„S-au născut în ultimul deceniu al veacului al XIX-le în zona evreiască de rezidență din Imperiul Rus, în centrul unui teritoriu pe care românii și rușii și-l smulg de patru ori unii altora între sfârșiturile celor două războaie. Ea se numește Sprința Ciobricer, el Isidor Berman. Sunt evrei de limbă rusă, proveniți din rândul negustorimii, nepracticanți. Ea crește în Basarabia, pe malul Mării Negre, la Cetatea Albă (Akkerman pentru turci, în prezent Bilhorod-Dnistrovskii, în Ucraina). Studiază la Odessa și la Viena, lucrează la Chișinău. El este din Odessa. Rănit în timpul pogromului din 1905, condamnat la moarte de bolșevici la începutul anilor 1920, apoi grațiat, se refugiază în România, la Galați. Acolo se căsătoresc în 1926 și, în anul următor, o aduc pe lume pe Valentina, singurul lor copil. Din 1928 până în 1934, își încearcă norocul la Paris, de unde Isidor este expulzat. Se întorc la București. În toamna anului 1940, în momentul în care creșterea violențelor fasciste spulberă toate iluziile, pleacă în Basarabia, chiar atunci luată înapoi de la sovietici de români. Petrec nouă luni la Chișinău. Invazia trupelor germane și române, în iulie 1942, îi zorește spre Odessa. Sosesc acolo odată cu războiul, trăiesc cele două luni de asediu al orașului și sunt, la sfârșitul lui octombrie, destinați măcelului în masă de pe malurile Bugului. Se află acum în Transnistria, acel loc inventat în timpul războiului ca să slujească României drept laborator de exterminare etnică, fâșie de pământ de sinistră amintire între Nistru și Bug, având drept capitală Odessa. În primăvara anului 1942, Isidor este împușcat pe marginea unei gropi. Valentina și Sprința supraviețuiesc, salvate de doi ofițeri români, se ascund sub o identitate falsă în satul Berezovka, placă turnantă a deportării evreilor din sudul Transnistriei. În primăvara lui 1944, fug în direcția opusă retragerii germanilor și a valului Armatei Roșii. În august, România se gândește în mod rațional să schimbe tabăra: trecutul fascist i se șterge din memoria oficială. Ele se întorc la București în toamna lui 1944. Experiența lor este contradictorie în toate privințele. Valentina va aștepta 40 de ani și un nou exil, către Vestul fantasmagoric, ca să-și spună povestea.”