Albă ca Zăpada şi cei/cele 7

EMILIAN GALAICU-PĂUN

Paun

Tonul: „…formidabilul revers al scriiturii, desfătarea”

 (Roland Barthes, Plăcerea textului)

Nu ar fi deosebit-o prin nimic de copiii ce aşteptau de regulă în faţa ascensorului apariţia vreunui adult – de când Infocomul îşi avea sediul la etajul cinci, aceştia nu lipseau niciodată, şi mai ales la sfârşit de lună, când veneau chitanţele de plată pentru apă şi căldură –, cu care să urce apoi până la trei, la cercul de dans al lui Antip Ţarălungă, dacă în clipa când s-au închis uşile nu l-ar fi rugat cu o voce parcă oprită undeva între etaje – nici tu de copilă, nici tu de femeie adultă – să apese pe 7, ea fiind prea scundă, chiar şi pentru lumea ei, ca să ajungă la butonul respectiv. Deja în lift, i-a cerut s-o însoţească până la Micul Samaritean, „fiindcă acolo soneria este şi mai sus” (şi îl măsură cu privirea, ca pentru a se convinge că el unul avea să se descurce); în plus, la acea oră – era trecut de 18.00 – şi într-o asemenea zi – de vineri, ultima din anul ’12 – s-ar putea să nu mai fie nimeni pe coridoare, şi ea una se teme să umble singurică. Abia atunci a privit-o cu luare aminte, ţinându-se să nu-l pufnească râsul – tocmai împrumutase Toba de tinichea, pe care simţise imboldul s-o recitească în minivacanţa de iarnă; să i-o fi scos în cale – în chip de Rowena – chiar cartea lui Gunter Grass?!

„Nici nu te gândi!”, i-o luă ea înainte, când bărbatul îşi imagină cum liftul s-ar opri între etaje, ceea ce nu era chiar o noutate în vechea clădire administrativă din centrul capitalei; nu mai departe de-acum 3 săptămâni petrecuse jumătate de oră cu Valy Boghen în cuşca de lemn, noroc că interpretul avea cu el o tolbă cu instrumente, pe care le scotea rând pe rând, suflând în ele sau ciupindu-le de coarde, ca să treacă timpul mai uşor. „Ce-am mai intertextualiza noi doi, îl furnică o idee năstruşnică, în timp ce-o fura cu ochii în oglinda ascensorului, eu cu fraze interminabile, şi ea prin propoziţii concise!” „Conchita! îi întinse ea mâna, dar văzându-i uimirea pe chip, se grăbi să adauge, Este numele meu scenic – suntem în turneu…” „Pocitania!”, jucă el totul pe o carte, şi nu mică i-a fost mirarea când fetei îi căzu fisa: „Şi mie-mi place să citesc. Scrii?” Viteza cu care trecuseră la per tu scurtă distanţa la ambele capete – şi ce dacă-i de vreo două ori mai în vârstă & dublul ei ca înălţime?! –, acum musai să lege capăt de vorbă. „Sau ca o operaţie matematică, de scădere, nu-şi putea el reprima pornirea de a se pune-n ecuaţie, al cărei rezultat se verifică printr-o alta, de adunare” , şi răsucindu-se în profil, îşi deschise palmele ca pe-o carte, imitându-şi poza de la Librăriei din Centru. „Toucher et jouer1, propuse ea când, ca urmare a prezentărilor, şi unul şi altul simţiră cum între ei se-nfiripă un soi de complicitate; or, singurele piese de joc erau chiar ei doi, pe o tablă – de şah? de dame? de table? – ridicată la cub, dacă nu cumva în interiorul unui zar, indispensabil în două din trei cazuri. „Pe dezbrăcate!”, forţă el mâna, dar ea primi fără să clipească din ochi, ca pe ceva de la sine înţeles, chit că-n clipa în care au bătut palma, adăugă cu un tremolo abia perceptibil în glas: „… sau spus poezii deocheate”. Era ca şi cum fiecare şi-ar fi proiectat dorinţa ascunsă asupra celuilalt, fără a mai lua în calcul şi faptul că s-ar putea să nu-i iasă pasienţa, dacă nu cumva tocmai în vederea unui asemenea scenariu gen Qui perd gagne îşi vor fi tras „poruncile”, după chipul şi asemănarea.

Unul cu ochii pe celălalt, se cântăreau din priviri; şi ce dacă făceau parte din categorii de greutate diferite, legea vaselor comunicante trebuia să reechilibreze ceea ce natura a croit greşit – din exces de zel/din zgârcenie, cine ştie. Liftul nici el nu stătea locului, iar atunci când fu oprit la trei, fata apăsă ca din greşeală butonul de pornire, lăsându-i pe cei din afară tot acolo, şi tot ea se arătă prima surprinsă: „Ca într-o cabină de duş, cu un necunoscut”; bărbatului îi lipsi însă verbul din enunţ, ca să priceapă dacă-i cazul sau nu să treacă deîndată la acţiune. Se mulţumi să-i recite, fără să realizeze că tocmai face prima mişcare:

„apă nubilă apă la prima

menstruaţie care ieşind de sub duş răsuceşte mânerele

robinetelor parcă ar face reclamă

la libresse, care înfăşurându-se

în prosopul alb curge-n ea însăşi, cascadă şi

săritor de pe stâncă-ntr-un trup

apă vie şi moartă

apă sieşi izvor râu şi albie – două vârteje, în partea de sus

şi de mijloc a trupului, gura şi negrul

maelstrom, schimbă-atmosfera

humiditas ignea

dând în clocot sub fina pojghiţă de gheaţă

a fetiei”2,

şi tot atunci femeia îşi vârî mână pe sub pulover şi, după ce s-a foit puţin, iat-o scoţându-şi un sutien minuscul de culoarea zmeurii, cusut probabil la comandă, cu aceeaşi dezinvoltură cu care muierile de la ţară îşi extrăgeau din sân batista, cu bănuţii înnodaţi grămadă, în anii copilăriei lui,  acum tot mai îndepărtate. Naturaleţea cu care îşi duse gestul până la capăt, aruncându-i în faţă cele două scufiţe roze gemene, îl făcu să se simtă ca-n mijlocul unui ring de dans al unui club de noapte – nu că a mai fost într-unul, visase cândva să meargă şi el o singură dată, cât să-şi facă o impresie –, puţin lipsea să dea năvală publicul larg, ca spectacolul să fie deplin. Nu atât faptul că a început să se dezbrace din prima, fără fiţe, ci că o făcuse într-un mod pe cât de provocator, pe atât de inteligent – de bună seamă, să-ţi smulgi o piesă de lenjerie intimă, penultima în ordinea descrescătoare a lepădării veşmintelor, rămânând încotoşmănată în blană! –, îl luă pe nepregătite; de-acum încolo, alea jacta est! „Ia să vedem dacă poate să dea 6 : 6 de două ori la rând”, îşi zise bărbatul, şi făcu o mutare hotărâtă, cu care de regulă încheia partidele de ars oratoria, înainte de a trece negreşit la ars amatoria:

 „Înţeleptul mi-a spus un singur cuvânt:

Din exterioară să devii interioară.

Atunci m-am dezbrăcat şi am dansat goală”.

Se cheamă că tocmai atârnase în cabina liftului o lustră de cristal, cele trei versuri ale indienei Lala Lallded strălucind în zeci de răsfrângeri, care mai de care mai misterioase, în ochii femeii. Fără să-l scape din privire – iar el ar fi putut să jure că simţise fizic cum tocmai a crescut în ochii ei –, Conchita se îndoi din şale, umblând cu amândouă mâinile pe sub poalele unei rochii-sirene destul de strâmte, ca să-i pună-n relief formele de păpuşă Barbie. Cum făcu, cum drese – că doar nu i-o fi purtat peste colanţi! –, dar în clipa următoare ţinea pe palmă o pereche de chiloţei tanga minusculi, de sable parsemé par des étoiles d’argent, pe care i-a prins cu o mişcare exersată la gâtul lui, pe post de papion – à la Patapievici –, înainte ca el să apuce să protesteze. Şi de ce ar fi făcut-o, de vreme ce gestul fetei îl înălţă într-al nouălea cer?! Clădirea administrativă din centrul capitalei avea însă doar şapte etaje – sau tocmai şapte, în zilele când se defecta ascensorul –, iar ei doi trebuie să fi trecut deja de patru, nici nu apuci bine să te porneşti că ai şi lăsat în urmă mai mult de jumătate. Cu una ca asta, i-ar fi plăcut să urce pe jos, treaptă cu treaptă, oprindu-se la fiecare palier pentru a încetini deznodământul, la fel cum în urmă cu doar câţiva ani o înghesuia pe-o fătucă în casa scării unui bloc cu 16 etaje de la Botanica, cu riscul de-a fi surprinşi în fiecare clipă, până când, tot căutând un loc ferit de ochii lumii, ajunseseră pe acoperiş, unde şi-au tras-o „la înălţime”, sub o ploaie torenţială de vară, terminând amândoi odată ca într-un dublu salt de bungee jumping. „Mai ştii şi altceva?”, fu rândul fetei să-l readucă, de unde se vedea cu capul în nori, cu tălpile pe pământ. Şi atunci dânsul făcu greşeala de-a scoate din geantă un volumaş de Emil Brumaru, Povestea boiernaşului de ţară şi a fecioarei…, din care se pregătea să-i citească, gest pe care ea îl interpretă ad litteram, cum le-a şi fost înţelegerea – „Toucher et jouer” –, drept care rosti:

 „Cearşafurile au fost spălate,

curăţate de sucurile noastre comune – un compus

nu un amestec…”,

dar tot atunci se opri fâstâcită: „Am uitat mai departe”. „Pe dracu! răbufni el în sinea lui, simţind cum o mână de gheaţă, invizibilă, îi trece printre degete şira spinării ca pe-un rozariu de os. Sunt primele versuri pe care le-am subliniat, manu propria, din poemul neozeelandezei Fleur Adcock, Dovezi, prezentă-n antologia Trei poeţi englezi contemporani, de care nu s-a despărţit o vreme. Îşi îndesi volumul lui Brumaru în buzunarul scurtei, de unde a extras o batistă în carouri, cum ar veni „kilt”-ul clanului său, ca pentru a o invita să învârtă pe loc o Băsmăluţa. Replica fetei nu se lăsă aşteptată:

 „(…) Fiindcă

Dincolo de primul rând de draperii erau

Alte draperii, iar dincolo de

Al doilea rând era al treilea,

Dincolo de al treilea, al patrulea, şi după

Nici unul nu se ivea lumina zilei şi

Chipul iubitului aşteptând-o în uşă,

Ci numai

Roşu-şi-negru şi iarăşi

Roşu-şi-negru şi iarăşi

Roşu-şi-negru.”

Acum chiar că nu mai era loc de îndoială, versurile – şi ele singurele subliniate, dintr-un poem de Dan Brownjohn, Baladă în roşu şi negru, prezent în aceeaşi antologie, cumpărată pe la începutul anilor ’90 dintr-un anticariat de la Bistriţa – incriminând-o fără drept de apel. Printr-o efracţiune greu de explicat, piticoata trebuie că-i pătrunse în biblioteca lui de fildeş, face-s-ar semn de carte s-o pună într-una din cele 69 de volume ale raftului său ascuns. Nu voia să ştie mai mult de-atâta – şi ce a aflat depăşea puterea lui de înţelegere! –, aşa că preluă ştafeta:

 „Cel cu părul lung şi care aplaudă.

Mişel

Ce masturbează un mugur de lumină

Şi vrea să fie iubit”,

iar efectul versurilor Sylviei Plath fu devastator, ca şi cum cineva foarte apropiat – de-un străin i se rupea-n П, adică-n 3,14 – ar fi surprins-o în scăldătoare, la +18 (ani, nu grade), procurându-şi singură plăcere.

Şi-ar fi dorit o tânără fată pe valuri, munchiană, pe care s-o salveze de la înec; musai o ştimă a apelor topită după el, şi s-a trezit ca-ntr-o proză de Radu Aldulescu, „adică ea în barcă şi el înhămat la edec şi albia râului demult secată”3. Printr-o răsturnare de perspectivă, se văzură cu oglinda la picioare – nu aveau decât să-şi lepede hainele de pe ei şi să intre-n cada umplută ochi, ale cărei ape nu mişcă, nici se-ncreaţă. Jocul lor acum putea fi altul – de-a Marat şi domnişoara Charlotte, în cazul în care s-ar fi băgat primul în cadă; sau de-a Micuţa Sirenă, dacă i-ar fi reuşit figura s-o tragă la mal. Se şi vedea aruncându-se cu capul înainte, singură largheţea gestului – fiindcă nu ar fi ezitat s-o înşface şi pe ea, în ultima clipă! – transformând cada de baie în piscină, şi pe ei doi în Alain Delon & Romy Schneider din filmul lui Jacques Deray, La Piscine. Dar şi fără a fi comparaţi cu celebrul cuplu franco-austriac, s-ar fi simţit în apele lor, nu neapărat într-o piscină, nici măcar într-un jacuzzi; o albie suficient de primitoare cât să-i încapă, dacă nu întinşi alături, cel puţin de-a picioarele, şi tot e ceva. De fapt, la statura ei de nici un metru, ar fi putut lesne să se lungească pe picioarele lui, la fel cum, prunc fiind, era la rându-i culcat pe picioarele trudite ale bunicii şi legănat, în timp ce ea îşi făcea de lucru cu torsul lânii sau cârpitul hainelor. La fel de bine însă s-ar fi lăsat el prins între coapsele fetei, făcând una cu ea, animalul-cu-două-spinări din adâncuri zbătându-se ca peştele pe uscat şi visând să zboare, fie şi cu capu-n jos (de jos, capul – capul sus! făcându-şi intrarea în scenă asemenea magistrului Mihai Ursachi pe plaja de nudişti de la 2 Mai, care „apărea în faţa asistenţei plimbându-se cu mâinile la spate şi falusul în erecţie, împodobit cu un papion de culoarea şofranului”4). Şi tot într-o baie, i-a fost dat să audă, din gura unei drăguţe, cea mai bună definiţie a orgasmului: „este ca şi cum aş face bungee jumping cu frânghia legată pe dinăuntru, în prelungirea coloanei vertebrale, ca o coadă atavică, o! când la capătul unei căderi nesfârşite forţa de elasticitate te smulge-n sus, în ultima clipă, de parcă te-ar întoarce pe dos – şi eşti ca nouă”. Schimb de priviri, cum ai traduce „You can fuck/ anyone – but with whom can you sit in water?” prin: „Трахнуть можно/ кого угодно – но с кем получится посидеть в воде?”5. Ascensorul continua să urce, ei încă păreau indecişi – Charlotte sau Micuţa Sirenă? Marat sau Regele Pescar?! –, timpul trecea şi el, ce n-aduce anul aduce ceasul, şi iată-i deja păşind pe gheaţa unui patinoar „neted ca oglinda” (mutatis mutandis), chit că nu aveau patine, nici măcar deprinderea de-a patina, necum dorinţa. Patinează sau crapă s-ar fi putut traduce, de data asta, printr-o scenă decupată din Spuma zilelor: „..o patinatoare, isprăvind un magnific salt de pajură, slobozise un ou uriaş care se sparse de picioarele lui Colin.

În vreme ce unul dintre feciorii-fărăşari îi aduna cioburile răzleţite, Colin îi zări pe Chick şi pe Alise care intrau pe pistă din partea opusă. Le făcu un semn pe care ei nu-l văzură şi se-avântă în întâmpinarea lor, fără a ţine seama de sensul giratoriu. Urmarea fu rapida ivire a unui considerabil morman de protestanţi, peste care se înghesuiră, clipă de clipă, alţi muritori ce dădeau cu disperare din braţe, din picioare, din umeri şi din tot trupul înainte de a se prăbuşi peste primii prăvăliţi”, în care se şi vedeau antrenaţi, fără voia lor; ca să se sustragă acestei logici asociative, n-aveau decât să revină în punctul de plecare, şi atunci el recită, din memorie, primele două versuri din Oglinda aceleiaşi Sylvia Plath, cu sentimentul că ar agăţa-o – oglinda, nu fata – la locul ei, printr-o simplă spunere :

 „Sunt argint şi precizie. Nu am idei preconcepute.

Şi tot ceea ce văd înghit dintr-odată”,

fără să-i sufle o vorbă despre „[c]ea care a înecat în mine o minune de fată şi care-acum ridică zilnic din mine/ ca un peşte înfricoşător, chipul unei femei bătrâne”, cu care se încheie textul.

Oprirea liftului marcă trecerea dintr-un alineat, în care nu s-a întâmplat aproape nimic, într-altul, unde totu-i încă posibil; fu rândul bărbatului să apese pe-un buton, la întâmplare – de unde tânăra era şi aşa în întârziere (o mai fi cineva, la ora asta, la Micul Samaritean?!) –, cât să prelungească această promenade des Anglais, pe verticală. Erau probabil la şase, unde se afla Teatrul unui singur actor, când îi veni ideea să se dea în spectacol. „One Man Show prezintă, şi după o scurtă pauză teatrală, pe două voci:

 

Cortina Dreaptă: Antract!

Cortina Stângă: În antract: script tease. Invitata noastră…

Cortina Dreaptă: …vedeta de talie europeană…

Cortina Stângă: Ai zis „Thalia”? Mie mi s-a părut Melpomene.

Cortina Dreaptă: …Transcendenţa Goală din Germania!

 (Manipulate din culise, Cortina Dreaptă şi Cortina Stângă se mişcă, una în întâmpinarea celeilalte, spre centrul scenei. Din timp în timp se opresc, luând între paranteze spaţiul scenic. Proiectat din afară, pe chipurile lor se derulează, ca pe nişte promptere, textul monologului Transcendenţei Goale, pe care bărbatul îl interpretează în manieră de ventriloc)

Nu cunosc goliciunea decât prin lectură.

Alfabetul arab al corpului singur se învaţă cu vârful limbii, de la tălpi spre creştet, cu plăcere. Lecţia începe la prima oră a dimineţii, când Iubitul – aici, ca şi-n persană, neprevăzut cu gen gramatical – este pe punctul de a se trezi; or, pentru a-i traduce somnul în vis i se sărută talpa ya’ şi călcîiul waw şi merişorul ha’, apoi vârful limbii abia umezit se plimbă leeeneeeeşşşşşşş pe partea exterioară a gleznelor min şi lam până spre genunchii ghayan şi ‘ayne care se îndepărtează languros parcă invitându-l să intre

 (Cortinele se mişcă precipitat, apoi se opresc brusc, formând o altă paranteză)

între Tigrul şi Eufratul de lapte şi miere, şi atunci limba se bifurcă de poftă înaintând în sensul curgerii pe coapsele ta’ şi za’, ca la o întrecere pe invers – schimbând vitezele după cum urmează: încet, încetişor, pe loc şi deloc –, pentru a redeveni iarăşi întreagă, dintr-o bucată, la vărsarea fluviilor în delta şad, plină de o vegetaţie luxuriantă, acum despicată cu delicateţe de vârful de caic al limbii, până se pomeneşte în faţa grotei ascunse, chin, pe care o imploră să se deschidă, sărutând-o de nenumărate ori, şi ea într-adevăr se desface – roşu vertical –, peştera comorilor sin, chemându-l să rătăcească prin răcoarea-i dogorâtoare o veşnicie întreagă, pentru ca apoi, părăsind-o, s-o caute pe tot întinsul de necuprins al pajiştii în jurul buricului zin, netedă, vălurată, schimbătoare după dispoziţie, să urce pe gurguiele ha’ şi kha’, să recunoască acel ceva deja vu, doar că pe orizontală, în zâmbetul tha’, şi-n clipa când îi sărută ochii ba şi ta, urmând conturul pleoapelor, tivite cu trestii de zahăr, de parcă s-ar pregăti să încleie două timbre poştale, Iubitul visează demult. După O mie şi una de nopţi nu mai ai ce învăţa,

 (Cortinele se mişcă lent, încă îmbibate de narcotizanta atmosferă arabă. În cele din urmă se opresc, formând o altă paranteză, mai pătrăţoasă)

şi atunci se trece la alfabetul ebraic. Acesta se învaţă de unul singur, în acord cu ceilalţi membri ai comunităţii, făcând genuflexiuni în faţa Dumnezeului Tatălui tău:

  să nu ai alţi dumnezei afară de Mine;

ridicând patetic palmele schin şi sin la cer, ca pentru ameninţare:

  să nu-ţi faci chip cioplit…

sau avertisment:

  să nu iei în deşert Numele Domnului…

sau lăsându-le-n jos a repaos:

  adu-ţi aminte de ziua de odihnă…

sau frângându-ţi genunchii şi coatele, dalet şi dhalet, în rugă:

  cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta.

Şi iarăşi de la capăt, resh:

  să nu ucizi

şi tsade, tsade final:

  să nu preacurveşti

  să nu furi

de la naştere, aleph:

  să nu mărturiseşti strâmb…

până, thav, în vremea de apoi:

  să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba…

  (Cortinele de deplasează energic, încremenind brusc ca nişte coloane dorice, formând o paranteză-arcadă)

Sublim e alfabetul grec, care se învaţă trăind eroic, fără rest, cetăţean liber al Republicii Literelor făcând de zor gimnastică-poesie-matematică-război-Iliadă-Odisee-logică-metafizică-dialectică, întru glorificarea goliciunii care-i de la zei!

 (Pe neprins de veste, Cortinele se transformă în sutane de călugăr, ele întâlnindu-se aproape de centru, asemeni lui Chiril şi Metodiu care tocmai pun la cale ceva)

La polul opus se află alfabetul rus, cu litere croite ca nişte uniforme – prea largi unele, altele prea strâmte – pe caracterele greceşti, spre a le ascunde goliciunea atletică. Alfabetul rus se deprinde din mers şi de nevoie, grăbindu-te la serviciu-şcoală-grădiniţă, păşind în pas cadenţat pe câmpul de instrucţie, С песней на месте шагом марш!, dar şi la parada de 7 Noiembrie, 1 Mai, 9 Mai şi mai ce? înaintând pe cerc până-ţi dai cu nasul în cur… în curtea puşcăriei popoarelor, stând la post, stând la straja păcii, stând la coadă pentru pâine-apă-gaz, pentru a transmite un colet sau pentru a primi paşaport, dar mai ales fugind mâncând pământul şi călcând în picioare dreptul roman, literele latine, caracterele gotice…

Cortina Stângă: Pe dracu, din Germania – nu vezi că-i din Rusia?!

 

 (Schimb de decor, Cortinele înfăţişînd Teatrul Umbrelor)

Cortina Dreaptă: Odată Strălucire-Orbitoare întrebă Nefiinţa: „Dumneavoastră existaţi sau nu?” Cum nu primi nici un răspuns, Strălucire-Orbitoare se uită îndelung la forma şi la felul Nefiinţei, care era adîncă şi goală. Multă vreme o contemplă astfel, dar nu văzu nimic; o ascultă, dar nu auzi nimic; o atinse, dar nu simţi nimic. „Desăvîrşit! rostise atunci Strălucire-Orbitoare. Eu pot înţelege că Nefiinţa există, dar nu şi că Nefiinţa nu există. Cine o poate urma pînă la o asemenea desăvîrşire?”

 (Pauză de gîndire. După care continuă bărbatul monologul Transcendenţei Goale)

Şi-n clipa aceea mi s-a revelat: cel mai bine e să-ţi ascunzi inexistenţa în ceva ieşit la iveală. Nimic mai expus privirii decât corpul femeiesc! Stau pe marginea patului măsurând, la întâmplare, picioarele lui Tina Turner, Cindy Crawford, Sharon Stone, Kim Bassinger, Naomi Campbell, Madonna (lista rămîne deschisă), ca pe nişte ciorapi de damă, de diferite mărimi, culori, preţ. Toate mi se potrivesc; nici unele nu-mi plac într-atât încât să nu le scot pentru a încerca o altă pereche. Nu există picioare celebre pe care să nu le fi măsurat măcar o singură dată-n viaţă. Ceea ce se ştie mai puţin e că, abia măsurându-le eu, fie şi pentru o singură dată, acestea au devenit celebre. Unele s-au uzat repede, muuult prea repede, şi atunci le-am ascuns într-una din numeroasele mele lăzi cu zestre. Este plin pămîntul de asemenea lăzi, nu le-aş mai vedea-n ochi!… Se-ntîmplă, totuşi, să regret vreo pereche. Ah, Marylin… Ah, Romy Schneider… Ah, Dalida… Dar nu se mai poate face nimic.

Amiaza mă găseşte stând pe marginea patului, netocmită şi goală. Cu un gest a lehamite, las să alunece pe podea picioarele Claudiei Schiffer şi mă apuc ca zăluda de altceva: măsor sânii. Eu, pentru o pereche de sâni frumoşi, dau şi picioarele la o parte! Îi potrivesc ca pe nişte sutiene, de mărime diferită, de la nr. 1 al Nastasiei Kinsky, la hamurile Pamelei Anderson. Nu apuc să-mi aleg ţâţele, că vreau o talie pe măsură. Apoi gât de lebădă, umeri de porumbiţă, braţe de balerină ş.a.m.d. Seara sunt la fel de dezbrăcată ca în primele ore ale dimineţii când, în capul oaselor, îmi compun imaginar trupul de bucurie supremă pentru o nouă zi despre care poetul să scrie:

 „nici o rochie n-o prinde mai bine decît cadilacul alb, tras pe

trupul gol… ”

Am o garderobă de corpuri femeieşti, care mai de care. Nici Jaklin Kennedy, renumită pentru pasiunea sa în materie de vestimentaţie, nu avea o asemenea garderobă. Se povesteşte că, ori de câte ori îşi dorea o rochie nouă, se înfăţişa în pielea goală în faţa soţului şi-l întreba: „John, scumpule, cum crezi, pot apărea astfel la dineul oferit în onoarea preşedintelui Franţei?!” Cel de-al 35-lea preşedinte al SUA o privea cu laure aminte, spunea un hotărât „Nu!”, şi semna un cec în alb pentru o rochie de seară de la Chanel sau Christian Dior, în onoarea preşedintelui Franţei.

Doar că garderoba mea este vie şi se înmulţeşte singură!… Mie nu-mi rămâne decât s-o deschid de fiecare dată când trebuie să-mi aleg un trup prêt-a-porter sau haute couture, de seară, de recepţie sau de prima noapte. Ah, ce izvod! ce culori!! ce bine-mi şade!!! Şi doar faptul că-n toată această comèdie nu ce găseşte un copil să strige: „Transcendenţa e goală!” mă face să-mi pierd somnul.

Cortina Dreaptă: Crezi că spectatorii noştri s-au prins deja?

Cortina Stîngă: S-au prins că ce?

Cortina Dreaptă: Că se află cu toţii într-un garderob…

Cortina Stîngă: ?…

Cortina Dreaptă: … şi că li se oferă şansa de a-şi schimba garderoba…

Cortina Stîngă: ?!

Cortina Dreaptă: … lepădându-şi de pe ei trenţele vechi şi trecând tel quel în garderoba Transcendenţei Goale.

Cortina Stîngă (după ce înţelege, strigă fără sine): Dezbrăcarea!!!

 

 (Cortina Dreaptă şi Cortina Stângă se transformă în cabine, însă niciun spectator nu se grăbeşte să se dezbrace de sine. O spectatoare răsărită ca din pământ trece după Cortina Stângă sau Dreaptă acum ajunse confesionale , spunându-şi povestea)

Adormisem, dar inima îmi veghea…

Este glasul prea iubitului meu care bate: „Deschide, soro, scumpo, porumbiţo, neprihănito!

Căci capul îmi este plin de rouă, cârlionţii îmi sunt plini de picurii nopţii”.

„Mi-am scos haina, cum să mă îmbrac iarăşi?

Mi-am spălat picioarele: cum să le murdăresc iarăşi?”

Dar iubitul meu a vârât mâna pe gaura zăvorului, şi mi-a fost milă de el atunci.

M-am sculat să deschid iubitului meu, în timp ce de pe mâinile mele picura smirna, şi de pe degetele mele picura cea mai aleasă smirnă pe mânerul zăvorului.

Am deschis iubitului meu;

dar iubitul meu plecase, se făcuse nevăzut…

  (Spectatorii prind la curaj şi trec, unul după altul, pe scena dintre Cortine, intrând – la libera alegere – după Cortina Dreaptă sau Cortina Stângă. Fiecare se dezbracă public de mica sa „istorie a vieţii”. Blitzuri ale aparatelor de fotografiat. Camere de luat vederi. Pe muzica lui Joe Cocker din „Nouă săptămîni şi jumătate”, de după Cortine ies, în şir indian, spectatorii/ spectatoarele goi/goale puşcă, exact ca-n finalurile paradelor de modă. Cortina!)”

Bătăile în uşa ascensorul, de la trei sau patru – etajase cândva cele şapte păcate mortale, de parcă le-ar fi pus pe note, proiectându-le asupra clădirii administrative din centru capitalei: 1. Mândria; 2. Invidia; 3. Iubirea de argint; 4. Desfrânarea; 5. Lăcomia pântecelui; 6. Trândăvia; 7. Mânia – îi aduceau aminte de ceva, ar fi jurat de căderea bulgărilor peste capacul unui sicriu, şi tot atunci realiză brusc că stau întinşi pe spate, fiecare pe câte-o jumătate de uşă, ca şi cum zarul liftului s-ar mai fi rostogolit o dată, când Conchita se răsuci spre el ca o replică dintr-o pseudo parabolă budistă6 şi, ridicându-se în picioare, îl păşi semeaţă – „Ţi-ajunge cât ai crescut…” –, strigându-i peste umăr, înainte de a se face nevăzută în oglindă în chiar clipa-n care uşile cabinei se deschideau, în gol, antrenându-l într-o cădere ce-l va lăsa la(e)t[ajul corespunzător păcatului său de moarte]:

„Staţia terminus. Şapte. Dies Irae!

__________

   1. (fr.) Principiu conform căruia figura pe care ai pus mâna trebuie jucată.

   2. Fragment din poemul „Nevastă fecioară, fecioară nevastă”, Yin Time, ed. Vinea, 1999.

   3. Citat din Radu Aldulescu, Cronicile genocidului, Cartea Românească, 2012.

   4. Citat din Nichita Danilov, Portrete fără ramă, Tracus Arte, 2012.

   5. Citat din Илья Каминский, Музыка народов ветра, Ailouros Publishing, New York, 2012.

   6. Проходил как-то Будда со своими многочисленными учениками одной деревней.
Собралось несколько человек – его противников – и принялись горячо и зло оскорблять Будду. Он молча слушал очень спокойно. И из-за этого спокойствия им стало как-то не по себе. Возникло неловкое чувство: они оскорбляют человека, а он слушает их слова, как музыку. Тут что-то не так.
Один из них обратился к Будде:

– В чём дело? Ты что, не понимаешь, что мы говорим?

– Именно при понимании возможно такое глубокое молчание, – ответил Будда – Приди вы ко мне десять лет назад, я бы бросился на вас. Тогда не было понимания. Теперь я понимаю. И из-за вашей глупости я не могу наказывать себя. Ваше дело – решать, оскорблять меня или нет, но принимать ваши оскорбления или нет – в этом моя свобода. Вы не можете их мне навязать. Я от них просто отказываюсь; они того не стоят. Можете забрать их себе. А сейчас мои ученики вас отпиздят7.

  1. Odată, Buddha trecea printr-un sat cu bulucul lui de ucenici.

Şi s-au adunat câţiva indivizi – inamici de-ai lui – şi au prins a-l bălăcări, cu spume la gură, vărsându-şi tot veninul. Buddha îi asculta foarte senin, fără a zice nimic. Seninătatea aceasta i-a cam pus pe gânduri. Erau în ceaţă totală: păi, cum vine asta? Ei îl beştelesc ca la uşa cortului, iar el le ascultă vorbele ca pe o muzică. E ceva putred la mijloc.

Unul dintre ei l-a întrebat pe Buddha:

– Care-i treaba? Nu cumva nu înţelegi ce spunem?

– Tocmai înţelegerea face posibilă o tăcere atât de adâncă, i-a răspuns Buddha. Dacă-mi veneaţi zece ani în urmă, săream pe voi. Atunci îmi lipsea înţelegerea. Acum înţeleg. Şi nu mă pot pedepsi pe mine din cauza prostiei voastre. E treaba voastră să decideţi să mă insultaţi ori nu, dar să vă accept ori nu insultele ţine doar de mine – în aceasta constă libertatea mea. Nu mi le puteţi impune. Eu, pur şi simplu, renunţ la aceste ocări – nu merită atenţie. Vă puteţi spăla pe cap cu ele. Iar acum, ucenicii mei au să vă tăbăcească fundurile. (trad. Dorin Onofrei)

 [Vatra, nr. 3/2014]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s