Etichetă / istoria muzicii

de VATRA

Valentina Sandu-Dediu – Glissando și sforzando: despre muzici clasice românești ale secolului XX (5)

5. Discipoli români ai lui Max Reger: Mihail Jora și Constanța Erbiceanu

Dacă cineva ar încerca să cântărească influențele germane și franceze în muzica românească, s-ar lovi mai întâi de melanjul subtil și de impulsurile reciproce dintre cele două filoane occidentale — în ciuda protestelor naționaliste, de o parte și de alta. Nu e vorba, așadar, de o competiție sau o întâietate, ci mai curând de un fir al conexiunilor, grăitor pentru identitatea muzicală românească. Cel mai potrivit este să privim aceste legături în relația maestru–discipol, mai ales în perioada în care mulți tineri muzicieni români plecau la Leipzig pentru a-și desăvârși studiile. Îl voi urmări pentru început pe Mihail Jora (1891-1971), alăturând muzica sa celei a profesorului său de compoziţie, Max Reger (1873-1916).

Citește în continuare →
de VATRA

Valentina Sandu-Dediu – Glissando și sforzando: despre muzici clasice românești ale secolului XX

4. Tradiții săsești și Wilhelm Georg Berger

Două surse europene sunt vizibile în conturarea muzicii clasice românești: cea germană și cea franceză. Dacă în episoadele trecute am găsit mai degrabă filoane franceze, propun acum să îndreptăm urechea spre nemți. Lucru știut, muzica de tip occidental este atestată încă din Renaștere în Transilvania, zona multiculturală unde muzicieni de origine săsească și-au conservat tradițiile, sau unde compozitori în vogă ai întregului Imperiu austro-ungar au venit să activeze la câte o capelă muzicală. Într-un volum apărut de curând, tocmai despre acest spațiu plurietnic și pluriconfesional, putem citi inclusiv despre „meșteșug și consistență locală – cultura muzicală enclavizată a sașilor luterani”: e vorba de Incursiuni muzicale în Transilvania premodernă (Editura UNMB, 2024), o excepțională sinteză aflată la granița fluidă dintre studiile culturale și muzicologie, realizată de Vlad Văidean.

Citește în continuare →
de VATRA

Valentina Sandu-Dediu – Glissando și sforzando: despre muzici clasice românești ale secolului XX

3. Spirit național și occidentalizare: instituții muzicale în interbelic

Mă întrebam în finalul episodului trecut dacă are rost să insistăm atâta – noi, muzicienii, pentru că publicul e mai adesea preocupat de alte efecte ale muzicii pe care o ascultă – pe „geografia” degajată de o compoziție muzicală. Cu alte cuvinte, să tot căutăm „spiritualitatea românească” (așa cum ne-a învățat până la saturație literatura postbelică de până în 1989) în sonoritățile create de George Enescu, să le măsurăm patriotismul și să umbrim (în compensație) substanța temeinică a tradiției germano-franceze care l-a format pe compozitor. O asemenea mentalitate a fost potențată de naționalismul comunist, dar e mult mai veche, iar un exemplu elocvent îl găsim în urmă cu peste un secol, în dezbaterea ideologică privind tocmai fundamentarea unei școli naționale de compoziție pe baza tradițiilor autohtone.

Citește în continuare →
de VATRA

Valentina Sandu-Dediu – Glissando și sforzando: despre muzici clasice românești ale secolului XX

2. Priviri către Franța: „școala Castaldi” și preferințe enesciene

Am început serialul de față punând un accent pe legăturile muzicii românești de la începutul secolului XX cu celebra instituție pariziană Schola Cantorum și controversatul ei director (anti-dreyfusard), Vincent d’Indy. Această amprentă franceză a glisat prin orientări uneori adverse ale muzicii românești moderne: fie în convingerile lui Dimitrie Georgescu Kiriac despre muzica națională și tradițiile autohtone, fie în „școala Castaldi” care pleda pentru imprimarea tehnicilor europene în partiturile românești. Fără doar și poate, în România primelor decenii ale veacului trecut, și compozitorii se asortează cu climatul cultural marcat de polarizarea taberelor între curentele tradiționaliste și sincronismul lovinescian.

Citește în continuare →