Poezie tranzitivă

AISBERG

COSMIN BORZA   

Conceptul de „poezie tranzitivă” cunoaşte un destin teoretic similar cărţii care l-a lansat. A fost legitimat şi impus în dezbaterea culturală autohtonă prin Aisbergul poeziei moderne, carte publicată de Gheorghe Crăciun în 2002.

Deşi a stârnit un interes mai mult decât vădit, mulţi critici prevăzându-i atât o carieră internaţională, cât şi un rol determinant în reconfigurarea canonului liric naţional, la peste zece ani de la apariţia sa, studiul este, din câte cunosc, încă „în curs de traducere în limba franceză”, iar impactul său asupra revizuirilor critice profesioniste rămâne, din păcate, minimal. „Poezia tranzitivă” întemeiată de Crăciun ajunge un concept mai mult decât potrivit pentru a demantela cele mai stabile clişee terminologice ale istoriei şi criticii literare, însă prea puţin fecund pentru recitirile punctuale ori pentru reaşezarea panoramică a mutaţiilor lirice ale secolelor XX şi XXI. Dacă s-ar scrie o istorie a complexelor teoriei literare româneşti, această noţiune ar putea funcţiona ca studiu de caz exemplar.

Situaţia se justifică, mai întâi, prin miza teoretică nu doar majoră, ci şi marcat normativă, cu care Gheorghe Crăciun şi-a învestit conceptul. „Poezia tranzitivă” este menită să-i releve liricii moderniste latura ascunsă, nevăzută de majoritatea teoreticienilor. Validând – aproape fără obiecţii – relevanţa tipologiei propuse de Hugo Friedrich în Structura liricii moderne, teoreticianul român îi contestă caracterul totalizant: în loc să fie uniformă, poezia modernă s-ar caracteriza printr-un dualism făţiş. Fără a-l recunoaşte drept model teoretic, Crăciun preia întocmai problematizările lui Marcel Raymond care, în studiul său din 1933, De la Baudelaire la suprarealism, dovedeşte că direcţia „vitalistă”, „prozaică”, „whitmaniană” impune mutaţia artistică necesară modernizării liricului (v. Cartea a treia. Aventura şi revolta). Astfel, „artei categoriilor negative” (dezumanizarea, anormalitatea, deformarea, transcendenţa goală, incongruenţa, descompunerea) i se contrapune o estetică alternativă, aceea a valorilor „pozitive” promovate de Bacovia, de Frost, de Kavafis, de Maiakovski, de Montale, de Pessoa, de Ponge, de Pound, de Whitman, de William Carlos Williams, de Wordsworth, de personiştii americani, de „optzeciştii” români etc.: afirmarea vieţii şi a realităţii imediate, comune, cotidiene, banale, vitalismul, reumanizarea artei, impunerea unui nou antropocentrism, deschiderea spre cititor şi spre generalitatea umanului, democratizarea ori renaturalizarea limbajului poetic etc. Nu întâmplător, vocabularul critic din Aisbergul poeziei moderne se aseamănă cu o copie în negativ a lecturilor canonice ale modernismului poetic: „Scopul poetului tranzitiv este «contagiunea» cititorului, trecerea «bolii» sale ontologice de la sine la celălalt, destinatarul poeziei. Acest poet este un «dezertor», un individ care fuge de propriile sale probleme ale unui ego ireductibil, pentru a regăsi în afara sa problemele tuturor, generalitatea umanului. Mesajul unei poezii tranzitive este un mesaj făcut să treacă mai departe, o transparenţă, o semnificaţie care curge, traversează spaţiul material al poeziei, pentru a se opri în conştiinţa cititorului – factor avut în vedere în mod explicit. […] Construit anume ca să permită trecerea neperturbată a sensului, limbajul poeziei tranzitive evită figurile lexicale obscurizante, încetinirea lecturii, complicarea sintaxei, ruptura cu formele uzuale ale vorbirii. Tranzitivitatea este un efect al pedalării pe denotaţie. Poezia tranzitivă are ca referinţă realitatea. Ea străbate, parcurge această realitate, o absoarbe în structurile ei. Nu o ocoleşte, nu o modifică până la a o face de nerecunoscut, nu o neagă, nu urmăreşte să o distrugă. Materia din care se hrăneşte poezia tranzitivă este cotidianul, banalul, viaţa imediată, comună, obiectivă”.

Numai că polemica dintre poezia tranzitivă (conceptualizată de Crăciun) şi cea reflexivă, metafizică, vizionară, puristă, dezumanizantă (pe care ar teoretiza-o Friedrich) nu este una veritabilă. Dimpotrivă, cele două direcţii poetice (ireconciliabile din punct de vedere formal şi vizionar) se dezvoltă paralel, ca şi cum una nu ar fi influenţată ori deturnată de cealaltă. De aici, tendinţa Aisbergului poeziei moderne de a defini metaforic-alegoric, lax, fluid, vag, principiile tranzitivităţii poetice. Termeni ca „transparenţă” lingvistică, „viaţă imediată”, „realitate obiectivă”, „comunicare directă” poet-cititor nu sunt chestionaţi şi relativizaţi, aşa încât, în mod paradoxal, „poezia tranzitivă” funcţionează ca un pat al lui Procust uşor manipulabil în cazul analizelor propriu-zise. De pildă, insule ale acestui tip de lirism sunt decelate în aproape toată istoria poeziei româneşti, dar, constată Crăciun, adevărata „poezie tranzitivă” se scrie doar începând cu deceniile opt şi nouă, când se impune generaţia „optzecistă”. Tocmai de aceea, adeseori, conceptul cunoaşte valenţe de parti-pris generaţionist, care-i diminuează pertinenţa teoretică.

Dar friabilitatea „poeziei tranzitive” este determinată mai ales de perspectiva nu doar personală, ci şi profund restrictivă, prin care Crăciun abordează ideea de „tranzitivitate”. În primul rând, scriitorul român asumă limitativ tocmai dubletul conceptual schiţat Tudor Vianu în Dubla intenţie a limbajului şi problema stilului, anume faptul că orice fapt lingvistic presupune o relaţie de complementaritate între latura sa „reflexivă” şi cea „tranzitivă”: „Cine vorbeşte «comunică» şi «se comunică». O face pentru alţii şi o face pentru el. În limbaj se echilibrează o stare sufletească individuală şi se organizează un raport social. Considerat în dubla sa intenţie, se poate spune că faptul lingvistic este în aceeaşi vreme «reflexiv»şi«tranzitiv»”. În al doilea rând, Crăciun nu intră deloc în dialog cu teoretizări conexe ale acestui tip de poezie, cu toate că acestea i-ar fi putut oferi deschideri conceptuale fundamentale. De pildă, în 1984, în prefaţa antologiei lui Marin Sorescu, Drumul, Mircea Scarlat apelează – aproape în termenii din Aisbergul poeziei moderne –la o dihotomie căreia i s-ar putea lesne suprapune sintagme ca „poezie reflexivă” ori „poezie tranzitivă”: „Poezia modernă are două structuri, nu una, cum apare (exemplar descrisă, dar ignorând-o pe cealaltă) în celebra carte a lui Hugo Friedrich (Structura liricii moderne). Cea analizată de el, anticipată încă din secolul al XVIII-lea, îşi are punctul nodal în opera lui Baudelaire. Dar există o a doua structură, la fel de importantă, a poeziei moderne, ce pleacă de la Walt Whitman. Sunt structuri complementare, presupunându-se şi incitându-se reciproc. Fără cea de-a doua cale, imaginea despre poezia modernă ar fi mult falsificată: căci aici se încadrează «inventarele», «prozaismul» poetic, altfel spus: tocmai ceea ce a adus realmente nou poezia secolului nostru! Baudelaire inaugurează direcţia ce lărgeşte sfera poeticului prin «poetizare» (a «urâtului» chiar) – Mallarmé, Rimbaud, Valéry ş.a. – în timp ce Whitman se află la originea direcţiei vitaliste, depoetizante (Ernst Stadler, poezie «prozaică», discursivitate şocantă, «inventare», cultivarea arbitrariului ş.a.m.d.), în care se înscrie şi Marin Sorescu; viaţa este preferată artei, vitalismul atenuând estetismul, fără a se renunţa – evident – la o estetică”. În comentariile următoare, totuşi, Scarlat insistă că „referentul livresc este o prezenţă tutelară în poezia soresciană” ori că poetul „şaizecist” „se teme de exprimarea nudă a emoţiilor precum asceţii de ispitele lumeşti”. Nu întâmplător, într-un eseu din 1985 – Restul e literatură – Gheorghe Perian identifica principala trăsătură a poeziei „optzeciste” (a „realului”, a cotidianului) în dimensiunea sa „intranzitivă”: „Aspectele realului, oricât de precise ar fi ele, odată intrate în poem, se derealizează, se delexicalizează. […] Referinţa poemului este nu atât în realitate, cât în cultură. S-ar putea vorbi de o dublă articulare a limbajului poetic: el orientează atenţia îndeosebi spre faptele de creaţie anterioare, pe care le-a înmagazinat, şi mai puţin spre emoţiile şi sentimentele ce constituie personalitatea autorului”.

Mai mult, definind „poezia tranzitivă”, Crăciun nu se arată interesat de dezbaterile occidentale privitoare la noţiuni ca „referinţa” sau „realul”, deşi acestea îi structurează conceptul. Dacă ar fi făcut-o, întregul tablou sinoptic din Aisbergul poeziei moderne s-ar fi destabilizat, după cum dovedeşte analiza sintetică a Lindei Hutcheon din Poetica postmodernismului (cap. Problema referenţei): „Aşa cum afirmă Nelson Goodman […], cadrele referenţei par să fie mai mult o problemă a sistemelor de descriere decât a lucrurilor descrise. Aceasta nu neagă faptul că materialul brut există (sau a existat), dar sugerează că înţelegerea de către noi a acestuia se întemeiază pe mijloacele noastre de descriere disponibile. Termenul însuşi de referent implică, desigur, ideea că «realitatea» la care ne referim nu este un dat, un material brut, ci mai degrabă «aceea despre care vorbim». […] Realul există (şi a existat), dar înţelegerea lui de către noi este întotdeauna condiţionată de discursuri, de modurile noastre de a vorbi despre el”. De altfel, o tânără cercetătoare română, Catrinel Popa, descoperă conceptualizări similare în numeroase studii din a doua jumătate a secolului trecut, fapt ce o determină să adauge prefixoidul „meta” termenului propus de Crăciun: „S-a vorbit mult despre coborârea poeziei în stradă, s-au vehiculat concepte ca acela de realism poetic, de poezie a realului etc., dar mai rar s-a observat că până şi cea mai «transparentă» însemnare de acest fel se vrea implicit şi teorie a poeziei, problematizând deseori (im)posibilitatea fidelităţii faţă de referent. […] vom numi poezie metatranzitivă acel segment al creaţiei poetice care, mimând transparenţa, îşi încurajează destinatarul să facă abstracţie de «cadrul teatral» pe care îl presupune (în mod tacit) scrierea unui poem. […] eul poetic încetează să se mai manifeste ca o instanţă triumfală, superioară, fascinată de perenitatea artisticului şi covârşită de importanţa propriului rol. Obsesia autenticităţii existenţei şi limbajului, dublată de luciditate, adică de conştientizarea omniprezenţei convenţionalului (care nu se mai restrânge la sfera artei, ci domină toate celelalte sfere ale realului), îl determină să se folosească de idealul preciziei referenţiale ca de o armă cu două tăişuri.” (Labirintul de oglinzi. Repere pentru o poetică a metatranzitivităţii).

În fapt, nici nu sunt necesare atare subtilităţi lingvistice iniţiate în marginea conceptului propus de Crăciun pentru a înţelege că tranzitivitatea poetică se fundamentează pe un paradox ineluctabil. Pe de o parte, oricâte demersuri demitizante, nonconformiste şi deconvenţionalizante ar implica, toate reprezentările artistice sfârşesc prin supunerea faţă de un nou set aplatizant de tipare creatoare, denaturând iremediabil contactul cu realul. Pe de cealaltă, cotidianul se dovedeşte imposibil de recuperat de vreme ce este definitiv afectat de numeroasele straturi artificiale aglutinate prin metamorfozele repetate ale existenţei moderne. „Autenticitatea” se cere de două ori „jucată”: o dată, prin opoziţie cu tiparele culturale, a doua oară, prin desprinderea de automatismele (de noile convenţionalizări) impuse de ceea ce ar trebui să fie „firescul” vieţii. Încercând să reprezinte cât mai direct realitatea, poeţii „tranzitivi” ajung să se confrunte atât cu nenumăratele convenţii ce le predetermină şi le prejudiciază autenticitatea „reprezentării”, cât şi cu pluristratificarea (adeseori artificială a) complexului existenţial ce poartă numele de „real”.

Contrar opiniei comune, poezia „tranzitivă” („anti-lirică”, „anti-reflexivă”, „cotidianistă”, „a realului”, „concret(ist)ă”, „denotativă”, „referenţială”, „enunţiativă”, „prozaică” etc.) nu se identifică doar cu un complex de valori umaniste „pozitive”. Scriitorii care contestă ruptura insurmontabilă dintre cuvinte şi lucruri, care încearcă să depăşească solipsismul „jocurilor secunde” moderniste (generate de conştiinţa intranzitivităţii limbajului literar), tânjind după „întoarcerea referentului” (în termenii lui Peter Brooks), se văd nevoiţi să recunoască şi să se raporteze mereu la iluzoriul propriului demers. În loc să inaugureze o revitalizare sau o reumanizare a discursului liric, „poezia tranzitivă” consfinţeşte conştientizarea artificialităţii şi a limitelor literaturii.

Gheorghe_craciun

[Vatra, nr. 1-2/2014]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.