Doina RUȘTI – Ciptoreanca și ultima ei dorință

doina-rusti

Sfârșit de secol al 18-lea. O femeie se hotărăște să facă o faptă bună. Viața ei este pe sfârșite. A fost măritată de două ori și a cunoscut bucuriile vieții. Tocmai de aceea, ar vrea să lase în urmă o amintire de neșters și multe lumânări aprinse. Numele ei este Casandra Ciptoreanca.

Într-o zi de ianuarie a anului 1786, acesta cheamă acasă câțiva popi, ca martori ai hotărârii ei, și iartă de robie trei țigani, împreună cu progeniturile lor1.

Ca să nu fie nicio neînțelegere, Ciptoreanca insistă să se scrie în actul dezrobirii că țiganii respectivi sunt aduși de-acasă, de la părinții ei, fiind moșteniți din vremuri vechi. Sunt „bunurile” ei din copilărie, prin urmare, menționate și în actul de zestre. Probabil s-au jucat împreună, au visat împreună. Este vorba despre un cuplu (Gheorghe și nevasta lui, Chița Țiganca) plus un bătrân (Neagu), acesta din urmă mort imediat după aflarea veștii. Bineînțeles, există și o dorință în contul acestei filotimii. Casandra Ciptoreanca notează în actul de eliberare că sloboziții sunt datori „să dee și ei la biserica unde e îngropată stăpâna lor câte două oca de ceară pentru pomenirea ei”. Iar ca să fie sigură că cei trei se vor ține de cuvânt, adaugă: „iar cine se va încumeta să-i strămută pomenirea să fie sub blestem”. Chiar și fără anatemă, cererea era cât se poate de rezonabilă, având în vedere că oamenii scăpau de sub jug, într-o perioadă în care încă nu se vorbea despre desființarea robiei.

Marfă bună, indiferent că erau țigani sau de alt neam, robii constituiau una dintre metodele de îmbogățire cele mai sigure. Prețurile erau pentru toate buzunarele. Curtea Domnească achiziționa robi cu 1 taler bucata. Prin târguri, puteau fi găsiți robi buni de muncă la numai 3-4 taleri. Dar existau și robi, în special femei tinere, care puteau să urce prețul și la 40 de taleri. Dacă ar fi să facem un raport ochiometric, acești 40 de taleri însemnau la finele secolului al 18-lea cam cât ar fi astăzi 2000 de euro. Prin comparație, un ţăran sărac se putea vinde (el însuși) pe 15 taleri. Renunța la libertate, devenind bunul cuiva pentru o sumă bunișoară cu care își putea face toate poftele curente timp de o săptămână. Un bou costa cam 4 taleri, în timp ce un car nou-nouț ajungea până la 12 taleri. Căruța era ieftină: 5 taleri. Un curcan costa jumătate de taler2.

Probabil că și robii Casandrei valorau ceva. Întotdeauna omul face prețul. Înfățișarea, caracterul, atitudinea contau. Exact ca și astăzi. Chiar și în cazurile în care stăpânii făceau schimb de robi, erau discuții. Într-un manuscris inedit3, aparținând aceleiaşi perioade, Marica Andrei face schimb cu un cumnat, vornicul Preda Zătreanu, dându-i-o pe Maria, fiica ţiganului Tudose, plus 6 taleri – în schimbul Stanei. Actul nu consemnează ce avea în plus Stana față de Maria. Ea costa cu 6 taleri mai mult, ceea ce ne duce la supoziţia că Marica Andrei era cel interesat de schimb, dorind să se facă stăpân peste acea femeie. Din motive pasionale? Din motive de rudenie? N-o să știm. După cum nu știm nici ce valoare aveau Gheorghe și Chița, eliberați de stăpâna lor Casandra Ciptoreanca.

În fine, timpul a trecut, iar la 8 ani de la moartea Casandrei cineva a contestat actul de eliberare a celor doi țigani. Poate că aceștia nu s-or fi ținut de cuvânt, să ardă ceara promisă în clisernița bisericii. Poate că făcuseră copii mulți, iar prețul familiei crescuse și el. Sau, pur și simplu, pentru că mereu există contestatari.

Primului soț al Casandrei avea niște rude, care voiau neapărat să pună mâna pe acești țigani, pe motiv că proveneau din casa acestuia. Rudele atacă actul de proprietate și începe procesul. Nici nu mai intereseză cine avea dreptate, ci faptul nud, anume că dezrobirea unui țigan putea fi contestată chiar și la 8 ani după aceea.

Probabil că unii își pierdeau actele sau alții erau prea neputincioși să se apere. Miza n-o constituiau țiganii eliberați, probabil bătrâni, ci urmașii, căci o dată anulat un act de eliberare, tot neamul cădea sub incidența acestei anulări. De altfel, în Secolul Luminilor, oamenii își pierdeau cu ușurință libertatea, dar și-o dobândeau greu. Existau, ca și astăzi, numeroase situații în care tutorii, rudele ori chiar părinții îi vindeau pe minorii avuţi în grijă. Aşa este cazul4 unor frați, buni creștini, de familie bună, pe care tutorele îi vinde. Aceștia duc o viață de sclavi până la maturitate, când în sfârșit pot să depună plângere împotriva foștilor epitropi, care între timp le și păpaseră averea. Nimeni nu se înghesuie să-i ajute pe frații înrobiți. Ajunsă la Brâncoveanu, jelania lor îl impresionează pe domn. Dar nici el nu poate să facă mare lucru. Proprietarii au acte, au plătit un preț pentru ei, iar, în mod inexplicabil, foștii ocrotitori care i-au vândut nu pot fi obligați să dea banii înapoi. Nici măcar pedepsiți nu sunt. Ci până la urmă, din milă creștinească, Brâncoveanu îi răscumpără pe cei doi frați, cu bani din visteria Domniei, cu bani publici, am zice azi.

Câștigarea libertății era grea, iar Ciptoreanca probabil că știa acest lucru. De aceea își luase toate măsurile, chemând mai mulți popi ca martori. Se înțelege, și ei își primiseră partea. Pentru absolvirea păcatelor, omul lăsa întotdeauna Bisericii bună parte din avere, cum ar fi prăvălii, bani, moșii, lucruri capabile să cumpere un drum ușor spre Paradis. Iar Ciptoreanca era o femeie prevăzătoare. Dovadă că, în afară de oamenii Crucii, existau și alte autorități care întăriseră testamentul Casandrei, printre care și cel de-al doilea soț, Alecse. Acest fapt este invocat în mai multe rânduri, pentru că, în afară de actul de eliberare, el mai semnase și o foaie de zestre pentru una dintre fiicele țiganilor eliberați. Acest amănunt este desigur foarte important și justifică implicarea în proces a atâtor persoane sus-puse. Cu această ocazie aflăm că Gheorghe și Chița au două fiice, una minoră, aflată pe lângă moșie, în Prahova, iar cealaltă, stabilită la București, pe nume Voica Chițasca. Aceasta este măritată, are zestre. Prin urmare, pe ea o vor rudele contestatare.

În apărarea țiganilor eliberați sunt invocate trei argumente. În primul rând, este adus actul de eliberare. Apoi este citată Legea lui Armenopol, care spunea că un țigan devine liber, dacă nu este pomenit în testament de către stăpânul său, mort fără urmași. Reclamanții nu pot dovedi că unchiul lor, primul bărbat al Casandrei, i-ar fi pomenit pe undeva pe cei doi robi. Mai mult, ca și Casandra, și acest bărbat a murit fără urmași direcți. În fine, cel de-al treilea și cel mai puternic argument al apărării, este foaia de zestre, iscălită de însuși Alecse, care întărește că este de acord cu „foița de zestre a Vochii, copilă ce am crescut-o de suflet, împreună cu soția mea, și după cum i-au lăsat răposata soția mea, lasu și eu”.5 Cazul începe să se contureze și mai clar. Unul dintre copiii țiganilor eliberați a fost copilul de suflet al Casandrei și al lui Alecse. O legătură cu mult mai solidă se întrevede între eliberați și stăpânii lor. Știm deja că Gheorghe și Chița erau robii personali ai Casandrei. De asemenea, știm că aceasta n-a avut copii. În fine, însuși Alecse, soțul Casandrei, este de acord cu eliberarea lor. O minte perversă ar putea spune că bărbatul era poate tatăl adevărat la Voicăi. S-a vorbit mult despre legăturile amoroase ale boierilor cu țigăncile pe care le aveau în stăpânire. Totuși, nu trebuie să generalizăm. În cazul de față vorbim despre legături vechi. Casandra, Chița și Gheorghe au copilărit împreună, se știu de pe când Casandra era la casa părinților săi. Apoi, chiar și dintr-un act oficial, cum este testamentul, răzbate încă o anumită căldură a lui Alecse care o numește pe această Voica Chițasca copilă de suflet. În afară de aceasta, faptele sunt susținute, până la urmă, chiar și de martorii reclamanților, printre care Scarlat Câmpineanu și paharnicul Teodorache Iuliano.

Prin urmare, toate încercările contestatarilor se dovedesc palide în fața actului întocmit de prevăzătoarea Ciptoreancă. Foștii robi rămân liberi, iar în sprijinul acestui verdict mai semnează și Dumitru Stolnicu, Nicolae Clucerul Rudeanu, Șerban Medelnicerul și Otopeanu Clucerul.

 La așa de mulți susținători, principele Moruzi nu poate decât să fie de acord.

Astfel de cazuri nu sunt singulare. Mulți stăpâni milostivi își „iertau” robii la finele vieții, lucru important pentru urmașii acestora, care deveneau liberi într-o lume de robi. Dar ce putea să facă un țigan liber într-o astfel de lume? De multe ori viața lui era mai grea ca înainte. Mulți rămâneau în continuare slugi fără plată pe moșiile foștilor stăpâni. Alții însă încercau să se integreze, efort de multe ori zadarnic. Așa este de exemplu cazul unui jimblar6. El este liber, dar a fost cândva rob. Își ridică un cuptor de pâine și încearcă să-și vândă marfa, însă  nimeni nu vrea să cumpere de la el. În cele din urmă, ca s-atragă lumea, mărește puțin jimbla. Imediat însă este dat pe mâna autorităților pentru concurență neloială. Viața lui duce într-o fundătură.

Și mai greu era pentru femei, ale căror șanse erau minime. Într-un document, publicat tot de V.A. Urechia, în monumentala sa Istorie7,  este cuprinsă următoarea istorie: O fată, născută liberă din doi țigani dezrobiți, rămâne orfană, la vârsta adolescenței. Ea se duce la unul dintre bunici, desigur, rob, undeva în județul Dolj. Dar acolo un anume Boteanu pune ochii pe ea și, pentru că nu avea acte și desigur venise în vizită la niște robi ceea ce o indica drept potențial sclav, se face el stăpân asupra ei, punând-o în imediat în fiare. Cazul ei ajunge pe masa domnului și este judecat, dovedindu-se în cele din urmă, nu se știe după câte zile de stat la cazne, că fata era liberă, lucru întărit și prin act domnesc. În mod real, o fată provenită din robi avea o singură alternativă: să se mărite cu un bărbat care s-o poată apăra. Tocmai de aceea, Alecse menționează în testamentul său că acea copilă de suflet, pe nume Voica Chițasca, a fost „încredințată” unui „om slobod, român anume”, care au și „luat-o de soție, pe lege, cu cununie”.

Prin urmare, acești oameni, Casandra Ciptoreanca și soțul ei de-al doilea, Alexe, își luaseră toate precauțiile pentru a asigura libertatea viitoare a unui copil născut rob. O dorință, mai ales cea de pe urmă, trebuie suținută cu instrumente pe care viitorul să nu le erodeze. Cine zicea că în Țările Române nu s-au făcut lucruri solide? Ele sunt îngropate în astfel de acte, care exprimă în fapt zbuciumul mai multor generații de a înfrânge un sistem făcut din gândaci, nu foarte aprigi, dar mulți și doritori.

_______

[1] Document publicat de V.A Urechia în Istoria Românilor, vol VI, Lito-Tipografia Carol Goel,1893, p. 393.
2 ibidem, p.348
3 ANR: Documente Munteneşti, vol. I-VIII, 1800
4Consemnat într-un document păstrat la Arhivele Naționale ale României, Cronica lui Brâncoveanu, doc. 321.
5 V A Urechia, op. cit, p. 393.
6 ibidem, p. 390.
7 ed. cit, p 396 si urm.

 

 

 

[Vatra, nr. 9-10/2016, pp. 98-99]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s