Peter SLOTERDIJK & Slavoj ZIZEK: Referendumul francez și viitorul UE

Peter SLOTERDIJK

peter-sloterdijk

Narcisismul infantil al nu-ului francez

(Interviu cu Elisabeth Lévy -„Le Point”)

 

– Cum interpretaţi nu-ul francez? Este el alegerea eroismului?

Peter Sloterdijk: – Există două nu-uri care trebuie interpretate. Nu-ul olandez este un nu al neîncrederii, al susceptibilităţii mic-burgheze sau pur şi simplu al fricii. De o tonalitate cu totul diferită, nu-ul francez este punitiv, triumfal şi pretinde a fi o repetiţie a Revoluţiei franceze prin mijloacele votului universal. Acest nu se vrea eroic, dar nu e, în fond, decât eroismul unor copii răsfăţaţi.

– Copii „răsfăţaţi”! – exageraţi, chiar dacă acest cuvânt nu e deloc peiorativ pentru dumneavoastră: mulţi alegători se simt, dimpotrivă, lipsiţi de orice protecţie faţă de capitalismul mondializat. Din acest motiv ei nu vor ca naţiunile să dispară.

– Dar nu despre asta era vorba. Electorii au răspuns la nişte întrebări care nu le-au fost puse, dar care pluteau în aer. Vreţi să muriţi pentru o Europă mediocră? Vreţi ca Franţa sau Olanda să fie dizolvate într-o Europă fără contur? Doriţi ca Europa să se extindă spre Est? Dar nimeni nu i-a întrebat dacă vor să primească muncitori polonezi. În orice caz, e pentru prima dată când xenofobia poartă drapelul mândriei.

 – Nu există nimic xenofob în refuzul de a fi pus în concurenţă cu nişte muncitori mult mai prost plătiţi.

 – Din acest motiv trebuie să distingem nu-ul intelectualilor de nu-ul poporului; şi, chiar şi în interiorul nu-ului intelectualilor, să distingem nu-ul narcisic al unui Michel Onfray, a cărui prostie mă face să râd, şi care n-are nimic de-a face cu nu-ul adult sau conservator al lui Régis Debray. Putem, aşadar, în acelaşi timp, să respectăm nu-ul majorităţii, să îi recunoaştem o anumită nobleţe şi să ne amuzămpe seama anumitor intelectuali. În orice caz, trebuie să fim atenţi la acest nou fenomen care este apariţia, în cursul dezbaterii, a unei noi figuri a duşmanului poporului: editorialiştii, percepuţi ca fiind purtătorii de cuvânt ai înţelepciunii şi mediocrităţii adulte, şi pe care majoritatea i-a identificat cu o nouă aristocraţie.

– Trăim oare o perioadă prerevoluţionară sau revoluţionară?

– Suntem în registrul ritualului postrevoluţionar, chiar dacă există anumite tensiuni prerevoluţionare în relaţiile dintre elite şi popor. E o tradiţie franceză care începe din secolul XIX: repetăm Revoluţia, fie în ordinea realului, fie în ordinea simbolică. Dar a rejuca Revoluţia nu înseamnă a o face.

– Cum s-ar spune, nu e prima oară când francezii nu ascultă de marile lor conştiinţe. Ei i-au îndepărtat pe toţi candidaţii din media, de la Edouard Balladur la Lionel Jospin.

– Da, în acest sens, acest 29 de duce înapoi la 21 aprilie: francezii nu vor mediocritatea social-democrată; în 2002, unui politician onest şi şters precum Jospin i-au preferat nişte căpcăuni sau nebuni. Ei au politizat nebunia şi persistă în asta fără cea mai mică părere de rău.

– Această manieră de a psihiatriza dizidenţa este chiar unul din lucrurile pe care alegătorii le-au refuzat. Ca şi această propensiune spre a reduce votul la un capriciu de copii răsfăţaţi…

– Încă o dată, vorbesc mai ales despre o parte a elitei nu-ului. Cât despre ceilalţi, nu comentăm frica. Frica e un fapt, ceva care ne strânge de gât. Numeroşi intelectuali au făcut dovada unui anumit anarho-infantilism proclamând frumuseţea nu-ului, afirmând că victoria nuului ar fi mai interesantă. Asta înseamnă că noţiunea de maturitate politică nu mai există. Acest cuvânt nu mai face parte din vocabularul politic. Ceea ce am văzut cu toţii au fost nişte conducători mediocri propunând unor popoare mediocre perpetuarea perenă a mediocrităţii. Popoarele n-au vrut să audă de-aşa ceva.

 – Tocmai, putem înţelege nu-ul ca un refuz al ieşirii din Istorie sau, pentru a folosi metafora pe care o îndrăgiţi, ca un refuz al palatului de cristal, al marii săli de gimnastică ce aspiră să devină Europa.

– Dimpotrivă, am votat pentru a conserva palatul de cristal în forma sa existentă, întrucît ne gândim că suntem prea săraci pentru a plăti costurile lărgirii sale: ne-am temut ca temperatura interioară să nu scadă. Pe scurt, alegătorii n-au vrut să rişte un răsfăţ sigur pe unul ipotetic, chiar dacă superior. Rezultatul e că vom rămâne cu toţii într-un palat puţin mai gri, puţin mai lipsit de speranţă.

 – Deci şi dumneavoastră, ca şi aceşti vrednici editorialişti, credeţi că în cele din urmă resortul votului negativ a fost exclusiv frica?

 – În ce priveşte Olanda, e sigur. În schimb, în Franţa a existat un curent foarte puternic pe care l-aş numi răutate jubilatorie. O epidemie paranoică, repet, ce a condus la denunţarea editorialiştilor drept descendenţi ai aristocraţilor Revoluţiei franceze. I-am bănuit că ar vrea să înăbuşe simţul comun şi spiritul critic, încercând astfel să oblige poporul să spună lucruri pe care el nu vroia să le spună. Pe scurt, i-am bănuit că ar fi nişte farmacişti infernali ce vor să otrăvească poporul.

– Trebuie să spunem că ei ne duc cu gândul uneori la medicii lui Molière. De cum se pune o întrebare, ei răspund: «Europa! Europa vă zic!»

– Da, Europa ar fi panaceul împotriva tuturor relelor. În aşteptarea ei, atmosfera e din ce în ce mai anti-elitistă. În această perspectivă trebuie subliniat rolul particular al internetului în organizarea nu-ului francez. Prin reţea s-au difuzat zvonurile cele mai paranoice, dar utilizatorii netului aveau convingerea jubilatorie de a fi mai isteţi decât presa scrisă. În timp ce aceasta era, în majoritatea sa, înţeleaptă şi proeuropeană, Net-ul era aproape în întregime negativ. Iar această negativitate era fondată pe celebrarea propriei sale inteligenţe. Din acest motiv nu-ul francez este, în parte, un nu de copii răsfăţaţi şi de enfants terribles.

– Ne-am putea întreba dacă nu cumva sunt aceşti adulţi pretinşi rezonabili cei care infantilizează popoarele. Pentru că, dacă a fi rezonabil înseamnă a accepta şomajul şi sărăcia, e preferabil să rămâi copil!

– În acest caz, votul francez ar fi articulat un nu metafizic. Întrebarea profundă a referendumului ar fi fost: vă resemnaţi în faţa unei lumi în care adulţii nu pot să rezolve toate problemele? Sau, mai bine: acceptaţi o lume în care un anumit număr de rele continuă să existe?

– Şi dacă toate astea n-ar însemna decât că elitele nu-şi mai fac treaba lor de elite? La urma urmei, deja de ani buni ele ne dau sentimentul că nu vor să audă nimic din ceea ce se petrece în societăţi. De ce le-am mai asculta atunci?

– Este adevărat că democraţia directă presupune nişte elite care şi-au făcut treaba, în ocurenţă o campanie de informare de mai mulţi ani. Or, dimpotrivă, avem sentimentul că acest proiect european accelerat se adresează numai elitelor, adică acelora care au capacitatea să simtă, chiar şi fără entuziasm, frumuseţea unui proiect lipsit de orice măreţie. Europa este paradoxul unei măreţii fără măreţie: greu de explicat populaţiilor agitate de luptele cotidiene! Preţul aventurii europene este renunţarea la eroism. Pentru a intra în clubul imperiilor umilite, trebuie să dovedim că am abandonat proastele maniere ale mândriei imperiale şi ale grandilocvenţei. Da, Europa este un club al mediocrilor, asta e măreţia sa, o măreţie ironică. Alternativa în faţa căreia suntem puşi este simplă: de o parte, măreţie şi sacrificiu, de cealaltă – bunăstare şi mediocritate.

– De unde, probabil, şi mesajul confuz dat de alegătorii francezi: vrem în acelaşi timp şi măreţia şi bunăstarea!

– Suprarealismul francez a ieşit din muzee şi a coborât în stradă, unde se poartă banderole pe care e înscris sloganul: «Le peuple ne cède pas sur son désir». Ca să existe copii răsfăţaţi – aşa cum îi iubim – e nevoie ca o mână de adulţi să se ocupe de construcţia serei. Nu devii adult criticându-i pe eurocraţi sau pe cei ce se ocupă de binele colectiv. Dacă mijloacele de care se folosesc sunt sau nu convingătoare, asta e o altă problemă. Antielitismul şi anti-adultismul nu conduc la nimic.

(Traducere din limba franceză de Alex. Cistelecan)

 

 

***

Slavoj ZIZEK

slavoj-zizek

Constituţia a murit. Trăiască întoarcerea politicului

(The Guardian, 4 iunie 2005)

Există în interiorul comunităţilor amish o practică numită rumpspringa. Copiii sunt, mai întâi, supuşi unei stricte discipline familiale. La vârsta de 17 ani, sunt liberi. Li se permite, ba chiar sunt încurajaţi să plece şi să facă experienţa lumii moderne: să conducă o maşină, să asculte muzică pop, să se uite la TV, să se dedea băuturii, drogurilor, sexualităţii sălbatice.

La capătul a doi ani de zile ei trebuie să decidă: ori revin pentru a deveni membri deplini ai comunităţii amish, ori pleacă pentru totdeauna pentru a deveni americani obişnuiţi.

Dar, departe de a fi liberală şi de a permite tinerilor să aleagă cu adevărat liber, o asemenea soluţie este ipocrită în cea mai brutală manieră. Este o alegere falsă, dacă putem vorbi de vreo alegere. Când, după ani îndelungaţi de disciplină şi de fantasmat despre plăcerile ilicite ale lumii exterioare, adolescentul amish este aruncat în ea, în mod firesc el nu va putea decât să se dedea extremelor. Va dori să încerce totul – sexul, drogurile şi alcoolul. Neştiind cum să modereze asemenea experienţe, va intra în mod rapid în impas. Va trăi, ca reacţie, o anxietate insuportabilă. Astfel, există toate şansele ca la capătul celor doi ani el să revină în mediul protector al comunităţii sale. Nimeni nu se va mira că 90% dintre tinerii amish procedează astfel.

Acesta e un exemplu perfect pentru dificultăţile care însoţesc întotdeauna ideea de „alegere liberă”. În timp ce adolescenţilor amish li se dă în mod formal posibilitatea unei alegeri libere, condiţiile în care ei se regăsesc atunci când încearcă să facă alegerea o fac pe aceasta din urmă neliberă. Pentru a avea posibilitatea unei alegeri libere efective, ei ar trebui informaţi în mod corect asupra tuturor opţiunilor. Dar singurul mod de a face asta ar fi de a-i extrage din comunitatea în care se bălăcesc.

Ce legătură au toate astea cu nu-ul francez, ale cărui unde de şoc se propagă acum pretutindeni, oferind imediat un impuls olandezilor, care au refuzat constituţia într-un procent încă şi mai ridicat? Au toate legăturile. Votanţii au fost trataţi exact ca tinerii amish: nu li s-a oferit posibilitatea unei alegeri simetrice clare. Termenii înşişi în care era situată alegerea privilegiau lobby-ul da-ului. Elita a propus poporului o alegere care nu e deloc aşa ceva. Poporul a fost chemat să ratifice inevitabilul. Atât media, cât şi elita politică au prezentat alternativa ca fiind una între cunoaştere şi ignoranţă, între expertiză şi ideologie, între o administraţie post-politică şi vechile pasiuni politice ale stângii şi dreptei.

S-a încercat reducerea nu-ului la o reacţie reflexă mioapă, care ignoră consecinţele pe care le va produce. S-a încercat caricaturizarea lui, acuzându-l că ar fi o reacţie condusă de frică, în faţa apariţiei unei noi ordini mondiale, un instinct de apărare al tradiţiilor confortabile ale Statelorprovidenţă, un act de refuz, lipsit de program alternativ pozitiv. Nu e de mirare că singurele partide politice a căror poziţie oficială a fost nu-ul au fost cele două extreme ale spectrului politic. Mai mult, ni se spune, acest nu a fost un nu adresat cu totul altor probleme: liberalismului anglosaxon, guvernului actual, influxului de muncitori imigranţi, ş.a.m.d.

Însă, chiar dacă există o parte de adevăr în toate acestea, simplul fapt că nu-ul nu a fost susţinut în nici una din cele două ţări de o alternativă coerentă politic reprezintă cea mai profundă condamnare a elitei politice şi media. Este un monument al inabilităţii lor de a articula dorinţele poporului şi insatisfacţiile sale. În schimb, în reacţia lor la nu-ul rezultat, ei i-au tratat pe alegători ca pe nişte elevi retardaţi care nu înţeleg lecţiile experţilor.

Deşi nu a fost vorba de a alege între două opţiuni politice; nu a fost vorba nici de a alege între viziunea iluministă a unei Europe moderne, gata să îmbrăţişeze noua ordine mondială, şi vechile pasiuni politice confuze. Atunci când comentatorii interpretează victoria nu-ului drept un mesaj al fricii, ei se înşeală. Frica adevărată cu care avem de-a face este cea pe care nu-ul însuşi a provocat-o în interiorul noii elite politice europene. Este teama că poporul nu mai e chiar atât de uşor de convins de viziunea „postpolitică” a acestor elite.

 În acest fel, pentru toţi ceilalţi, nu-ul este un mesaj şi o expresie a speranţei. Este speranţa că politica e în continuare vie şi posibilă, că dezbaterea despre noua Europă va fi şi ar trebui să fie în continuare deschisă. Din acest motiv noi, stânga, trebuie să refuzăm toate insinuările dispreţuitoare ale liberalilor care pretind că ne-am fi ales drept concubine ciudate neo-fasciştii. Ceea ce dreapta populistă şi stânga au în comun nu este decât asta: conştiinţa că politica, în sensul ei propriu, există în continuare.

A existat o alegere pozitivă în nu: alegerea alegerii înseşi; refuzul şantajului noii elite care nu ne oferă decât posibilitatea de a-i confirma cunoaşterea expertă ori de a ne exprima „imaturitatea iraţională”. Nu-ul nostru este o decizie pozitivă de a porni o dezbatere politică – în adevăratul sens al cuvântului – despre ce fel de Europă ne dorim.

Spre finele vieții, Freud a pus faimoasa întrebare: Was will das Weib? (Ce vrea femeia / soţia?), admiţând, astfel, că enigma sexualităţii feminine îl lăsa perplex. Imbroglio-ul constituţiei europene nu este el oare indicele unei întrebări similare: Ce Europă vrem?

Pe scurt: vrem să trăim într-o lume în care singura alegere posibilă e cea dintre civilizaţia americană şi nou apăruta autoritar-capitalistă variantă chineză? Dacă răspunsul e nu, atunci singura alternativă e Europa. Lumea a treia nu poate genera o rezistenţă suficientă la ideologia visului American. În prezenta constelaţie mondială, numai Europa poate. Adevărata opoziţie, astăzi, este nu între prima lume şi lumea a treia, ci între prima şi a treia lume de-o parte (i.e. imperiul american global şi coloniile lui), şi, de cealaltă parte, lumea a doua (i.e. Europa).

A propos de Freud, Theodor Adorno a susţinut că ceea ce vedem în lumea contemporană cu a sa „desublimare represivă” nu mai este vechea logică a represiunii lui Es şi a pulsiunilor sale, ci un pact pervers între supraeu (autoritatea socială) şi Es (pulsiunile agresive ilicite) în defavoarea eului. La nivel politic, nu se produce oare ceva structuralmente similar: un pact ciudat între capitalismul global post-modern şi societăţile premoderne, în detrimentul modernităţii însăşi? Imperiul multiculturalist global american poate să integreze cu uşurinţă tradiţiile locale pre-moderne. Corpul străin pe care nu îl poate asimila cu adevărat, nicidecum, este modernitatea europeană.

Mesajul nu-ului către toţi dintre noi cărora le pasă de Europa este: nu, experţii anonimi care ne vând marfa lor în ambalaje ţipătoare liberal-multiculturaliste nu ne vor împiedica să gândim. Este timpul ca noi, cetăţenii Europei, să realizăm că trebuie să luăm o decizie cu adevărat politică în legătură cu ceea ce vrem. Nici un administrator iluminat nu o va face în locul nostru.

(Traducere din limba engleză de Alex. Cistelecan)

 

 

[Vatra, nr. 9-10/2005, pp. 28-30]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s