Ioana NICOLAIE

Cenaclul Litere

În 1993, după ce trecusem un examen serios, cu aproximativ cinci candidați pe un loc (așa era atunci), am început să urmez cursurile Facultății de Litere din București. Venită din nordul țării, dintr-un loc modest cultural, abia așteptam să-mi cunosc colegii pe care mi-i imaginam, cu toată naivitatea, nu doar devoratori de cărți, ci și foarte pasionați de scris. Că lucrurile nu stăteau deloc așa am descoperit încă din primele zile. În grupa în care nimerisem domnea un fel de derută post-revoluționară și post-adolescentină în același timp, mult respect pentru autoritate și la fel de multă ezitare când venea vorba de orice altceva. Participam la greve, fiind ele încă destul de frecvente, urcam în podul facultății, fiindcă era interzis, iar una dintre colege își făcuse obiceiul să iasă la o țigară pe acoperișul în pantă de lângă Amfiteatrul Bălcescu, la vreo șase metri înălțime, de unde ar fi putut aluneca în orice moment. Eram, prin urmare, un fel de beatnici cuminți, foarte timorați, deși afișam siguranță și detașare.

Cam acesta a fost fundalul începuturilor mele cenacliere. M-am desprins ușor de el, fiindcă mă preocupau foarte mult scriitorii și cărțile. Îmi amintesc și acum sfârșitul de octombrie în care am descoperit afișul Cenaclului Central, pus pe casa liftului, cea dinspre Bibliotecă și Sala de lectură. Ședințele se țineau de la ora 18, într-o zi anume a săptămânii. M-am înființat acolo cu inima cât un purice, așteptându-mă mai curând la un refuz decât la brațe larg deschise. Nu mică mi-a fost mirarea însă când am descoperit un grup de studenți, toți din anii mai mari (deci aflați la o distanță infinită față de începătoarea care eram), cei mai mulți prieteni apropiați care se jucau de-a literatura. Mai fusesem la un cencalu în liceu, însă spre deosebire de acela, acesta nu avea moderator. Sigur că făcea unul sau altul oficiile de gazdă, dar plutea în aer un fel de consens, atât asupra comentariilor, cât și asupra temelor. Fiindcă, da, Central era un cenaclu cu… temă dată!

 Participanții nu-și citeau producțiile cât mai originale sau, și asta se întâmpla destul de des, cât mai mimetice, ci scriau la comandă. Cu alte cuvinte, exersau. La sfârșitul ședinței se propunea o temă și se stabileau cei care aveau să o dezvolte literar. M-am înscris încă de la început la ”Stix și pix” (pe care am tras-o spre Styx, inventând și numele propriu Stics). Când mi-a venit rândul la citit, săptâmâna următoare, am fost executată cu o ferocitate fără margini. Trecusem astfel, aveam să-mi dau seama mai târziu, botezul grupului. Și o parte din fetele și băieții aceia aveau să-mi devină și mie, cu timpul, prieteni. Cezar Paul Bădescu purta mereu un costum elegant și fuma pipă, Svetlana Cârstean prefera niște sarafane excentrice de care mă minunam cu sinceră invidie, Sorin Gherguț zâmbea prietenos de sub pletele lui blonde, vorbind puțin, însă întotdeauna intertextual, T. O. Bobe purta părul lung și picura în comentarii otrăvuri atât de fine că greu te dezmeticeai o dată ce erai atins de ele (îmi plăcea și rucsacul lui militar, fiindcă pe atunci nu purta nimeni, încă nu intraseră în modă), iar Răzvan Rădulescu avea atâta siguranță, că părea cel puțin profesor universitar. Faptul că a doua mea lectură în cenaclu (la tema ”Jurnal”) nu li s-a mai părut decât unora ratată a însemnat foarte mult pentru mine.

Cenaclul Central nu a avut însă viață prea lungă, fiindcă apăruse, în nu știu ce fel, un alt afiș, de data asta pe casa liftului care dădea spre Secretariat. Pe el scria… Dar mai bine adaug că începuse semestrul al doilea și se simțea în aer primăvara. La ședințele Centralului ascultasem între timp o poveste excelentă scrisă de T.O. Bobe la tema ”Dramă istorică” (îmi aduc aminte și acum de volutele postmoderne în linia lui Borges) și mă amuzasem și cu tema ”Dunga de la pantalon”. Și tot acolo, într-o seară, am avut norocul să stau la doar două bănci distanță de poetul Cristi Popescu care, deși mai mare, părea întru totul dintre noi. Venise invitat de Svetlana Cârstean, cred, nu a vorbit prea mult, s-a dovedit prietenos și deloc critic. Era îmbrăcat într-un costum de blugi și purta, cel puțin în seara aceea, părul prins în coadă. Încă nu citisem ”Familia Popescu”, carte pe care aveam s-o parcurg mai târziu, într-un tren, și care avea să-mi rămână până azi una din cărțile de suflet.

Și pe afiș scria… Ei, bine, pe afiș scria că începe Cenaclul Litere moderat de Mircea Cărtărescu. Acesta a fost debutul unei întâmplări culturale care s-a tot scris apoi vreme de câțiva ani, cu o singură întrerupere mai lungă, până în iarna lui 1999. Cei din Central ne-am dus încă de la început la ședințele care se derulau în felul următor: doi sau trei autori își citeau textele (putea fi orice, de la poezie, la teatru sau proză) și, după o pauză, urmau comentariile. Am învățat destul de repede că discuțiile erau mult mai importante decât ”producțiile” propriu-zise. Cuvântul cel mai des folosit în sens pozitiv în primii ani a fost, fără îndoială, ”postmodernismul”, și cuvântul cel mai încărcat negativ, „modernismul”.

Când mi-am luat inima în dinți și am vorbit pentru prima oară în cenaclu, am crezut că se prăvale cerul pe mine. Sentimentul că te afli pe un teren mișcător care te poate duce complet aleatoriu în penibilul cel mai concret nu e ușor de tolerat. Cei care discutau acolo despre texte știau destulă teorie și istorie literară, iar intuițiile lor critice se dovedeau mereu pertinente. Și, după ce-și dădeau ei cu părerea, urma verdictul lui Mircea Cărtărescu. Dacă el te încuraja, însemna că ești în direcția bună. Dacă el se dovedea rezervat, era limpede că te găsești, din cine știe ce motiv (y compris lipsa de talent) în cine știe ce fundătură. La zecile de ședințe la care am participat (și cred că sunt printre puținii care au făcut parte din acest cenaclu de la început până la sfârșit), nu l-am văzut niciodată pe Mircea Cărtărescu tăind în carne vie. Și totuși, judecățile lui erau mereu cât se poate de clare și, cumva, de necontestat.

Acum, că a trecut timpul, mi se pare că acest cenaclu atârnă tot mai greu în traiectoria mea literară. Atunci însă nu eram decât niște fete și niște băieți care-și măsurau între ei puterile, cu invidie de cele mai multe ori, dar și cu admirație, cu bucurie pentru cine știe ce snop de artificii textuale, dar și cu solidaritate. Nu ni se părea nicidecum că am forma un grup. Nu aveam pretenția niciunei idei generaționiste, exersam doar scrisul, ne amuzam, strângeam tare din dinți când ne citeam textele, ne împrieteneam tot mai mult și, încetul cu încetul, ajungeam tot mai posedați de propria literatură. Scriam, în paralel, și la revista ”Litere Nouă”, pe care i-o datoram cumva lui Ion Bogdan Lefter.

În ciuda faptului că ne întâlneam săptămânal, mizam pe noi înșine, pe versurile sau pe prozele noastre, de aceea n-am făcut niciun fel de vâlvă, nu ne-am erijat în cine știe ce grup dominant al vremii, nu ne-am scos reviste partizane și am avut în toate un fel de decență greu de găsit după aceea. Ce ne-a diferențiat față de cei de după noi a fost, cred, și respectul pentru cultura înaltă, dorința de a înțelege și de accepta variile chipuri ale literaturii. Eu, una, mă consideram pe atunci complet neînsemnată prin comparație cu minunățiile care se puteau găsi imediat ce treceai pragul sălii de lectură. Și colegii mei, cei care ajunseseră să formeze nucleul cenaclului, mi se păreau foarte buni. În afară de cei pe care i-am pomenit deja și care aveau să debuteze toți în prima antologie, Tablou de familie (apărută în 1995), i-am mai cunoscut pe Mihai Ignat, care-l inventa pe atunci pe Klein cel pasionat de filme, pe Doina Ioanid, care croșeta finețuri din sordidul spațiu domestic, și apoi pe ceilalți, colegii mei de antologie.

Pe Cecilia Ștefănescu am întâlnit-o încă din primul an, în metroul care ne ducea de la Universitate la Piața Unirii. Cum o văzusem la cenaclu și o știam ca fiind din anul meu, am intrat în vorbă. Purta, ca și mine, haine de hipioată, scria versuri și avea o mulțime de lucruri de spus. Ea a fost singura care, din nevoia de a dinamita convențiile, a îndrăznit să facă în ultimul an al cenaclului un performance. N-o să-l descriu acum, însă n-o să uit niciodată cum și-l pregătea pe terasa ”La motoare” (unde ne plăcea să ieșim pe atunci), cât de preocupată era de reacțiile care ar fi putut să apară. Îmi plăceau rochiile ei atipice, fragilitatea, dar și hotărârea de care dădea mereu dovadă. În anul acela cred că fusese ea șefa cenaclului. Fiindcă nu Mircea Cărtărescu era cel care introducea ”abonații” la lectură, ci unul dintre noi, numit șef. Acești șefi au fost, în ordine, Mihai Pavelescu (n-a mai scris apoi literatură), Simona Sora și Cecilia Ștefănescu.

După publicarea primei antologii, seria mare a cenaclului, care absolvise între timp facultatea, prinsă în cele dintâi – și foarte solicitante – slujbe, n-a mai ajuns la ședințele noastre. A revenit, după o vreme, în ultimul an, T. O. Bobe care a citit fragmente din foarte tandra, și foartea ironica, și foarte grațioasa sa carte ”Bucla”. De altfel, prin 1997, am ascultat cred multe pagini din volumele cu care aveam să debutăm, în urma câștigării unor concursuri de debut, cei mai mulți dintre noi. Ana Maria Sandu ne-a citit câteva texte extraordinare din viitorul său volum ”Din amintirile unui Chelbasan”, Cezar Paul Bădescu ne făcuse deja cunoștință cu trecutul lui Daniel Abagiu, Răzvan Rădulescu ni-l prezentase pe micul Teodosie și chiar eu am citit, spre final, din ”Poză retușată”.

A doua antologie, ”Ferestre 98”, a cuprins, în afară de mine, încă șase autori. Angelo Mitchievici fusese considerat întotdeauna prozatorul cenaclului, poate din cauza preferinței sale pentru exotism, prozatori sud-americani și fraze arborescente, în timp ce Marius Ianuș fusese desemnat protestatarul și gălăgiosul, iubitor de Ginsberg și aplecat spre social. Iulian Băicuș care, iarăși, n-a mai scris literatură, recicla postmodern poezia noastră clasică, inclusiv ”Scrisorile” lui Eminescu. Cecilia Ștefănescu a debutat cu o proză vie și alertă, ”Vacanțierul”, iar Doina Ioanid cu miniaturile ei precis tăiate.

Un caz aparte a fost scriitorul Victor Nichifor. Cred că a citit în cenaclul Litere încă din primul an, fiind perceput ca un corp străin, apărut dintr-o facultate tehnică și foarte pasionat de poezie. Mai târziu, când ne-a citit din viitorul său volum ”Epoca Lu”, ne-am dat seama ce forță și ce siguranță avea în fiecare vers. A debutat, prin urmare, alături de noi, iar mai apoi și-a publicat volumul. Această a doua carte a sa (prima fusese Aigess), Epoca Lu, este una din cele mai puternice cărți de poezie ale deceniului nouă. Faptul că Victor Nichifor a emigrat în Statele Unite a făcut ca ea să se șteargă încetul cu încetul din memoria colectivă, de parcă nici n-ar fi fost publicată. Deși a mai apărut în România cu un volum de proză, ”Important”, la Paralela 45, probabil într-un tiraj mediocru, Victor Nichifor a ajuns un autor cumva uitat. Iar asta ține de nedreptățile flagrante ale receptării, de memoria scurtă a unor critici, de iresponsabilitatea față de literatură. Victor Nichifor este – și nu cred că mă înșel -, prin ceea ce a publicat până acum în limba română, un autor absolut remarcabil.

Cenaclul Litere s-a ținut în zilele de miercuri, pe rând, într-o sală de curs, unde încăpeau vreo șaizeci de oameni, în subsolul facultății unde se deschisese o cafenea și, printr-un fum gros, de nu ne vedeam unii pe alții, încercam să facem literatură, în Catedra de română (avea scaunele capitonate, roșii) și, pe final, iarăși într-o sală de curs. La ultimele întâlniri veneau peste o sută de studenți. Alături de cei pe care i-am pomenit până acum, au mai citit acolo: Bogdan O. Popescu, Dan Mircea Cipariu, Răzvan Țupa, Iulian Tănase, Gelu Vlașin, Mihai Vakulovski, Alexandru Vaculovski, Alexandru Matei, Alice Popescu, Alexandru Vărzaru, Mihai Grecea, Luminița Marcu și mulți alții. Dintre critici, cel mai prezent a fost Paul Cernat. A ajuns și Marius Chivu, însă doar la una sau două ședințe de la sfârșitul cenaclului.

Și, ca o concluzie, nu mă îndoiesc că acolo, în anii aceia, câțiva tineri pasionați au avut privilegiul nu doar să se întâlnească și să-l aibă în preajmă pe scriitorul Mircea Cărtărescu, ci și să scrie o literatură prețioasă. În istoriile literare se va numi, probabil, Grupul Cenaclului Litere. Iar povestea lui are exact atâtea începuturi câți oameni au participat la nenumăratele seri cenacliere întinse de-a lungul a cinci ani.

*

Svetlana CÂRSTEAN

Un duh al cenaclurilor

Există un duh al cenaclului care mai plutește în aer, dar care nu mai are forța de a se întrupa. Poate de aceea încă mai avem curiozități în ceea ce-l privește.

M-am intersectat, în mod efemer sau temeinic, cu trei cenacluri din anii de dinainte și de după 1989.

Înainte, am urcat de cîteva ori scările, pînă la cenaclul Universitas, unde i-am privit de departe pe Mircea Martin, Simona Popescu, Ion Bogdan Lefter. Știu că erau mulți scriitori acolo, dar în mintea mea cea mai vie imagine a rămas cea a Simonei care parcă nu vorbea, ci șfichiuia aerul cu sentințele ei tăioase, cu logica ei de oțel, cu plăcerea rece cu care diseca textele. Privindu-i și ascultîndu-i pe toți de cîteva ori, într-un anonimat absolut, am rămas cu ideea că cenaclul e un loc al verdictului și un loc al centrului în același timp, chiar dacă Universitasul părea exilat într-un fel de periferie supravegheată atent. Exista un sentiment pe care ți-l dădea cenaclul: acela că te afli în miezul lucrurilor, că tot ce-i mai important se întîmplă acolo unde ești tu împreună cu ceilalți și, nu în ultimul rînd, că aparții, asta mai ales după ce ești acceptat, validat în interiorul „frăției”.

Poate nu e o întîmplare că următorul cenaclu din care am făcut parte, de la început pînă la sfîrșit, s-a numit chiar Central. Sincer, nu mai știu de unde s-a plecat și cum s-a ajuns la acest nume, cu siguranță că prietenii mei de atunci își amintesc. Pentru mine, Centralul a fost o prelungire a ceea ce se întîmpla oricum în întîlnirile noastre frecvente. Să ne citim unii altora, să ne analizăm la sînge, să ne entuziasmăm, să ne dominăm unii pe alții, fascinați unii de alții, să descoperim pe neașteptate că sînt lucruri comune în textele noastre, că există o zonă pe care o putem exploata cu voci diferite. Cezar a adus copilăria la bloc și privirea caricaturală asupra oamenilor și lucrurilor, Teo, stilistica impecabilă și pe Dimov în mijlocul nostru, Răzvan, inteligența perspectivelor multiple și obesia pentru poveste, pentru textele care trebuie să te facă să rîzi. Nu ne-am gîndit nici o clipă la generații și manifeste. Cenaclul Central și tot ceea ce l-a precedat au venit dintr-o plăcere imensă și naivă de a vorbi despre textele noastre și ale altora și de a fi împreună. De aceea cred că Centralul a fost mai puțin un cenaclu în sensul clasic al cuvîntului și mai mult un exercițiu stilistic, exersat în lipsa unui mentor. Cînd exercițiul acesta stilistic și-a extins zona de acțiune i-am cunoscut pe Sorin Gherguț, Ioana Nicolaie, Alice Popescu, Mihai Ignat și pe alții. M-am gîndit mulți ani, după ce și Centralul și Literele deveniseră deja o amintire, în ce fel un cenaclu este un exercițiu al cruzimii și poate că imaginea mea fondatoare, cea de la Universitas, e perfect coerentă cu gîndurile de mai tîrziu. Stilistica cruzimii, a puterii, a validării și a apartenenței puse împreună. Totul, adesea pe fondul unor minunate și adevărate prietenii. Cel puțin pentru unii.

Deși Centralul devenise un punct de atracție în mansarda de la Facultatea de Litere, cei mai mulți simțeau nevoia unui cenaclu mai apropiat de definiția consacrată, nevoia unui mentor cu greutate, a unor confirmări reale. Așa s-a născut cenaclul Litere, în care ne-am mutat și noi cu arme și bagaje, condus de Mircea Cărtărescu. Cred că Mircea a reușit să întrupeze perfect așteptările, nevoia de dezbatere adevărată și de verdict îndreptățit a tinerilor scriitori și amatori de literatură din Facultatea de Litere. Era deopotrivă discret și extrem de prezent, probabil că este cel din urmă care a readus toată atmosfera cenaclurilor de dinainte, a reînviat suflul specific, schimbînd în același timp direcția navei, ca un vizionar ce este, presimțind că descentralizarea avea să fie cuvîntul de ordine al anilor de după. Am participat mult mai puțin decît prietenii mei la ședințele de la Litere. Atmosfera era cea corespunzătoare, ingredientele toate prezente, rafinament, sadism, buni oratori, lecturi remarcabile, lecturi mediocre, nu în ultimul rînd plăcerea de a fi acolo. Mircea atenua în mod generos toate aterizările, re-potența la final orice text citit – distanța sa față de texte în general, față de conținuturile comune ale unei generații care se profila, era salvatoare și exact asta lipsea cenaclului Central. Am citit de trei ori: o dată poemul Floarea de menghină, o dată înainte de Floarea de menghină și o dată după. Mi-a fost de folos tot ce mi s-a spus de fiecare dată.

Există un duh al cenaclului care mai plutește în aer, dar care nu mai are forța de a se întrupa, de aceea nu cred că s-ar mai putea scrie curînd o nouă istorie a cenaclurilor literare. Mai cred însă în forța grupurilor literare, a prieteniilor adevărate, care nu se limitează la a genera găști și sfere de influență. Mă gîndesc la prieteniile celor din Școala de la Târgoviște, la grupul de la Brașov.  Cred acum în forța prieteniei la fel de mult cum cred în forța singurătății. Sînt la fel de eficiente pentru scris dacă sînt autentice. Există o intimitate a formării și a validării înainte de orice fascinație a tiparului. Astăzi validările pot fi mult mai rapide, pe facebook, în lecturile publice, unde nu se comentează, doar se ascultă. Graba e mare, emițătorii „certificatelor” de confirmare mulți și foarte diverși, critica adesea neputincioasă, termenii firavi – cronică, vînzare, tiraj, premiu, promovare, maestru -, dar mai ales tipografiile numeroase.

*

Răzvan ŢUPA

Cu poezia pe scările cenaclurilor

Dintre toate lucrurile legate de poezie, cenaclul e singura formă pe care am recunoscut-o din ce am auzit în şcoala generală în materie de literatură. Asta se întâmpla înainte ca internetul să îţi aducă la îndemână tot felul de spaţii în care poţi să intri în contact cu oricine e interesat de scris. Până spre sfârşitul anilor ’90, dacă vroiai să vezi ce se mai scrie, treaba ta se împărţea între revistele literare şi cenaclurile a căror viaţă semăna cu industria sexuală din romanele lui Murakami. Mereu apărea sau dispărea un cenaclu pe undeva printr-un colţ al peisajului.

Am văzut adunări de felul ăsta din Timişoara până în Chişinău, de la Brăila şi Constanţa până la New York sau Paris. Singurul lucru specific manifestărilor româneşti mi s-a părut că este pretenţia permanentă de manifestare unică şi irepetabilă pe care o adoptă până şi cea mai întâmplătoare adunare literară. Cu cât este vorba despre un cenaclu mai puţin important, cu atât termenii tind să fie mai sforăitori. Şi invers… de câte ori am văzut un grup literar care m-a impresionat, printre punctele de interes se număra şi deschiderea sau măcar o anumită curiozitate faţă de ceea ce se întâmplă în acelaşi timp în colţuri diferite ale ţării sau ale lumii poeziei.

Iluzia istorică

Chiar şi atunci când e vorba despre cenacluri clasate deja istoric am avut surpriza unei concurenţe destul de speciale. În volumul pe care l-a dedicat în 2008 întâlnirilor de la „Universitas”, Mircea Martin notează uluirea cu care a citit în mai multe rânduri date eronate legate de manifestare ieşite chiar de sub degetele foştilor participanţi. Privind în urmă, raportul dintre Universitas şi Cenaclul de Luni sau alte întreprinderi literare apare deformat.

Primul cenaclu pe care l-am văzut vreo dată a fost „Prospero” la Facultatea de Limbi Străine. Monica Pillat aduna studenţi din facultate cărora le dădea ocazia să discute teme şi să intre în contact cu autori cunoscuţi (acolo l-am văzut pentru prima dată pe Cezar Baltag) şi critici literari (Cornel Mihai Ionescu, Şerban Cioculescu).

De altfel, de acolo am și plecat în toate direcțiile în același timp, pentru că tineri autori pe care i-am cunoscut acolo mi-au spus de întâlniri literare care se întâmplau fie la Liceul Lazăr (Tudor Opriș, care aduna aici autori aflați la început de prin toate liceele Bucureștiului, avea oiceiul să amintească tot felul de poeți care trecuseră prin taberele și cenaclurile sale), la Litere (Cecilia Ștefănescu, Ioana Nicolae, Paul Cernat și Iulian Băicuș tocmai reluau întâlnirile cu Mircea Cărtărescu).

Cred că nu sunt prea multe întreprinderi literare din acei ani la care să nu fi călcat măcar ca spectator. La Muzeul Literaturii (MLR), acum retrocedat, nouăzeciști ca Boerescu sau Țârea (care pe vremea aceea avea o emisiune literară la TVR), sau optzeciști ca Traian T. Coșovei ori Mariana Marin și Condeescu se strângeau din când în când și puteai să vezi cum se bucură Iova când îl regăsește pe Stratan la o lectură. Aici am și văzut-o pe Mariana Marin refuzând să își laude un prieten atunci când poemele pe care le auzise erau slabe: „Măi, Traiane, ție nu ți-e rușine să citești așa ceva… Păi cum am ieșit noi cu Ninsoarea electică, bucuroși că se poate și ce faci tu aici…”. Erau poemele pe care, până la urmă, Coșovei le-a publicat în „Greva căpșunelor”.

Cu totul altă poveste se întâmpla la Uniunea Scriitorilor, unde Nora Iuga, Octavian Soviany, Constantin Abăluță și Valeriu Mircea Popa ne strângeau săptămânal să ne citim unii altora. Sau în bibliotecile în care poeta Nina Vasile își ținea periodic atelierele de scris. Fracturi era testul de anduranță, unde știai că, dacă vrei să auzi cât mai multe păreri despre ce scrii, trebuie să reușești să îi enervezi cu ce scrii pe cât mai mulți dintre cei care asistă. Mie, oricum, lucrurile astea mi s-a părut mereu că se întâmplă toate în același timp.

Ego și metodă

De obicei, întâlnirile pentru citit și comentat texte literare erau plictisitoare. Acum, când stau să mă gândesc cum se scorojeau pereții la câte o lectură, mă și mir că am trecut prin atâtea întâlniri de felul ăsta. Foarte rar se poate spune că un cenaclu este la fel în toate întâlnirile.

Cine este curios să vadă cum se întâmplau lucrurile astea poate să treacă prin multele volume lăsate de serile Euridice unde Marin Mincu a transcris discuțiile din Sala Oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor și din Rotonda MLR.

De la prima întâlnire din seria Euridice, se vedea că treaba cu cenaclul a trecut în altă ligă. Marin Mincu făcuse parteneriate cu ziarul Ziua care publica o cronică săptămânală a poveștii și selecții din textele citite. Dar tot acolo am văzut ce ușor se sparg lucrurile care funcționează. Criticul de la Pontica și Paradigma insistase să programeze autori care tocmai debutau dar reușita întâlnirilor e și acum că au lăsat în urmă nu doar seria de volume Dosarul Cenaclului Euridice, ci și un model de interacțiune.

În primă instanță, Uniunea Scriitorilor a crezut că Marin Mincu își juca propriile lui meciuri cu generațiile ’80, ’90, așa că a schimbat coordonatorul întâlnirilor cu Mircea Martin. Criticul de la Universitas a încercat să impună un oarecare echilibru între lecturi, dar echilibrul nu era ceea ce intenționa instituția, așa că, după câteva întâlniri în care oficialii USR au considerat că tot se aud prea multe critici la adresa lor, poetul Cezar Ivănescu a fost impus cu scopul destul de transparent de a reduce tot ce se întâmpla acolo la nivelul cârcotelilor de serviciu pe care literatura funcționarilor era deja obișnuită să le manipuleze cum avea chef.

Dacă tot mi-am amintit lucrurile astea, trebuie să recunosc: și azi mediocritatea este principalul produs al domeniului… dar ce bucurie este să vezi cum se reglează de la sine unele lucruri!

Și astea sunt doar lucrurile pe care le-am văzut în București. În Timișoara am văzut ani de zile mai multe valuri de autori tineri adunați în jurul lui Eugen Bunaru la cenacul Pavel Dan. La Suceava, Iași sau Târgoviște și Constanța am văzut cum poezia poate să schimbe viața unor tineri pornind de la profesori pasionați din licee (Gheorghe Cârstian, Emil Munteanu). Prin Sibiu, Bistrița sau Târgoviște scriitori ca Radu Vancu, Marin Mălaicu Hondrari, Dan Coman sau Ioana Geacăr au făcut din poezie o treabă serioasă pentru cei mai tineri, iar în Iași am văzut un eveniment, Casa Poeziei, pus pe picioare în cadrul FILIT doar de pasiunea Corinei Bernic pentru poezie. Pentru mine, jocul cenaclurilor se termină odată cu pofta teribilă a grupurilor de a refuza dialogul cu ceilalți.

Alternativele fac regula

De câteva ori am văzut în Brăila niște întâlniri pe care le prezida Laurențiu Ulici pe la sfârșitul anilor ’90. Partiturile păreau împărțite pe baza unor înțelegeri tacite. Chiar și protestul avea colțul lui. Fiecare cenaclu pe care l-am văzut cred că se împarte în câteva momente:

– Lectura cu surprize sau cu peltele cărora îți doreai doar să le supraviețuiești

– Dezbaterile mai mult sau mai puțin furtunoase

– Concluziile și continuarea după întâlnire, fie pe o terasă, fie printr-un loc ferit.

Când m-am apucat să țin „Poeticile cotidianului” în Club A chiar aveam iluzia că are cineva chef de vreo alternativă. În realitate, cei pe care i-am simțit că susțineau încercările de a găsi alte formule de prezentare a literaturii erau foarte puțini. Paul Radu, care vroia să vadă o continuare a serilor Fracturi din primii ani 2000, Cosmin Dragomir își trecuse în program prezența constantă la eveniment, Viviana Mușa sau Sociu după ce se mutase în București, cei de la clubul Expirat/OtherSide în 2009-2010 ultimele sezoane ale evenimentului. În rest, răspunsurile se limitau la seara care putea să trezească cuiva interesul într-un fel sau altul. Și asta mi-a plăcut.

Ceea ce nu m-a mai încântat atât de mult este victoria pe toată linia a întâlnirilor publice în jurul unui nume și mai puțin în jurul lucrurilor pe care le are de zis. Mai întâi, subiectele de discuție s-au mutat pe internet. Și pe Club Literar și pe alte site-uri. Jocul de glezne al celor care și-au făcut o estetică din pretenția că fac literatură doar imitând ceea ce pare să aibă legătură cu scrisul a urcat repede și aici. Ba chiar și autori care păreau să fie interesați de ce au de scris și de citit au trecut la mimarea literaturii și a jocurilor de influență.

Au apărut, în schimb, câteva întâlniri în care cei mai tineri autori de azi citesc texte cât se poate de provocatoare (Licart, etc.). De cele mai multe ori nici măcar ei nu apucă să afle ce lucruri uluitoare respiră în ce au scris. Toți vin de pe bloguri, din concursuri pe care cândva le ignoram. Au revistele lor ca Zona Nouă sau Alecart și vorbesc o cu totul altă limbă decât pasionații diferitelor culturi ale personalității. Sunt primii care remarcă alunecările din România Literară ori succesul unei traduceri din Poesis Internațional și sunt gata să jure că nu vor debuta în volum decât atunci când vor fi siguri că are rost. Sigur, au tot timpul să vadă că orice vor reuși va cunoaște destul de repede replici oficiale în cele mai palide variante. Și imitațiile acelea vor avea viața lor. Oricât de atomizată este lumea blogurilor, un lucru pare să-l fi învățat bine din poezie: textul meu are sens doar alături de toate celelalte texte, oricât le ironizez sau le critic (ba chiar din acest motiv). Este și acesta un exercițiu.

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]