluţia „balşoi” prin care lumea, mulţimile sunt puse la treabă in corpore. La Mălini a fost puhoi de lume, mulţi aduşi cu camioanele, dar şi cu puzderie de microbuze şi autobuze. Aduşi cu tabelul şi sarcini precise, dar şi sincer interesaţi, curioşi veniţi să caşte gura. Această mulţime greu de strunit s-a comportat decent, n-a fost nici cel mai mic incident, bănuiesc că în rapoarte s-a dat notă maximă. Ce a mai fost? În căminul cultural, decorat cu covoare, flori şi lozinci, cu portretul lui Labiş pe fundal, n-aveai loc să arunci un ac. S-au produs mai multe coruri, Ansamblul sucevean „Ciprian Porumbescu”cu tot efectivul, echipe de dansuri de la case de cultură şi cămine culturale, solişti vocali şi instrumentali, montaje literare şi literar-muzicale, recitatori peste recitatori. N-au lipsit discursurile de omagiere: cele ale oficialilor şi cele ale scriitorilor. După care s-a trecut la aşezarea la mese, pe căprării. Invitaţii numărul unu erau reprezentanţii conducerii Uniunii, plus grupul însoţitor, numeros de bucureşteni. Reprezentarea scriitorimii indică de altfel buna funcţionare a serviciului sucevean de PR, respectiv a audienţei de care începea să se bucure Pardău. Veniseră de la Iaşi poeţi şi critici, nu puţini, de la mai vârstnicul Ciopraga până la junele M. R. Iacoban. Sosise Andriţoiu în volga neagră a revistei orădene „Familia” cu şofer. Atunci am auzit şi eu prima oară faimosul distih: „Toată lumea bea cu ţoiu / Numai Labiş cu Andriţoiu”, făcându-se trimitere la boemia şi chefurile celor doi din epoca şcolii de literatură. Mai erau prezenţi, din câte-mi amintesc, Blandiana şi Rusan, băcăuanii de la „Ateneu”, în funte cu Radu Cârneci, şeful lor, bineînţeles Bălăiţă, pe care atunci l-am şi cunoscut şi încă mulţi alţii. Numărul mare al oaspeţilor dar şi cel al feţelor simandicoase fusese avut în vedere şi se făcuseră pregătiri pe măsură, exista adică tot ce trebuie, partidul nu se zgârcea în asemenea ocazii: băuturi, rachiuri şi vin, fără de care nu se poate o sărbătoare, gustări pe săturate, fripturi, sarmale şi plăcinte ca la nuntă, nu cred să fi rămas vreun neghiftuit. Finalul sărbătoririi a venit apoteotic cu acest chiolhan, reînnodându-se o tradiţie repudiată de activiştii formaţi în spiritul neromânesc, un pic cretinoid al fricii de ce se va spune „la partid”, turnătoria fiind şi ea o nouă lege, şi s-ar mai fi lungit, dacă nu se întuneca iar oaspeţii aveau sau hotel la Suceava sau bilet de tren tot de acolo. Oficialii şi cei cu maşină şi şofer au plecat primii, pe înserat. Au urmat autobuzele, încărcate până la refuz, microbuzele, Măliniul începea să se golească. Rămăseserăm pe loc noi, literatorii suceveni pe post de gazde şi orfani de Pardău şi, cu noi, cei care nu se înghesuiseră să-şi caute loc în vreun autobuz, stabilindu-se totuşi că unul din acestea, odată golit la gară şi hotel, să se întoarcă şi să ne salveze. Rămăseseră: Lucian Valea, pedepsit şi exilat ca profesor tocmai la liceul din Darabani, veteranul George Sidorovici, fost puşcăriaş politic, recuperat de Pardău la ziar, prozator de stirpe sadoveniană, Dragoş Vicol, bucovinean bucureştenizat şi descoperitorul lui Labiş, graficianul Vigh, factotum-ul Marcel Mureşeanu şi alţii, vreo zece. Din solidaritate, rămăsese cu noi D. R. Popescu, pe atunci doar corector şi neavând dreptul la volga revistei „Steaua” cu care se plimba doar redactorul şef, iar cu D.R., pe tren, din Cluj, venise şi era cu noi şi Ioan Alexandru. Toţi eram băuţi bine şi obosiţi, după o zi grea, se lăsase un frig aspru, cum e sub munte, era pustiu pe uliţe şi beznă. Dă-mi voie, te rog, să-ţi povestesc în câteva cuvinte despre acea noapte de pomină.

Îţi dau voie şi… te rog!

– Părinţii poetului ne-au chemat în casă, evident. Ne-am înghesuit cu toţii care pe unde s-a nimerit în camera de zi şi prin tindă, domnul şi doamna Labiş, gazdele sacrificate, retrăgându-se obosiţi şi ei după atâta vânzoleală în cealaltă cameră să doarmă un pic. Asta, după ce ne lăsaseră câteva sticle, oala cu cafea fierbinte, prompt lichidată, ceva gustări, plăcinte şi un coş cu mere superbe, să avem ocupaţie. Trebuie să-ţi spun că autobuzul pentru noi nu mai venea, orele nu treceau uşor. La propunerea nu mai ştiu cui, plutind în nori de fum de ţigară, s-a început la un moment dat cu scrierea unei poezii dedicată blajinului George Sidorovici, poezie care, din păcate, nu s-a păstrat. Era un fel de odă în cheie şolohoviană din care ţin minte doar jumătatea primului vers – Grigori Melehov săltând în şa …– citată adesea la chefuri ulterioare. Trecuse bine de miezul nopţii când a demarat discuţia, într-un fel firească, despre poezie şi despre cine anume ar putea fi urmaşul lui Labiş la acea oră, promisiunea cea mai înaltă de pe firmament şi aici intervine din nou Sidorovici. La liceul lui din Darabanii exilului său, Lucian Valea descoperise un elev de mare talent pe care îl expediase cu caietul de poezii la Suceava unde, citind şi în cenaclu, ne cucerise pe toţi. Sidorovici îi publicase bineînţeles câteva poezii în suplimentul ziarului, marcând cu asta debutul poetului-elev de la Darabani, raionul Dorohoi, regiunea Suceava, pe numele său Cornel Popel (nu peste mult Corneliu). Bătrânul Sidorovici, naş şi al altora, prim cititor al producţiunilor noastre literare şi intelectual de mare clasă, cu un gust literar desăvârşit era şi de o  aproape oarbă generozitate, dacă-i plăcea ceva se arunca în foc. La întrebarea despre urmaşul lui Labiş nu se grăbea nimeni să răspundă. În tăcerea din cele două încăperi pline de fum a răsunat vocea lui: Corneliu Popel. (De care străinii habar n-aveau.) În acea clipă, lăsându-ne pe toţi cu gura căscată, paralizaţi, de vizavi, Alexandru a luat un măr din coş şi l-a aruncat în Sidorovici, mărul trecând milimetric pe lângă capul acestuia şi pe lângă ochelarii lui cu multe dioptrii de miop. Putea să-l lovească, desigur, şi ar fi fost un dezastru. Sidorovici, cât un tanc, aşa băut cum era, şi-a potrivit ochelarii şi, înainte de a sări să-l oprească cei din jur, a schiţat intenţia de a se ridica spre agresor. A intervenit însă D.R.P., ca şi în alte situaţii, l-a luat pe Alexandru de umăr şi l-a scos afară la aer curat şi rece… Pare o reacţie puerilă de care să râzi, deşi stânjenit? N-aş zice. Interpretarea mea e diversă. Ca în zaţul de cafea sau ca-n cărţile de tarot, poetului îi apare, fulgurant, în asemenea clipe, oglinda cu o ieroglifă şi, totodată, presentimentul tragic, deşi descifrarea e imposibilă. Mă hazardez: sau interzisă… Asta pentru că vorbim despre posteritate.

Menţionai mai devreme că sunt doi scriitori care au pus umărul la soclul statuii lui Labiş.

– Primul e Platon Pardău, aşa cum am arătat. Următorul a fost D.R.P.. În primii ani ’70, când era proaspăt redactor şef al „Tribunei”, el a comandat tânărului asistent universitar Ion Pop, debutant şi el în plutonul clujenilor, poeţi care făceau şi bună critică literară când era cazul, un serial despre generaţia poeţilor afirmaţi eclatant în anteriorul deceniu, anii ’60-70. Din această suită de articole a ieşit la final Poezia unei generaţii, în text fiind folosită „generaţia Labiş”, de fapt, post-Labiş, în trena lui Labiş. Poetul de la Mălini devenea astfel marcaj istoric şi o emblemă care e marea sa recunoaştere. Ce a însemnat asta nu mai trebuie să spun. Probabil ar mai trebui amintit tot aici şi Cezar Ivănescu, cu cartea sa, aşa pusă la index cum e. Pentru că a venit apoi – şi noi am prins-o din plin – ultima mare răsturnare. Din perspectiva acesteia, azi, pentru optzecişti, Labiş nu mai există ca poet de linia unu şi, în niciun caz, nu mai are loc în „canon” şi manuale. Pentru nouăzecişti şi, în general, pentru hipsterimea literară de azi, numele Claudia Golea, de pildă, spune ceva, Labiş, absolut nimic. Mi-e teamă că poetul Nicolae Labiş se va păstra doar aici, în nord, într-o respectuoasă conservă memorială. Te poţi întreba însă şi dacă despre Ioan Alexandru debutanţii de azi, noile celebrităţi, tinerii lupi, cum li se spune, ştiu măcar un titlu, câteva versuri…

Nu-i o perspectivă luminoasă.

– Suntem, prietene, într-un film cu aplauze şi hohote de râs preînregistrate, chiar dacă nu e nimic, nicio scenă, nicio replică să ne înveselească.

Oricum, suntem în prelungirea sloganului …revoluţionar şi „lupta cu inerţia” nu s-a încheiat, ea s-ascute tot mereu, zi de zi şi ceas de ceas, dar, în cât ne-a mai rămas până la Apocalipsă, primeşte mare mulţumită cu sănătatea din partea luminată a cititorilor…

Consemnat, septembrie 2013, de Ion Filipciuc

[Vatra, nr. 4-5/2014]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.