Anarhetip

CĂLIN TEUTIŞAN

de_la_arhetip_la_anarhetip

 

Eseul introductiv, intitulat Competenţele şi limitele comparatistului, problematizează specificul interpretării comparatiste, care ar fi, din ceea ce textul lasă să se înţeleagă, un tip de intuiţionism sintetic şi de vizionarism ştiinţific. Plecând dintr-o atare poziţie, inovaţia conceptuală a lui Corin Braga se situează la incidenţa dintre morfologia culturii, antropologie şi psihologia imaginarului. În Despre anarhetipuri, penultimul eseu al volumului, autorul elaborează o sistematizare istorică a trăsăturilor modelului cultural al ultimului secol. În prelungirea dezbaterii asupra raporturilor dintre modernism şi postmodernism, fişa esenţială a consecinţelor postmodernităţii se reduce, în opinia criticului, la două elemente importante: „pierderea certitudinii ontologice sau, mai precis, a încrederii în sistemele care fundamentează ontologia” şi, în al doilea rând, „deconspirarea naraţiunilor metafizice explicative”, care „mută accentul de pe cercetarea esenţialistă pe o cercetare nominalistă”. Lor li se adaugă, prin consecinţă, o „umilinţă hermeneutică” izvorâtă din relativismul aproape absolutist al epocii.

De aici încolo cercetarea se înscrie în linia unui principiu pe care l-am putea numi al psihopatolologiei culturale. Este abordat, înainte de orice, statutul subiectului uman, limitele sale ontologice, ilimitările sale imaginative. Aşadar, „subiectul modern […] era preocupat de asigurarea şi garantarea unei identităţi esenţiale, monocelulare, unice”, în timp ce „subiectul actual poate fi definit ca o pulverizare a personalităţii, mai mult, ca o asumare programatică a identităţii multiple”, sub presiunea unei „tot mai accelerate policronii şi politropii” la care trebuie să facă faţă. După Corin Braga, controlul acestei „celerităţi sporite a existenţei” poate fi obţinut prin intermediul imaginaţiei, menite să unifice şi să echilibreze subiectul multiplu. În apărarea schizomorfismului controlabil al omului contemporan, autorul acuză (discret la început, apoi în formulări clare) obsesia patologică a unicităţii, care ar fi caracteristică omului modernist. Omul contemporan e definit de Corin Braga drept „suprasubiect” sau „subiect multiplu neexplodat”.

Dezbaterea pe care o poate naşte această teorie ar viza diferenţa dintre suprasubiect şi subiectul unic. Ne putem întreba dacă subiectul unic, ca deziderat psihologic, şi suprasubiectul, ca deziderat imaginativ, se află cu adevărat la o distanţă epistemologică irecuperabilă unul faţă de celălalt. Cu atât mai mult cu cât, în „gestionarea” imaginativă a personalităţilor multiple ale omului contemporan e implicat, până la urmă, conceptul de unitate (fie ea a contrariilor / alterităţilor / diferenţelor etc.), pentru a se evita schizoidia.

Drept răspuns, Corin Braga propune un concept „tare”: anarhetipul (din greacă: a, an – „fără”, „anti”; arkhê – „început”, „origine”; typos – „tip”, „model”). Preluat de la Boyan Manchev, termenul capătă la Braga deschideri mai larg epistemologice. Prin opoziţie faţă de arhetip (care propune „un sens unificator, un scenariu explicativ”, conferit operei de la bun început şi detectabil pe tot parcursul acesteia ca „nucleu de semnificaţie ordonator, cosmoidal”), anarhetipul este proiecţia în artă a subiectului multiplu pomenit mai sus. El funcţionează ca un anti-model, ca un anti-pattern, ca refuz programatic al organizării şi al finalităţii structurale a operei. Una dintre numeroasele metafore folosite de autor în descrierea anarhetipului este organismul nevertebrat, care-şi întinde pseudopozii în direcţii nebănuite, imprevizibile. Aşadar, „anarhetipurile implică activitatea unui mimesis anarhic, ce refuză conformitatea cu tipurile ideale şi produce entităţi fortuite şi ireductibile, singulare, o galerie de «monştri»”. Apoi, „structurile anarhetipice sunt structuri în care componentele se relaţionează anarhic, evitând sistematic imitarea vreunui model sau integrarea într-un sens unic şi coerent”, caracterizându-se, în opoziţie cu arhetipul, prin lipsa unui centru şi a ideii de finalitate. În chip logic, unui asemenea „model” de creaţie trebuie să-i corespundă şi un model hermeneutic. Mai exact, o sub-hermeneutică anarhetipală, cum o numeşte Braga, a cărei formulă şi miză este de „a amplifica şi de a elabora până la capăt latenţele imaginilor şi ale scenelor”. Un tip de critică, s-ar spune, având funcţia întrucâtva paradoxală de metaforă revelatorie, aflată undeva în spaţiul operativ al critificţiunii.

Corpusul de opere invocate ca făcând parte din categoria creaţiilor anarhetipale se întinde de la romanele Antichităţii târzii şi romanele cavalereşti renascentiste până la cărţile de călătorie din secolele XVI-XVIII, ori la romanele unor scriitori ca Proust sau Thomas Pynchon. Sonoritatea numelor invocate îndreptăţeşte opinia că, mai degrabă chiar decât un anti-canon (termen folosit recurent în eseurile din volumul lui Corin Braga), anarhetipul generează un canon alternativ, concept ivit deja în teoria şi critica literară contemporană. Acesta reprezintă încă unul dintre posibilele paradoxuri ale anarhetipului, care-i confirmă funcţionarea „frauduloasă” în raport cu normele preexistente, şi chiar în raport cu sine.

O simplă privire asupra acestor exemplificări ne arată că anarhetipul îşi lărgeşte aria istorică de funcţionare dincolo de marginile unui curent cultural sau altul, ale unei epoci sau alta. Precum în cazul barocului, discutat cândva în sensul de „bazin semantic” (Gilbert Durand), anarhetipul devine un astfel de concept cuprinzător. Definiţia şi descrierea lui îi îngăduie autorului să-i ofere competenţe dincolo de sfera literară şi chiar de cea culturală lărgită. Anarhetipul, spune Corin Braga, „defineşte nu doar deconstrucţia paradigmei moderne (adică postmodernitatea), ci şi modul de funcţionare al unei noi paradigme în curs de constituire atât la nivelul individului, cât şi la cel al societăţii (adică post-postmodernitatea) […]. La cel mai general nivel, probabil că însăşi noua ordine internaţională pe cale de a se configura poate fi definită drept anarhetipică. Dacă modernitatea a fost construită pe conflictul exterminator între sisteme care se doreau totale, iar postmodernitatea a marcat disoluţia acestor polarităţi conflictuale (adică a Războiului Rece), post-postmodernitatea care a debutat la 11 septembrie 2001 se vede obligată să conceapă un nou model de relaţii internaţionale”. Aşadar, anarhetipul poate fi văzut ca un concept totalizator (e momentul acum să ne amintim de diferenţa semantică dintre „totalizator” şi „totalitar”), cu funcţii literare, metaliterare, general culturale, dar şi antropologice, istorice şi geopolitice.

Pentru o mai nuanţată înţelegere a anarhetipului, el trebuie discutat în relaţie cu o a doua inovaţie conceptuală a cercetătorului, propusă tot în volumul De la arhetip la anarhetip, şi anume eschatipul. Acesta din urmă îşi limitează aria de cuprindere la fenomenele culturale, în speţă la cele literare, şi desemnează o a treia formă (după arhetip şi anarhetip) de funcţionare a operei. Eschatipul este mai apropiat, ca descriere teoretică, de poietica şi de estetica artei, reprezentând o configuraţie „invers simetrică” faţă de arhetip. „Ceea ce le deosebeşte, afirmă autorul, este punctul ocupat, în evoluţia interioară a acestor opere […], de către scenariul organizator. Când acest scenariu se situează în momentul originar, generator, corpusul respectiv se dezvoltă arhetipal; când el rezultă abia în final, rezumator şi teleologic, corpusul este eschatipic”. Aşadar opera însăşi, pe parcursul creşterii şi dezvoltării ei, generează eschatipul, revelat ca atare doar la sfârşitul procesului creativ şi funcţionând apoi ca posibil arhetip pentru opere ulterioare. Prima (şi cea mai simplă) deducţie pe care o permite această definiţie este următoarea: eschatipul presupune faptul că opera e capabilă de invenţie arhetipală. Teoria se dovedeşte extrem de ambiţioasă. Pentru a deveni operaţională (deocamdată, în volumul numit, ocupă câteva pagini cu definiţiile termenului şi sugestiile unor exemple), ea obligă la un viitor travaliu aplicativ pe o serie extinsă de texte / fenomene / procese culturale, în sensul demonstrării funcţionalităţii ei în concretul estetic. Până atunci, însă, e de reţinut faptul că eschatipul şi arhetipul sunt „două varietăţi ale aceleiaşi tipologii”, datorită prezenţei unui „logos organizator” (fie el plasat la sfârşitul, fie la începutul operei), în timp ce anarhetipul este o configuraţie aparte, opozitivă, bazată pe tridimensionalitate fractalică. Multipolaritatea acestei pseudostructuri anunţă o libertate nu doar a imaginarului, ci a poeticii însăşi.

 Corin

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s