4 D

Caius DOBRESCU

caius-dobrescu

 

Gîndirea creatoare a lui Alexandru Muşina este dispusă, din punctul meu de vedere, pe patru dimensiuni, nu întotdeauna compatibile. Pe care, în cele ce urmează, mă voi limita să le expun, fără nici un fel de concluzii finale. Poate că acestea ar fi necesare, dar deocamdată nu mă simt capabil să le formulez.

Patru dimensiuni, aşadar, pe care, haideţi, să le numim: a Datoriei, a Demnităţii, a Disponibilităţii şi, vom vedea de ce, la timpul potritiv, a Disoluţiei.

Mai întîi, aşadar – cel puţin într-o ierarhie care mi se impune cu evidenţă, deşi n-aş putea s-o justific – să discutăm despre Datorie. Să ne înţelegem de la bun început: desigur, toţi ştim că există aşa-ceva, înţelegem în mare despre ce este vorba şi învăţăm repede că a o invoca sau mima ţine de instrumentarul de bază al confortabilei integrări sociale. Dar nu despre asta este vorba la Alexandru Muşina. Pentru el, Datoria nu era resimţită ca un corset impus de necesitate, dacă nu cumva o cuşcă printre gratiile căreia trebuie să cauţi mereu să te strecori. Aşa cum se întîmplă în reprezentarea noastră comună, în care numele ei este asociat în mod reflex cu participarea în silă, forţată, la programele comuniste de muncă patriotică. Pentru poetul nostru, Datoria era vie, vibrantă, legată direct şi profund de libertate. Tocmai de aceea, o resimţea ca fiind în cel mai înalt grad compatibilă cu poezia.

  Probabil că în versurile sale, luate în sine, urmele acestei atitudini nu sînt evidente. Dar cine o caută în eseurile sale şi cine a avut şi privilegiul să-l cunoască şi să-l frecventeze pe poet, o va sesiza în cele din urmă şi în poemele sale. Nu este uşor să vorbeşti despre Datorie – şi aceasta nu doar pentru că noţiunea a fost compromisă grav de tribalismul ceauşist. Identificarea sentimentului datoriei cu auto-exaltarea naţională are vechi state de serviciu în cultura noastră. Să fii „patriotic” înseamnă în primul rînd să simţi cu-ai-tăi, să fii necondiţionat de partea lor, să fii cuprins de o sfîntă, cît se poate de sfîntă, nimic-altcumva-decît-sfîntă mînie faţă de nedreptăţile şi umilinţele cu care „crunţii lor asupritori” i-au copleşit pe „ai noştri”. Şi aceasta din vremurile străvechi ale împilării dacilor de către romani, pînă astăzi, cînd nemiloşii americani vor ne să exploateze prin fisurare gazele de şist.

Pentru a înţelege ce însemna pentru Alexandru Muşina sentimentul Datoriei, şi mai ales ce însemna pentru el esenţa poetică a acestui tip de atitudine, trebuie să facem abstracţie de toate cele de mai sus. Şi să ne plasăm într-o înţelegere a expresivităţii aflată la polul opus faţă de furia extatică a discursului urii. Desigur, este mult mai rentabil să te alimentezi de la energia unor porniri atît de populare. Şi ştim bine că, în diferite momente ale istoriei moderne, emanaţia toxică a unor asemenea retorici nu a părut deloc un argument împotriva lor. Dar adevărata forţă poetică, în orice caz forţa a ceea ce putea fi numit pe drept poezie publică, nu rezidă în explozie, în descărcare. Respingînd net orice fel de egoism etnic sau social, această dimensiune a poeticii lui Alexandru Muşina scoate în evidenţă virtuţile clasice ale stăpînirii de sine, ale auto-conţinerii.

Însă nu în sensul unei autosupravegheri încordate, tiranice. Alexandru Muşina credea în caracterul natural al autorităţii, care se naşte din relaţia optimă, de toleranţă în limitele discernămîntului şi legii morale, a individului cu sine. O relaţie cu sine perfect compatibilă cu conştiinţa că ai de îndeplinit o funcţie în beneficiu public. Cred că Alexandru Muşina presimţea şi trăia o realitate pe care noi o percepem în general ca istoricizată şi o recuperăm doar prin reconstrucţii savante. Şi anume că etica serviciului public s-a născut, în zorii modernităţii, într-o relaţie intimă, indisolubilă, cu redescoperirea şi readucerea la viaţă a stoicismului clasic. În ataraxie (o veritabilă poetică, extrem de atentă la nuanţe, la variaţiunii, a autoreflexivităţii) desăvîrşirea de sine şi depăşirea de sine păreau să se armonizeze pînă la identificare. Iar practica personală a ataraxiei putea transforma serviciul public într-o formă modernă şi raţională de devoţiune. Ideea scopului comun oferea spiritului individual un impetus pentru a se elibera de cele mai puternice şi mai primitive dintre reflexe: cele izvorîte din instinctul de conservare.

Urme pregnante ale acestui mod de a percepe Datoria se regăsesc în modul în care Alexandru Muşina concepea raportul poeziei cu limbajul. Bunăoară în reticenţa sa faţă de exploatarea extensivă a vocabularului, faţă de revărsările baroce de truculenţă lexicală. În opinia sa, oricît de cerebrată de critică va fi fiind lirica de acest tip, a formelor ornamentale, exorbitante, opulente, adevărata „cale regală” a poeziei era aceea a simplităţii şi clarităţii clasice. În sprijinul a ceea ce am numit aici poetica Datoriei îi plăcea să citeze celebra formulă a lui Mallarmé „a da un sens mai pur cuvintelor tribului”. Dar o cita critic, fiindcă, în înţelegerea lui, fructele unui asemenea demers ar fi trebuit să se ofere cu toată claritatea, cu forţa evidenţei, nu în acele nesfîrşite ghicitori dinăuntrul unor şarade cultivate de autorul După-amiezii unui faun. La modul ideal, sensul-mai-pur presupunea, pe lîngă încăpăţînarea de a parcurge analitica malalrméeană, şi puterea de a restaura, la sfîrşit, comunicarea interumană într-o simplitate-solemnitate pe care, în mod cert, Alexandru Muşina o socotea naturală

Totodată, credinţa în datoria de a realiza claritatea, transparenţa sensului, l-a ţinut în expectativă şi faţă de exploatarea intensivă a efectelor oralităţii şi colocvialităţii. Ce îl interesa nu erau artificiile, oricît de spectaculos-vitale, dezvoltate în comunicarea cotidiană, nu poezia pură, vorbitul de dragul vorbitului, ce înfloreşte în atîtea ocazii din jurul nostru. Pentru Alexandru Muşina exploatarea poetică a „realului” presupunea în primul rînd un regim al inteligibilităţii şi lucidităţii. Reală cu adevărat este ordinea necesară pe care o putem desluşi în filigranul factualităţii.

Nu întîmplător, era fascinat de practica absolut curentă în China imperială de a supune funcţionarii publici, de rang oricît de înalt, la examene care le verificau atît cunoaşterea profundă a tradiţiei literare, cît şi talentul de a compune poezii. Ca „funcţionar divin” poetul are misiunea de a lăsa să proiecteze asupra ordinii umane ceva dintr-o ordine ce poate fi resimţită ca de-ordin-superior. Poetul se comportă asemeni unui agnostic în privinţa sursei naturale sau supranaturale a acestui principiu superior. De asemenea, se fereşte să dea un conţinut propriu zis pentru ceea ce poate fi perceput ca imperativul Naturii sau al Providenţei. Dar întreţine, chiar dacă numai în mod fragmentar şi fulgurant, şi, mai ales, printr-o gîndire speculativă care se recunoaşte ca atare, emoţia unei perspective integratoare ori supraordonate asupra „lucrurilor pămînteşti”. O precizare esenţială, însă, este aceea că el nu trebuie să livreze iluzia caracterului „natural” al ordinii sociale nici unei forţe politice concrete. Dimpotrivă, misiunea lui este ca, prin efortul său expresiv, să le-o retragă tuturor acestora, s-o protejeze în cel mai înalt grad posibil de interesele partizane.

O altă dimensiune a gîndirii şi creaţiei lui Alexandru Muşina este indisolubil legată de valoarea Demnităţii. Să ne înţelegem – adică să discernem: nu este vorba despre acea demnitate care îţi este atribuită „de sus”. E adevărat, l-am văzut deja asumîndu-şi poezia ca pe un fel de – şi aici nu facem decît să invocăm un alt nume al Datoriei – demnitate publică. De data aceasta, însă, vorbim despre Demnitate, cu D mare, ca energie care iradiază din focarul tău interior.

În mod cert, idealul de Demnitate al lui Alexandru Muşina era puternic infuzat de pasiunea renascentistă a Gloriei. Demnitatea era pentru el strălucitoare, fastuoasă, vibrantă. Şi, tocmai de aceea, profund poetică. În mod evident, era foarte sensibil la ceea ce Machiavelli – cetăţeanul, nu curteanul Machiavelli – numea virtù. O foarte subtilă chimie între energia naturală, căreia noi îi putem spune „vîrtute”, şi virtutea ca ordine, ca estetică a caracterului. Virtù, ca formulă sufletească definitorie pentru orice fiinţă umană care trăieşte plenar condiţia libertăţii politice.

Numai că – şi Alexandru Muşina ştia asta cum nu se poate mai bine – efectul carismatic al demnităţii personale nu apare decît înăuntrul unei comunităţi. Doar într-o societate a egalilor, a „prietenilor”, bazată pe relaţii de tip faţă-către-faţă se dezvoltă încrederea în sine pînă la sentimentul auratic al onoarei. Numai într-o asemenea reţea, subtilă, implicită, a angajamentelor reciproce se manifestă ceea ce am putea numi „nobleţea naturală”.

În acest punct precis se cuvine vorbit despre „făgărăşenismul” funciar al lui Alexandru Muşina. Care era, de fapt, o adaptare personală, originală, a „transilvanismului”. Muşina era fascinat de Elveţia şi regăsea în ţara cantoanelor, sau cel puţin în proiecţia poetică a acesteia, ceva din tradiţiile implicit comunitariene şi federaliste ale Transilvaniei. Ceea ce selecta poetul din durata lungă a istoriei noastre intracarpatice era existenţa unor comunităţi autonome de oameni care, cel puţin în mod ideal, se socoteau egali şi liberi. Era cazul saşilor republicani, era cazul secuilor, mîndri de libertăţile politice constitutive pentru comunitatea şi identitatea lor, aşa cum era şi cazul românilor făgărăşeni din care descindea, pe ambele laturi, Alexandru Muşina.

 Din experienţa mea, nimeni nu a mai reuşit, în timpurile apropiate, să evoce  tradiţii comunitare locale în aşa fel încît să le scoată în evidenţă compatibilitatea cu valorile fondatoare ale modernităţii. Alexandru Muşina reuşea să însufleţească ideea că un anumit tip de comunitate tradiţională, aşa cum era de regăsit de exemplu în sudul Tranislvaniei, conţinea un spirit în mare măsură afin cu ideea de republică şi cu valorile, deopotrivă „antice” şi „moderne”, ale demnităţii, ale onoarei, ale nobleţii cetăţeneşti.

Viziunea sa are, în mod potenţial, o extraordinară forţă de înnoire a imaginarului politic. La Bucureşti sau la Iaşi, poeţii au tins întotdeauna să se identifice cu aristocraţii, cu „boierimea”. La Cluj, poeţii, indiferent de naţionalitate, trăiesc pînă astăzi cu nostalgia aristocraţiei maghiare. O asumare autentică, vibrantă, a spiritului republican nu există decît în sudul Transilvaniei şi în Banat – de asemenea, la poeţi de toate naţionalităţile. Iar în această „fîşie” geografică a imaginarului politic, personalitatea şi viziunea lui Alexandru Muşina marchează un centru de maximă iradiere.

Într-un anume sens, poetul nostru seamănă cu Jean-Jacques Rousseau. Cei care obişnuiesc să-l califice pe autorul Contractului social drept un utopian impenitent uită că, în bună măsură, ideile sale despre o societate bună veneau din experienţa sa efectivă, reală, palpabilă, de cetăţean al Genevei. Adică al unei republici libere. Într-un mod cumva similar, Alexandru Muşina avea experienţa directă a comunităţii de oameni egali şi liberi, deopotrivă conservatori şi întreprinzători, deopotrivă „eroi” şi „negstori”, a comunităţii tradiţionale făgărăşene. Puterea sa de viziune era menită să aducă la proeminenţă, să sublimeze şi actualizeze, să esenţializeze şi să deprovincializeze un insolit patrimoniu moral şi politic. E vorba aici de resurse simbolice esenţiale pentru a vindeca fracturi interne dintre cele mai grave ale modernităţii româneşti.

Alexandru Muşina ar fi fost, probabil, de acord cu cei ce, împotriva radicalilor porniţi să-l condamne pe Superman ca nazist, susţineau că el reprezintă, de fapt, potenţarea fantasmatică a cetăţeanului unei republici libere. Misiunea poetului, în raport cu democraţia fundamentală, poate fi aceea de a ajuta individul să se ridice la suveranitate, proiectînd pentru el o suprastructură virtuală a eroismului civic. Operaţiuna mentală de a extrage esenţa, de a sintetiza modelul „eroului” ar avea funcţia de a incita, prin consonanţă, impulsul emancipării, voinţa de înălţare morală. Ceea ce-i oferă poetul democraţiei moderne este o specie de Supraom cu faţă umană.

O manifestare evidentă a poeticii Demnităţii este şi plăcerea cu care Alexandru Muşina inventează mitologii. În care avatarii lui lirici îşi amintesc, asemeni unor personaje de fantesy saga, că au trăit cîndva în lumi fabuloase, în care erau regi şi eroi civilizatori. Pasiunea poetului pentru SF şi fantesy se explică prin nevoia de a se conecta la sursele primare ale fanteziei eroice. O fantezie care, în cazul său, nu funcţiona ca un mecanism de însingurare, de alienare, de scufundare nevrotică în sine. Ci avea mai degrabă funcţia unui ritual de regenerare şi, mai ales, semnificaţia unei recuperări adînci – pornite, adică, din adînc – a suveranităţii individuale. De fapt, în termenii de la suprafaţa conştiinţei, cei ai unei gîndiri politice articulate, ai unei participări directe la suveranitate, Alexandru Muşina credea şi simţea că imaginarul este o sursă esenţială de putere ce trebuie pusă în slujba individului particular. Imperiile sale imaginare reprezentau o reţea la fel de vastă şi de invizibilă ca aceea a rădăcinilor unor plante care, la suprafaţă, nu impresionează prin statură. O reţea uriaşă şi secretă, spuneam, menită să consolideze poziţia individului în raport cu presiunile birocraţiei impersonale, dar mai ales să-i confere tonusul sufletesc necesar pentru a susţine acel consens al voinţelor libere care, în republica ideală, instituie şi reinstituie încontinuu „realitatea”.

Deocamdată atît despre poetica Demnităţii. Să trecem acum într-un alt orizont, să-l observăm pe poet din complet alt unghi. Într-un mod cu totul insolit, în mod cert insolit în raport cu datele moştenirii noastre culturale, Alexandru Muşina era capabil să asocieze spontan spiritul poeziei cu spiritul pieţei. Pentru el, piaţa nu reprezenta un joc abstract mişcat de pasiuni deprimant de concrete. Piaţa, considera Muşina, este consecinţa directă a existenţei noastre într-un univers aflat într-o continuă şi în mare parte imprevizibilă transformare. Dar existenţa arbitrariului, a întîmplării, a hazardului pur nu reprezenta pentru el o sursă de oroare şi disperare. Nu se îndepărta dezgustat de revelaţia ei, ca şi cum ar fi văzut găuri groteşti şi nenumărate fire fugite în diafanul ciorap de mătase al ordinii unversale. Indeterminatul reprezenta pentru el o marjă de joc şi, deci, un pat germinativ al libertăţii înţelese ca Disponibilitate.

Mă voi grăbi, deci, să leg dimensiunea ludică a universului muşinian de ideea unei poetici a Disponibilităţii. Ironia care îi traversează poezia şi eseistica ţine în bună măsură de acest tip de atitudine. Ironia reprezintă o modalitate de a pune la treabă ambiguitatea şi polivalenţa, de a le împrumuta energie şi dinamism. Să nu uităm că pentru Alexandru Muşina poezia însemna, în mod fundamental, „orientare în lume”. De aici şi ironismul său, nu retractil, ci ofensiv, sau mai corect spus exploratoriu. De aici, posibilitatea de a sublima dinamica autoconservării în ceea ce am numit deja o poetică a Disponibilităţii.

Am ezitat un timp, gîndindu-mă că aş putea să o numesc „poetică a Dibăciei”. Termenul ar fi avut meritul de a uni noţiunea atenţiei adaptative cu aceea a „artelor şi meseriilor” pe care le presupune autoconservarea, ca stare de căutare/elaborare continuă a echilibrului. Iar Alexandru Muşina a fost unul dintre primii care, în Cenaclul de Luni în care s-a lansat şi în generaţia înnoitoare căreia i-a aparţinut, a teoretizat poezia ca meserie.

Am renunţat, însă, la a descrie această dimensiune ca Dibăcie – şi aceasta nu doar din cauză că neaoşismul pişicher al termenului, deşi nu cu totul neadecvat stilului personal muşinian, nu e uşor de acomodat cu neutralitatea „superioară” a unei retorici expozitive. Însă Dibăcia nu era potrivită în primul rînd din motive de logică a cauzalităţii: ea este secundară şi derivată în raport cu atitudinea fundamentală a Disponibilităţii. Tot aşa cum virtuozitatea, în mod necesar, urmează, nu precede, descoperirii unei vocaţii.

În mod evident, Alexandru Muşina înţelegea în modul cel mai profund şi acomoda în peisajul voinţei şi viziunii sale două focare ale imaginarului libertăţii. Pe de o parte, o reprezentare focală şi iradiantă care modelează ceea ce am numit mai sus poetica Demnităţii. Pe de altă parte, o reprezentare a libertăţii ca mărime de relaţie, ca perpetuum mobile al vitalităţii tranzacţionale, reprezentare ce organizează în jurul ei o poetica Disponibilităţii.

Putem vorbi, în legătură directă cu acest al doilea sens, despre o artă care modulează încontinuu condiţia inter-determinării, astfel încît să menţină vie în ea condiţia originară a libertăţii, adică a in-determinării. Dar această „experienţă revelatoare” a libertăţii se extrage ea însăşi dintr-o viziune dinamică, sau mai degrabă efervescentă, a universului. Un univers guvernat de panspermie, un univers în care la originea diversităţii tuturor lucrurilor se află diversitatea ireductibilă a seminţelor tuturor lucrurilor.

Intuit în natură, principiul diversităţii dinamice funcţionează cu atît mai intens în societate, acolo unde se confruntă şi se compun necontenit vectorii intereselor şi pasiunilor. Poate poezia să se nutrească din acest strat al procedurilor şi raporturilor cotidiene, „triviale”, de negociere? În mod evident da, credea Alexandru Muşina. Acest strat al interacţiunilor sociale este poetic prin densitatea, prin reticularea şi prin vibraţia lui. Nu putem sublinia îndeajuns originalitatea şi curajul acestei viziuni, care extinde misiunea poeziei de la apologia raportului Eu-Tu, la sublimarea energiei pe care o degajă reţelele sociale, raporturile cotidiene de cooperare şi competiţie.

Să ne întoarcem, însă, şi la tema, enunţată deja, a „meseriei”. Acest termen, foarte activ în idiomul colocvial al generaţiei ’80, urmărea să se distingă clar, chiar dacă relaxat-ironic, de mai vechiul ideal al „meşteşugului” poetic. Dar diferenţa nu venea doar dintr-o transformare a sensibilităţii lingvistice inerentă evoluţiei de la o societate preponderent rurală şi tradiţională la una urbană şi tehnologică. E puţin probabil ca în etosul „meseriei” să se fi păstrat ecouri ale Avangardei istorice militante care revendica pentru poezie statutul unui obiect realizat „la banda de montaj”. E mult mai probabil, în cazul lui Alexandru Muşina, că „meseria” consuna mai degrabă cu idealul poetic formulat de Wordsworth: „cele mai bune cuvinte, în cea mai bună ordine posibilă”. O asemenea opţiune este direct legată de ceea ce am plasat mai sus sub semnul Datoriei: poetul împrumută distincţie şi solemnitate cuvintelor tribului, şi prin aceasta oferă experienţa unei ordini superioare, adică a unei necesităţi resimţite ca fertilă şi fastă. Dar, în mod special, etosul „meseriei” rezonează la Alexandru Muşina cu universul mental al Disponibilităţii. Nu e vorba la el doar de mistica devoţională a lucrului bine făcut, ci de cristalizări caleidoscopice ale experienţei, testate şi recombinate încontinuu în procesul învăţării sociale şi în exerciţiul adaptării evolutive.

Perspectiva construită pînă acum este 3 D. Este, altfel spus, dezvoltată în funcţie de trei dimensiuni: Datoria, Demnitatea şi Disponibilitatea. Toate acestea revelează ceva robust şi auroral, toate etalează energia triumfală a încrederii în sine şi oferă, prin poeticile ce li se pot ataşa, tehnici pentru a o produce şi întreţine. Dar nu putem să nu le alăturăm şi o a patra dimensiune a universului mental muşinian, în care nota dominantă este cu totul alta.

Înainte de a o descrie şi denumi, să ne amintim un detaliu important. O temă recurentă la Alexandru Muşina, atît în poezie, cît şi în reflecţia sa despre poezie, este aceea a „măştilor”. Stă mărturie ciclul Personae, inspirat de „epigramele” similar-categorisite ale lui Ezra Pound care fac trimitere la etimologia latină a cuvîntului (persona – mască). Stă mărturie, în egală măsură, şi argumentul de bază din fundamentalul său Eseu despre poezia modernă, conform căruia revoluţia lirică internaţională declanşată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi continuînd pînă dincolo de jumătatea secolului XX este direct legată de criza „identităţii personale” şi de diferitele căi pe care se încearcă asigurarea coerenţei acesteia. Alexandru Muşina acordă o atenţie specială celei mai paradoxale dintre speciile de „eu” propuse, ca modele ideale, de Internaţionala modernistă: aceea care, acceptînd că eul nu este o prună (deci nu are un sîmbure, un nucleu dur) ci o ceapă (este o succesiune de straturi), vede în jocul personalităţilor multiple calea către un echilibru satisfăcător. Teoria heteronimilor, împrumutată de la Fernando Pessoa, joacă un rol esenţial în acest segment al argumentaţiei sale.

La o primă privire am putea spune că acest interes, deopotivă teoretic şi creativ-poetic, pentru personaje şi heteronimi ţine de sfera Disponibilităţii. Ce poate fi mai instrumental, mai manipulativ chiar, decît a te ipostazia într-un Celălalt şi a pune-pe-seama-lui, fie el un „caracter” propus ca autonom faţă de autorul care eşti, sau un avatar al tău, un autor alternativ, virtual? Nu e acesta un mod de a disponibiliza resurse, de a-ţi flexibiliza şi fluidiza personalitatea astfel încît să poţi străbate cu succes strungile ameninţătoare ale vieţii tale sociale şi interioare? Desigur, în multe situaţii aşa este. Dar în altele, doar pare că este aşa. În cazul lui Alexandru Muşina, recursul la motivul măştii, ca şi la tehnica poetică a ipostazierii şi avatarului, exprimă, în ultimă instanţă, o spaimă autentică şi profundă de neantul la care poţi ajunge după ce ai îndepărtat toate straturile cepei.

Cea de a patra dimensiune pe care o evoc aici ţine de o poetică a Disoluţiei. A disoluţiei „eului”, a „persoanei”, a „personalităţii”, a „caracterului”. În ultimă instanţă, a „sinelui”. Poeticile subiacente tuturor celorlalte trei dimensiuni discutate pînă aici corespund unor stiluri de viaţă: solemnitatea rituală infuzată pe nesimţite existenţei de idealul Datoriei; eroismul „camuflat în profan” al idealului Demnităţii; ludicul numinos pe care mecanica autoconservării îl împrumută de la idealul Disponibilităţii. În toate aceste trei cazuri, arta versului este indisolubilă de o poetică a existenţei cotidiene. Dar, în faţa viziunii copleşitoare a Disoluţiei, poetul abandonează orice pretenţie de a sugera moduri de viaţă. De data aceasta, el are de înfruntat oroarea pură: o experienţă brută, elementară, din care nu se pot extrage reguli sau concluzii.

Nu este vorba aici doar de preocuparea intelectuală cu deconstrucţia conceptului de identitate. Este vorba de revelaţia, asumată direct şi personal, a alterării experienţei identităţii. Mai mult decît atît, este vorba despre paradoxul că sensul cel mai fizic al prezenţei, al auto-prezenţei, dat de maxima stare de alertă a senzorilor (structura noastră perceptivă, cu tot sistemul ei de avertizare şi analiză, este evocată în mod repetat, în cei mai neurologici termeni cu putinţă, în „Experienţele” lui Alexandru Muşina) – despre paradoxul, spuneam, că sensul cel mai fizic al prezenţei şi auto-prezenţei este dat de percepţia absenţei radicale, a vidului, a nimicului. Puţini poeţi s-au apropiat mai mult decît cel pe care îl evocăm de sensul clasicului „E timpul, toţi nervii mă dor”.

Nu există soluţii, nici tehnici de adaptare, în această dimensiune a gîndirii şi poeziei lui Alexandru Muşina. Am putea spune că experimetul proximităţii neantului reduce limbajul poetic la absurd şi, prin aceasta, îi revelează ireductibilul, caracterul axiomatic. Dar nu ar fi adevărat: poetul nu încearcă să-şi atenueze trauma cu astfel de narcotice intelectuale. Probabil unicul lucru la care se aşteaptă este ca, în cele din urmă, oroarea pură, groaza care îi infuzează sistemul nervos pînă în ramificaţiile sale cele mai fine, să se convertească într-un fel de purificare.

 

 

[Vatra, nr. 4-5/2014]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.