Domenico LOSURDO – Evoluția lui Nolte

ernst-nolte-1

În ochii lui Nolte, ororile celui de-al Treilea Reich joacă rolul de răspuns și măsură profilactică față de ororile care vin dinspre Uniunea Sovietică. Și totuși, ideologul revizionist, care pretinde a vedea în Octombrie 1917 sursa primă a catastrofei secolului XX, intră în contradicție cu istoricul, care e nevoit să admită că deportarea armenilor e cea care marchează „debutul marilor exterminări din secolul XX”1 – o deportare care se produce înainte de această dată fatidică, și tocmai în cursul războiului împotriva cărora se ridică bolșevicii. Dar nu e singura oscilare sau inconsecvență pe care o întâlnim la Nolte, asupra evoluției căruia merită să ne oprim. Citește în continuare →

Doina RUȘTI – Ciptoreanca și ultima ei dorință

doina-rusti

Sfârșit de secol al 18-lea. O femeie se hotărăște să facă o faptă bună. Viața ei este pe sfârșite. A fost măritată de două ori și a cunoscut bucuriile vieții. Tocmai de aceea, ar vrea să lase în urmă o amintire de neșters și multe lumânări aprinse. Numele ei este Casandra Ciptoreanca.

Într-o zi de ianuarie a anului 1786, acesta cheamă acasă câțiva popi, ca martori ai hotărârii ei, și iartă de robie trei țigani, împreună cu progeniturile lor1.

Ca să nu fie nicio neînțelegere, Ciptoreanca insistă să se scrie în actul dezrobirii că țiganii respectivi sunt aduși de-acasă, de la părinții ei, fiind moșteniți din vremuri vechi. Sunt „bunurile” ei din copilărie, prin urmare, menționate și în actul de zestre. Probabil s-au jucat împreună, au visat împreună. Este vorba despre un cuplu (Gheorghe și nevasta lui, Chița Țiganca) plus un bătrân (Neagu), acesta din urmă mort imediat după aflarea veștii. Bineînțeles, există și o dorință în contul acestei filotimii. Casandra Ciptoreanca notează în actul de eliberare că sloboziții sunt datori „să dee și ei la biserica unde e îngropată stăpâna lor câte două oca de ceară pentru pomenirea ei”. Iar ca să fie sigură că cei trei se vor ține de cuvânt, adaugă: „iar cine se va încumeta să-i strămută pomenirea să fie sub blestem”. Chiar și fără anatemă, cererea era cât se poate de rezonabilă, având în vedere că oamenii scăpau de sub jug, într-o perioadă în care încă nu se vorbea despre desființarea robiei. Citește în continuare →