La șaptesprezece ani de la apariție, o carte occidentală despre viața urbană în Rusia de acum opt-nouă decenii este tradusă în românește. Succintele mele note liminare își propun să faciliteze, prin examinarea contextelor sale de emergență și o reflecție asupra conținutului (nu un rezumat sau o reluare perifrastică), recepția acestei lucrări la noi. Textul meu începe cu o prezentare a autoarei și a carierei sale, continuă cu rememorarea primirii cărții originale, se oprește puțin la conceptul de eccezionale normale (pentru a-l testa în analiza “normalității excepționale” din stalinism), se încheie cu rapide reflecții pe teren românesc.
Virgil Nemoianu și cu mine am fost prieteni apropiați. Simplul fapt de a-l ști activ undeva m-a ajutat mereu (după 2006, decisiv), iar conversația noastră de aproape 35 de ani a contribuit mult la formarea mea. Și când eram de acord, și când nu eram. În fond, acordul sau dezacordul, de regulă temporare, deși uneori exprimate mai net, erau fără alte efecte decât o clarificare reciprocă a pozițiilor și argumentelor.
Centenarul Marii Uniri a fost un prilej unic de a analiza, interpreta și înțelege ultimul secol din istoria României – culminația (non-teleologică) și cheia întregii noastre deveniri colective. Dincolo de spiritul festiv al întregului an 2018, trebuie să ne punem întrebări cardinale mult amânate și să găsim răspunsuri care să ne ajute, pe de o parte, să ne înțelegem trecutul (mergând în urmă mult dincolo de 1918) și prezentul, precum și, pe de altă parte, să ne prefigurăm viitorul. Un asemenea exercițiu este și textul de față, care propune o perspectivă absolut nouă asupra chestiunii: spațiul românesc este privit ca o răscruce a mai multor diaspore, un spațiu de sosire și ședere (pe termen lung, mediu ori scurt), de integrare și transformare interactivă, de sinergii, tensiuni și conflicte, de transferuri culturale și de existențe paralele, de plecări și întoarceri, un teritoriu al autohtonilor și al nou-veniților, al împământenirii și al desțărării. Astfel, înțelegerea diasporei românești – doar una dintre diasporele României – este posibilă numai prin abordarea ei ca fenomen istoric complex, transnațional, intercultural. La fel stau lucrurile în cazul tuturor celorlalte diaspore, provenite din imigrația, emigrația și remigrația unui mare număr de populații foarte diferite. În orice paradigmă am plasa acest fenomen complex – de la organicism la teoria sistemelor, pentru a da numai două exemple generice –, obținem o constelație interactivă și dinamică, pe care trebuie s-o studiem în istoricitatea, eterogenitatea și discontinuitatea ei. Pentru aceasta, canoanele fiecăreia dintre științele sociale trebuie depășite printr-o nouă abordare, interculturală și transdisciplinară.
Confuzia intelectuală și ideologică din România anilor 1990 nu era mai mare decît cea de astăzi. Nici mai mică. Din fericire, pe atunci oamenii sperau. Sau cel puțin voiau și încercau să spere. Dar vedeau în fiecare zi că speranța anxioasă, naivă și paradoxală (fiindcă se împotrivea experienței și memoriei) – fantasma tulbure unei lumi mai bune care (probabil) nu va veni niciodată (acum știm că nici nu avea să vină) –, pe care mulți o avuseseră înainte de 1989, iar puțini chiar o exprimaseră, nu era de ajuns. Așa că unii începuseră să improvizeze, iar majoritatea (pe atunci tăcută: era înainte de Facebook și Tik Tok etc., care auimpusexprimarea obligatorie incontinentă și în – o spun în sens larg, incluzînd și animalele politice–ceea ce era“lumea celor care nu cuvîntă”)se resemna să-i tot aștepte pe alții să facă, (ceea ce s-a numit mai tîrziu)proiecte de țară. Tulburi și ele, niciodată împlinite, mereu contrariate, subminate și contrazise de majoritate și de Istorie, acele proiecte erau himerele unei națiuni care nu avusese niciodată utopii, ci doar beneficiase în unele conjuncturi fericite de utopiile altora ori de efectele la fel de neintenționate ale conflictelor dintre ele.
Pe 12 octombrie 2024, Alexandru Zub a împlinit 90 de ani. Din februarie 2022, la început provizoriu, pentru a beneficia de liniște și îngrijire după un moment de cumpănă din februarie 2020 care fusese depășit destul de repede din punct de vedere medical, dar încă îi marca existența, s-a retras la Văratec, la Centrul rezidențial pentru bătrâni „Cuvioasa Nazaria”, o combinație fericită între un spital și o mănăstire. Așa cum mi-a spus chiar atunci la telefon Mihai Dorin, cel care s-a ocupat, cu ajutorul Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, de transferul vechiului nostru prieten și mentor dintr-un spital privat ieșean (care ar putea fi descris mai bine cu termenul francez informal mouroir) și de instalarea lui la Văratec, Alexandru Zub a început să redevină cel pe care-l știam imediat ce a urcat în ambulanță. A început să vorbească de proiecte intelectuale și profesionale, deschizând seria cu unul care ne implica pe amândoi: un volum care să continue cartea noastră de convorbiri: Oglinzi retrovizoare. Istorie, memorie și morală în România (Polirom, 2002).1 Mai ales din pricina mea, dar și fiindcă forțele interlocutorului meu au început să slăbească, acest al doilea volum nu s-a împlinit încă, dar mai are șanse: am numeroase înregistrări video realizate la Văratec în câteva rânduri (unele cu telefonul meu mobil), cele mai multe au fost transcrise de Mona Antohi, iar câteva fragmente au și apărut (v. Alexandru Zub, Sorin Antohi, „O convorbire la Văratec”, Vatra, nr. 7-8/2024, pp. 22-25). Oricum, filmele realizate profesional în martie2023 de Cristian Irimia și Viorel Dorel Ifrime (cu ajutorul unui vechi prieten de la Tîrgu-Neamț, Silviu Stern, și al unuia mai nou, Vasile Nica, prin bunele oficii ale Maicii Filumena Păduraru) se găsesc pe YouTube în seria Idei în Agora (ediția LXXII), împreună cu un film făcut la Iași pe 10 noiembrie 2023, în care vorbesc despre Cantemir împreună cu Alexandru Zub și Ștefan Lemny în aceeași serie (ediția LXXXV).
Pentru situarea în lume a lui Cantemir și a noastră
Anul 2023 a marcat în România și, cu notele specifice inevitabile, în Republica Moldova, un nou vârf al discuțiilor mediatice și academice despre Dimitrie Cantemir. Aniversarea nașterii (1673) și comemorarea morții (1723) sale au inflamat spiritele și sufletele, altminteri confiscate de alte “pasiuni și interese”, cum se spune în filozofia politică.
Un fenomen comparabil, mutatis mutandis, s-a consumat în 1973, când o inerție a dezghețului ideologic de după 1965, precum și noul impuls al național-comunismului și protocronismului (practicate în diverse moduri, cu felurite accente și intensități, din rațiuni care mergeau de la oportunism la convingerea sinceră) au făcut posibilă și o primă deschidere postbelică în direcția analizei mai lucide și mai cuprinzătoare a lui Cantemir în context european. Nu e acesta cadrul potrivit pentru un bilanț critic detaliat al cercetării. Eu scriu aici pentru un public interesat de înalta cultură, cu aspirații transdisciplinare, format profesional în cât mai multe domenii, nu în primul rând și nu neapărat în istorie și literatură. Pentru o orientare în câmpul vast, variat și inegal al studiilor cantemiriene, cititorul, în primul rând cel specializat, dar nu numai acela, poate începe de la un foarte instructiv volum al lui Alexandru Zub, Cantemiriana. Studii, eseuri, note (Brăila, Muzeul Brăilei-Editura Istros, 2014).
În prima mea vizită în Statele Unite (martie-aprilie 1992, Coast to Coast), într-un număr din pe atunci integral lizibila The New York Review of Books (26 martie 1992), am dat peste un text de Oliver Sacks, „The Last Hippie” (avea să fie reluat în volumul An Anthropologist on Mars, 1995). Interesat din adolescență de psihiatrie și pasionat din anii 1980 de neurologie și științele cognitive, eram deja un fan al autorului. Citisem Awakenings (1973) și The Man Who Mistook His Wife for a Hat and Other Clinical Tales (1985), integram aceste lecturi într-un câmp mai larg al metadiscursului meu în curs de constituire despre științele sociale și umane, în imediata apropiere a antipsihiatriei de toate orientările ideologice (în special Thomas Szasz, Erving Goffman, Deleuze și Guattari, Foucault) și a psihanalizei lacaniene. Dar, dincolo de conținutul său savant și clinic, eseul din 1992, pe care îl păstrez (decupat din ziar) și azi, mi-a devenit pe loc referință autobiografică (autoironică), fiindcă se referea la memorie și la muzica/viața unor perioade de creștere și (auto)definire.
Pentru un nou Festschrift dedicat lui Alexandru Zub, care împlinește 90 de ani pe 12 octombrie 2024, aveam două opțiuni: să scriu un text analitic despre opera sau să transcriu un nou episod din dialogul nostru început în toamna lui 1981. Texte în care evocarea și analiza se susțin reciproc am mai publicat. Cele mai multe episoade ale convorbirii noastre de aproape 43 de ani (niciodată întreruptă, fiindcă și perioadele în care nu putem vorbi fac parte din ea) au rămas numai în memoria noastră, dar unele s-au păstrat și în corespondență, înregistrări audio (cele de dinainte de 1989, fără voia noastră) și video.
După ce și-a antologat publicistica anilor 2002-2005 (Absurdistan. O tragedie cu ieșire la mare,Polirom, 2005), Dorin Tudoran a cedat presiunilor private și provocărilor publice, revăzându-și eul românesc de dinainte de expatriere în oglinda strâmbă a Securității (Eu, fiul lor. Dosar de Securitate, Polirom, 2010). Nescriindu-și trecutul, lăsându-l să vorbească pe toate vocile lui (de la cele adevărate la cele măsluite), așa cum sunt ele consemnate în arhivele CNSAS – de unde au fost recuperate cu acribie de Radu Ioanid –, Tudoran nu a avut, ca alții, dorința de a-și rescrie biografia în cheie eroică (nici nu era nevoie, fiindcă dăduse toate probele de curaj „în timp real”), rezumându-se la note liminare strict necesare. În același an a revenit și la poezie, în seria dedicată de Paralela 45 laureaților Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu”, cu antologia Pisicuț (Somnografii). De la masivul volum de publicistică politică, civică și intelectuală Kakistocrația (Arc, Chișinău, 1998), care îi reconfirmase strălucit vocația de analist polemic al prezentului și fusese fericit completat de o selecție din vechile sale interviuri cu figuri ale elitelor românești (Onoarea de a înțelege, Albatros, 1998), Tudoran nu mai publicase cărți timp de vreo șapte ani, deși rămăsese activ în periodice.
Începute sub auspiciile romantismului palingenetic al generației europene cosmopolite de la 1848, discuțiile moderne despre specificul național au rămas timp de jumătate de secol în sferele esteticii (metafizice), geografiei simbolice și caracterologiei naționale. În toate cele trei discursuri, în proporții variabile de la țară la țară, a existat un element propriu-zis național, adică modern-contractual, dar a dominat multă vreme elementul premodern, percepția că națiunea înseamnă trib-etnie-comunitate-organism, nu asociere voluntară-sistem politic-societate-mecanism. Cetățenii unei națiuni astfel „imaginate” sunt „născuți”, nu „făcuți”. Sub impactul modernismului și al dublului său negativ, antimodernismul, aceste paradigme ale etnicității, deconstruite de nihilism și decadentism, dar simultan reîntemeiate spiritualist, sincretist și apocaliptic de mentalitatea fin-de-siècle, cunosc o cotitură radicală după Primul Război Mondial. Cotitura este deopotrivă mistică-mesianică-escatologică și gnostică-(etno)științifică (în special biologică)-ideologică-metapolitică, având loc pe fundalul ascensiunii fascismelor occidentale („replica” sumbră a elanului palingenetic luminos de la 1848) și a celor est-europene. Așadar, în intervalul a două generații istorice, popoarele Europei trec, în privința crucială a metanarațiunilor autoidentitare normative, de la estetică (în general metafizică) la biopolitică (adesea rasistă).
revistavatra.org 