Minirecenzii (5)

 

Srećko Horvat, Slavoj Žižek, Ce vrea Europa? Uniunea şi necazurile cu ea

Cu un cuvânt-înainte de Alexis Tsipras

Traducere din limba engleză de Alex Moldovan şi Adrian T. Sîrbu

Idea Design & Print Editură, Cluj, 2014

ziz

Iată un estern cevapcici-tzatziki, remake intelectual şi politic al celebrului spaghetti western Il buono, il brutto, il cattivo! – E gândul ce te poate vizita la lectura discuţiei finale dintre Slavoj Žižek, Alexis Tsipras şi Srećko Horvat. Analogia e perfectă. Filmul lui Sergio Leone se termina cu un celebru „duel în trei”, Clint Eastwood, Eli Wallach şi Lee Van Cleef disputându-şi într-un cimitir comoara îngropată sub crucea unui necunoscut. La fel, filosofii ex-iugoslavi Slavoj Žižek şi Srećko Horvat, un sloven şi un croat, şi politicianul grec Alexis Tsipras par a se întâlni între ruinele UE pentru a descoperi mesajul noii stângi, rătăcit în protestele fără cap de tip Occupy, rămase la stadiul de indignare lipsită de program. Îl vom distribui în rolul celui bun pe Tsipras pentru că el dă formă politică şi reprezentativitate electorală mişcării europene a Indignaţilor. În intenţia nerostită dar vizibilă a cărţii, el ar încarna, cel puţin pînă apare altcineva, un „şi mai bunul”, figura aşteptată de Žižek, un/o Margaret Thatcher a stângii care, prin carisma sa, să reînsufleţească trupul Europei sociale prin reactualizarea ideii de egalitate radicală. El este prezentat şi se prezintă ca „omul serios”, gata să se apuce de guvernare şi să dea un chip uman politicilor europene post-austeritate. Urâtul din eastern-ului nostru este Slavoj Žižek. Şi nu doar pentru că la fel ca şi personajul Tuco Ramirez are în filmografia sa o scenă în cada de baie înspumată. Însă el ne joacă împreună cu Tsipras un renghi, la fel cum Blondie (Clint Eastwood) şi banditul mexican (Eli Wallach) joacă peste tot scena justiţiarului care-l predă pe răufăcător, pentru a-l salva din frânghia spânzurătorii după încasarea răscumpărării. Critica lor se rezumă la „capitalismul neoliberal” care a pus Grecia pe butuci şi nu găsim nicăieri vreun denunţ al imperialismului UE. Or, câtă vreme cei doi se mărginesc să promită o imposibilă reformare dinspre Sud a Europei în numele unui straniu realism, opus „utopiştilor” – pe cine se bazează în constituirea acestui Front Meridional: pe Italia lui Renzi? pe Spania lui Rajoi? pe Franţa lui Hollande? – e limpede că discursurile lor nu fac decât să prelungească agonia structurilor de protecţie socială a statelor Europei, întreţinând iluzia unei alternative atlantiste şi a unui capitalism bun. Evident filmul stă pe spatele personajului negativ: Sentenza (Angel Eye, în versiunea engleză) e un ucigaş plătit, însă unul care ţine la conştiinţa lui profesională. Pentru el, angajamentele sunt sfinte, chiar şi când victima plăteşte dublu pentru eliminarea comanditarului crimei. Asta înseamnă două contracte ferme! Îşi face treaba pe faţă, în opoziţie cu mascarada celorlalţi doi. Acelaşi spirit de consecinţă îl dovedeşte şi Srećko Horvat care vede cât de bine se potrivesc generalii naţionalişti croaţi în UE, toate discursurile lor sforăitoare despre eroismul slavilor catolici, reducându-se la strategii de îmbogăţire şi delapidare a avuţiilor naţionale în beneficiul propriu şi a unor „parteneri” occidentali. Periferia greacă sau croată este pentru el oglinda veridică a Europei, cu ascensiunea mişcărilor locale de extremă dreaptă, încurajată de politicile de austeritate, şi nu discursurile sforăitoare despre armonie ţinute la Bruxelles. Pistolul ironiei lui Horvat nu ratează ţinta când ciuruieşte ipocrizia umanismului occidental ce vede criza iugoslavă prin ochiadele pătimaş ademenitoare ale Angelinei Jolie sau privirea bulbucat visătoare a lui Bernard-Henri Lévi ca pe o luptă de triburi barbare şi naţionalisme iraţionale, fără niciun substrat social. Dar orice remake are slăbiciunile sale faţă de original, iar Srećko Horvat renunţă prea des la poziţia lui de pistolero mândru de independenţa sa pentru a-i servi drept scutier maestrului Žižek.

*

Éric Hazan, LQR : la propagande du quotidien, Raison d’Agir Éditions, Paris, 2006

haz

Primul studiu al unei limbi care luptă să rămână necunoscută. Autorul franco-palestinian îşi pune la bătaie competenţele de scriitor şi editor pentru a examina modificările limbii puterii din anii 60 până în zilele noastre. În ciuda referinţei franceze, LQR însemnând Lingua Quintae Respublicae, limba celei de a cincea republici, cea întemeiată pe Constituţia gaullistă din 1958, eseul surprinde impunerea unei limbi universale a neoliberalismului global. Ea poate fi franceză, rusă, engleză sau română, esenţa ei fiind de a-şi șterge particularităţile locale în numele unui jargon savant al specialiştilor. Specialişti în ce? Fără specializare particulară, noile elite politico-mediatice preiau o terminologie creată de comunicatele economiştilor şi tehnicile publicitare. E un limbaj născut spontan din guvernamentabilitatea liberală care, celebrând libertatea mărfii, vrea mereu să-şi facă uitat caracterul oprimant. Titlul volumului face trimitere la LTI. Carnetul unui filolog, observaţiile strânse între 1933 şi 1945 de către Victor Klemperer asupra transformărilor limbii germane sub presiunea totalitară a celui de-al Treilea Reich, de unde acronimul din titlu, Lingua Tertii Imperii. În afara ambiţiilor de critică socială incisivă, analizele nu se îndepărtează nici măcar cu un pas de la cărările deja bătute ale deplângerii abrutizării mediatice în lumea postdemocratică europeană sau a aplatizării expresivităţii limbii administrative şi politice când dă seama de conflicte sociale sau internaţionale. LQR… rămâne o colecţie de anecdotică jurnalistică  acolo unde cititorul ar aştepta o antropologie a limbajului în maniera lui Karl Kraus sau o critică flaubertiană a locurilor comune.

Claudiu GAIU

***

Ernesto Laclau, The Rhetorical Foundations of Society,

Verso, London & New York, 2014

lac

Ultimul volum al lui Ernesto Laclau, apărut la câteva săptămâni după moartea autorului, cuprinde o serie de articole răsfirate prin ultimii 20 ani, dar a căror distanță temporală nu le știrbește deloc coerența – dimpotrivă, o ridică la nivel de monomanie. S-ar zice că post-marxismul a murit mult mai devreme decât purtătorul său de drapel, sau că cel puțin dizolvarea teoriei sociale într-un fel de retorică transcendentală s-a încheiat cu mult înainte ca Laclau să pună pixul jos. Această împotmolire a gândului în formalism lingvistic e cu atât mai deprimantă cu cât contrastează puternic cu promițătorul volum de debut din 1977 – Politics and Ideology in Marxist Theory. Acolo, Laclau lua poziție (și una întotdeauna corectă) în cele mai importante dezbateri ale vremii (Gunder Frank – Brenner, Milliband – Poulantzas), iar noțiunile incipiente de post-marxism erau introduse, testate și puse la lucru în vecinătatea imediată a obiectului social. În volumul de caput, în schimb, odată stabilită natura quasi-transcendentală a operațiilor retoricii, aceste concepte (articulare, echivalență, metaforă, metonimie etc.) devin cu totul independente de vreo realitate istorică, veritabilă ontologie generală a socialului din care socialul a fost de fapt evacuat. Din această perspectivă, critica recurentă, obsesivă a lui Laclau la adresa lui Marx își dezvăluie adevărata sa miză: din Marx, Laclau nu și-l amintește decât pe Hegel, și încă un Hegel foarte grosier: proletariatul qua clasă universală, istoria ca teleologie, plus, desigur, infama „Introducere” la Critica economiei politice (povestea cu baza bate suprastructura). Marxismul de care se tot desparte Laclau nu are nici o tangență cu materialismul istoric. E doar un idealism rudimentar, rigid, și care trebuie înlocuit cu un idealism mai suplu, mai modern, mai ferit de prezumții de certitudine și mai atent la amenințarea coagulării sensului. Doar astfel, democrația liberală – și natura apodictică a formalismului său pluralist – poate fi reîntemeiată „critic” acolo unde ne-am fi așteptat la alternativa ei.

Alex CISTELECAN

 

 

 [Vatra, nr. 11-12/2014]

Minirecenzii (4)

Andrei Cornea, Miracolul. Despre neverosimila făptură a libertăţii,

Humanitas, Bucureşti, 2014

miracolul-despre-neverosimila-faptura-a-libertatii_1_fullsize

 

Un grup restrâns de oameni se opun conformismului ce defineşte genul omenesc şi de care doar foarte puţini se pot dezbăra. Nu, nu suntem în budoarul doamnei de Saint-Ange sau în castelul Silling ori în alt loc ascuns în care noncoformiştii marchizului de Sade îşi satisfac poftele libertine, departe de ochiul moralizator al plebei. E vorba de un soi mai auster de iubitori de libertăţi, care nu-şi doreşte alt lux decât „o mâncare ceva mai elaborată sau puţin vin, în loc de hrana de bază sau apă” (p.192). Lor le este destinată această colecţie de idei filosofice, snoave cu tâlc şi comentarii politice de actualitate. Să le luăm pe rând. Ideea principală a lucrării e că există o natură umană şi ea e caracterizată prin spirit de turmă şi animalitate gregară. În aceste condiţii ivirea libertăţii politice la greci sau, apud Benjamin Constant, a celei personale la moderni ţine de miracol. Aceste forme de independenţă faţă de programarea biologică a speciei au la bază libertatea morală care în raport cu evoluţia generală a Universului e un accident încă şi mai mare. Un lucru atât de rar nu are cum să nu stârnească puzderie de duşmănii. Aici intervine povestirea: cetatea e în pericol, barbarii sunt la porţile democraţiei liberale! Modelul e cel al istoricilor greci vorbind cu dispreţ despre orientul despotic persan. Deja scepticii antici se întrebau: cum ar fi arătat o istorie scrisă de persani? Am fi aflat poate că Marathonul a fost o înfrângere nesemnificativă într-o campanie egeeană reuşită a regelui Darius sau că războaiele medice au adus numeroase elemente de civilizaţie răsăriteană în viaţa rudimentarilor elini. Dar analiza clasicistului bucureştean se doreşte accesibilă şi populară, de aceea descrierile sale aduc mai degrabă cu filmele de săbii şi sandale şi mai ales cu recentul succes hollywoodian „300”. Un alt model istoric este Anglia victoriană şi în general Europa şi America de Nord de dinaintea Primului Război Mondial, epocă văzută prin scrierile lui Stefan Zweig şi conceptele lui John Stuart Mill: o lume a libertăţii aşadar, în care Charles Dickens e nevoit să lucreze în fabrică la 12 ani şi în care „pământul aparţinea tuturor” (p. 36-37), conform pomenitul scriitor austriac. Desigur, mai ales puterilor coloniale. De altfel, Cornea propune o versiune proprie asupra luptelor de decolonizare: popoarele Lumii a Treia s-au ridicat preferând să intre în sclavia conaţionalilor lor decât să accepte tutela binevoitoare a altora, în virtutea naţionalismului şi a dorinţei de înrobire proprii naturii umane (p. 148). Nevoia de a fi în lanţuri se arată fie în comunism care este „ascensiunea sclavilor din fire”, fie sub diversele democraţii sociale apusene pentru care autorul nu are o mai bună caracterizare decât de „tiranii renăscute” (p. 223). Iubitorul libertăţii constată cu obidă că toate aceste regimuri politice au susţinerea majorităţii, la fel cum Rusia de azi e o „tiranie susţinută la urne de majoritatea poporului”. Bineînţeles, era preferabilă Rusia lui Elţin, unde preşedintele îşi impunea voinţa politică îndreptând tancurile împotriva deputaţilor. Libertatea şi legalitatea nu sunt mereu în armonie. Până la urmă, forţa rămâne ultimul mijloc de a proteja libertatea, de aceea eseul susţine spionajul de masă, intervenţionismul militar occidental, politicile de austeritate economică. Altfel, omul nu învaţă să fie liber!

Bref, miracolul e că noii liberali ai literelor acceptă încă să convieţuiască alături de poporul pe care-l detestă.

 

*

Walter Benjamin, Stradă cu sens unic,

Traducere, prefaţă şi note: Christian Ferencz-Flatz

Tact, Cluj-Napoca, 2014.

 

 Walter-Benjamin__Strada-cu-sens-unic-130

Ceci n’est pas un livre! E o meditaţie despre scriitură la începuturile transformării ei în design publicitar. Şi în aceste vremuri ce-i mai rămâne de făcut autorului? Poate încerca să compună asemeni turistului planul urban al rămăşiţelor zilei din osteneala preumblărilor sale. Scrisul fragmentar se apropie de acţiune, de unde compararea autorlâcului literar cu arta saltimbancului şi a atletului. Îşi aproprie tehnicile jurnalismului destinate lecturii verticale, opuse aşezării seculare a scrisului orizontal, acceptă şi deturnează  „dictatura perpendicularei”, aşa cum a ştiut-o face Mallarmé prin exploatarea albului foii şi a dimensiuniilor semnelor din poemul tipografic al Aruncării zarurilor. Desigur, poate rămâne şi un cărămidar, autor al unor volume groase ce servesc drept mijlocitoare între două cataloage de arhive. Găsiţi aici şi liste de principii pentru actuala şi atotputernica scientometrie: „Dar când se vor scrie cărţile direct ca nişte cataloage? (…) În cuprinsul lor, valoarea opiniilor ar fi din start indicată prin cifre, fără ca acestea să fie totuşi puse în vânzare.” Optimismul lui Benjamin îl face să întrevadă aici un viitor al poeţilor redeveniţi rapsozi ca-n vremurile arhaice şi exploatând noul scris ideografic internaţional. În solida sa prefaţă, traducătorul încearcă să extindă această reflecţia asupra internetului şi noilor medii. Deunăzi, veteranul reportajului britanic în Orientul Mijlociu, Robert Fisk, medita asupra cazurilor de tineri occidentali plecaţi să lupte într-un jihad îndepărtat în urma unor convertiri treptate la un Coran electronic intransigent, fără prea mare legătură cu versetele revelate odinioară de arhanghelul Gabriel lui Mahomed. El concluziona că, departe de a fi versiunea modernizată a rubricii „poşta redacţiei” comentariile de sub articolele publicate pe net sunt locul exprimării libere a celor mai îngrijorătoare caracteristici ale personalităţiilor timpurilor noastre. Poezia sms-urilor şi chat-urilor dă seama de violenta naştere a lumii viitoare

Nu e nici o carte de aforisme. Nimic din arta concetrării frazei lăsată moştenire de Balthasar Gracián şi de la Rochefoucauld unui Guy Debord. Şi nici din străfulgerările sporadice à la Nietzsche sau Blaga ce pot cândva să-şi găsească dezvoltarea într-un capitol poetic sau într-un poem filosofic. E o carte ce ia forma inscripţilor unei străzi cu sens unic, dar cu numeroase ieşiri. Iar una din ele e chiar analiza crizei lumii burgheze care-şi refuză orice şansă de supravieţuire, evitând chiar şi cea venită prin surpriză, advenire ce necesită alt tip de atenţie decât tânguiala ridicată de intelectuali la rangul de filosofie a culturii. Lumea în criză e pentru Walter Benjamin cea a burgheziei germane înnămolită în instinctele de masă moderne, ce-o înstrăinează de vitalitatea adaptării, unde raporturile băneşti dau transparenţă completă, dar şi blochează totodată orice raport omenesc. E lumea a cărei expresie definitorie este ruşinea faţă de sărăcie şi înjosirea nevoiaşilor, reacţia celor respectabili în faţa propriului viitor.

*

Quentin Meillassoux, Le nombre et la sirène. Un déchiffrage du Coup de dès de Mallarmé,

Fayard, Paris, 2011.

517dsZ+6J6L._SY344_BO1,204,203,200_

Bingo ! Numărul câştigător e 707.

Se împlineşte un secol de când Mallarmé publica în La Nouvelle Revue française versiunea definitivă a poemului său Aruncarea zarurilor. Quentin Meillassoux, noul copil minune al filosofiei franceze, după dispariţia unui Deleuze sau Derrida, dacă e să ne luăm după mulţimea traducerilor şi, mai ales, a receptării americane, îşi propune nici mai mult nici mai puţin decât să dezlege misterul cuprins în cele 12 file ale celebrului poem în proză. Pasiune a lingviştilor şi mai rar a criticilor literari, numerologia este repusă în drepturi, după încercările infructuoase ale chomskienei Mitsou Ronat de a dezlega taina poeziei în numărul de silabe din versul alexandrin clasic, reproduse de versului liber din Un coup de dès. Meillassoux preferă să numere literele. Astfel, fila din mijloc a poemului începe şi se termină cu locuţiunea „COMME SI”, iar socoteala slovelor este egală cu suma păcatelor capitale sau, dacă preferaţi, cu cea a harurilor Sfântului Duh.

„COMME SI” … „COMME SI” = 7-0-7.

Comod în alegerea unui cod numeric pentru interpretarea literară e că odată ce ne-am oprit asupra lui, îl regăsim peste tot.

Deci nu e o poezie cu cod? Greu de spus, pasionante rămân însă rândurile junelui filosof când încetează numărătoarea şi-şi continuă meditaţia originală despre hazard, începută în eseul său După contingenţă. Pentru el, Stéphane Mallarmé e mesagerul unei modernităţi izbutite, acolo unde au eşuat Lamartine şi Nerval în poezie, Michelet şi Quinet în istorie, Hegel şi Comte în filosofie, Hugo şi Zola în roman, şi, în fine Marx într-un gen inclasabil al teoriei şi practicii. În Aruncarea zarurilor, poetul ermetic reuşeşte întemeierea unei religii civile lipsite de partea dogmatică şi a unei politici emancipatoare care nu se aseamănă cu povestea mântuirii. El devine părintele ascuns al unei metafizici viitoare pe care o nouă epocă şi-ar întemeia cunoaşterea şi organizarea socială. Mallarmé e în aceasta geamănul şi opusul lui Hegel, un filosof al totalităţii, al infinitului, care însă nu mai e, ca la maestrul german, un proces al Spiritului care se dezvăluie şi se cuprinde pe sine, chiar şi atunci când aparent se neagă. Infinitul mallarmean ar fi mişcarea Neantului, a absenţei Sensului, care determină chiar şi ceea ce pare să-i scape. Condiţia poeziei în evul modern e trăirea absenţei transcendenţei ca nimicire fecundă şi nu ca doliu nesfârşit. Celălalt frère ennemi al autorului francez este Richard Wagner. Amândoi vor să facă din artă o nouă religie, însă opera wagneriană nu e decât muzică ataşată legendelor Nordului şi nu sinteză completă a vieţii şi ficţiunii. Muzicianul revoluţionar nu a înţeles că trebuie să rupă cu reprezentarea pentru a depăşi creştinismul. Pentru Stéphane Mallarmé arta totală nu îşi poate găsi înspiraţia printr-o întoarcere la tragedia greacă (soluţia lui Nietzsche), deoarece Elada nu este decât o falsă origine. Creştinismul însuşi a căzut în această capcană construind liturghia pe o moştenire filosofică elină: (re)prezentarea Ideii. Or, în centrul ceremonialului poetic şi sacru al lui Mallarmé va fi nonreprezentabilul: ezitarea din aruncarea zarului decisiv, tremurul dinaintea unui naufragiu posibil. „Numărul unic care nu poate fi altul” despre care vorbeşte poemul e infinitul contingenţei cuprins în momentul căderii zarului.

Chiar dacă nu întru totul convingătoare, interpretarea lui Meillasoux are meritul de a ne reaminti că dacă primii filosofi francezi au numit filosofia „poezie sofisticată”, nu-i mai puţin adevărat că poezia marilor moderni e filosofie rafinată.

(Claudiu Gaiu)

***

Slavoj Zizek, Agon Hamza, From Myth to Symptom. The Case of Kosovo,

Dialekti, Pristina, 2013

 

perpara

Acest mic volumaş conţine o mare performanţă: ar fi putut scris chiar şi de către cineva care n-a auzit vreodată de Kosovo. Ceea ce ne demonstrează avantajele incontestabile ale formalismului lacanian atunci când e dus la ultimele sale consecinţe: că ne scuteşte cu totul de istorie şi empirie. Specificul istoric şi determinările materiale sunt cel mult nişte puncte de intersecţie ale arsenalului conceptual din pornire, iar subiectul – cum s-ar zice – e într-adevăr lacaniamente barat. În acest sens, Kosovo este aici, conform titlului, un simplu mit, un pre-text – înlocuibil cu oricare altul. Cât despre simptom, avem şi aşa ceva: alături de Srecko Horvat (împreună cu care Zizek a compilat volumul Ce vrea Europa?Uniunea şi necazurile cu ea, apărut recent la IDEA), Agon Hamza pare să configureze deja un tipar de discipolat şi co-autorat, în care un tânăr autor/cercetător, odată ivită şansa unică de a ieşi pe scena mondială de idei sub aripa protectoare a lui Slavoj Zizek, nu găseşte altă soluţie de afirmare decât să copieze până la indistincţie ticurile intelectuale ale marelui sloven: de la argumente, la bancuri, până la idiosincraziile şi incoerenţa-i specifică. O fi bine, o fi rău? Deocamdată pare cel puţin să funcţioneze.

*

Ernst Lohoff, Norbert Trenkle, La grande dévalorisation. Pourquoi la spéculation et la dette de l’Etat ne sont pas les causes de la crise

Traduit de l’allemand par P. Braun, G. Briche, V. Roulet

Post-editions, f.l., 2014

 

gdedevalhd

Cei doi economişti, membri ai grupului german Krisis, încearcă în acest volum să ofere o lectură a crizei economice actuale din perspectiva analizei formei-valoare, curent teoretic marxist avându-l drept înaintaş pe Isaac Rubin şi care a fost revigorat în ultimii ani prin textele unora ca Moishe Postone sau Hans Georg Backhaus. O încercare care dezvăluie avantajele dar totodată şi limitele, dificultăţile acestui curent de gândire: pe de o parte, un grad extrem de ridicat de abstractizare şi speculaţie filosofică, ce-şi ia drept punct unic de pornire prima secţiune din Capitalul şi mai ales teoria fetişismului mărfii, şi care – tocmai graţie acestei înalte abstractizări – are avantajul unei aplicabilităţi practic nelimitate, pe orice subiect general sau particular. Dar totodată o încercare care, pe de altă parte şi din exact acelaşi motiv (abstracţia maximă), riscă să întindă nucleul teoretic originar (bateria conceptuală valoare/muncă/marfă/bani) peste limitele plauzibilităţii şi, în tentativa de a explica orice fenomen prin trimiterea la dinamica acestui arsenal categorial, să rateze astfel specificul subiectelor discutate. Măsura în care aceste două aspecte, pozitiv şi negativ, sunt negociate ţine până la urmă de abilitatea autorilor din cadrul acestui curent: la Rubin sau Postone, speculaţia filosofică suculentă şi densitatea gândului aproape că fac inutilă aplicarea teoriei la fenomene particulare, contemporane. La Lohoff şi Trenkle, stilul lemnos de economişti precum şi subiectul ales (criza actuală) fac ca în prim plan să iasă mai degrabă dezavantajele acestei teorii. Astfel, încercarea de a citi criza economică declanşată în 2008 prin lentila analizei formei-valoare sfârşeşte practic în a postula – în ciuda voinţei autorilor – două fire istorico-narative între care legăturile sunt tot mai greu de distins: pe de o parte, o dinamică automată a legii valorii, care face ca acest mecanism de bază al modului capitalist de producţie să-şi fi atins deja limitele acum aproape o jumătate de secol (anii 70). Pe de altă parte, o evoluţie actuală a capitalismului care pare să fi devenit independentă de producţia efectivă de valoare şi care se susţine doar pe infuzia de încredere şi speranţă prin care băncile centrale şi statele încearcă să menţină intactă şi în perpetuă expansiune bula capitalului fictiv. Problema nu e doar raportul de esenţă vs. aparenţă pe care aceste două fire narative îl postulează; problema e încăpăţânarea cu care capitalismul actual refuză să abandoneze iluzia acumulării fără valoare şi să recunoască astfel sfârşitul logicii sale. Iar pentru un fenomen care, în ciuda naturalităţii pe care toată lumea i-o presupune, nu are decât trei-patru secole vechime, a explica jumătate de veac din evoluţia sa doar în termenii întârzierii aparenţei faţă de esenţă pare să sufere puţin la capitolul acurateţe istorică.

(Alex. Cistelecan)

[Vatra, nr. 10/2014]

 

 

Peter SLOTERDIJK & Slavoj ZIZEK: Referendumul francez și viitorul UE

Peter SLOTERDIJK

peter-sloterdijk

Narcisismul infantil al nu-ului francez

(Interviu cu Elisabeth Lévy -„Le Point”)

 

– Cum interpretaţi nu-ul francez? Este el alegerea eroismului?

Peter Sloterdijk: – Există două nu-uri care trebuie interpretate. Nu-ul olandez este un nu al neîncrederii, al susceptibilităţii mic-burgheze sau pur şi simplu al fricii. De o tonalitate cu totul diferită, nu-ul francez este punitiv, triumfal şi pretinde a fi o repetiţie a Revoluţiei franceze prin mijloacele votului universal. Acest nu se vrea eroic, dar nu e, în fond, decât eroismul unor copii răsfăţaţi. Citește în continuare →