Radu VANCU

Tati, prea mult mi-ai vorbit,

ajunge, de acum o să-ţi vorbesc eu.

Nu-n vis, ci chiar pe bune.

 

Şi ţi-o spun neted din capul locului:

oricât de mult iubesc sinuciderea ta,

nu mă voi sinucide.

 

Oricât de tehnicoloră e moartea,

oricât de frumoşi am arăta amândoi

în filmul cu sinuciderile noastre regizat

 

de însuşi ăla, oricâtă

poezie pură e-n manualele de suicidologie –

nu mă voi sinucide.

 

Mi-am tăiat şi eu braţele cu lama,

am pe ele mai multe cicatrice

decât poze cu noi doi, sau numai cu tine.

 

Am băut alcool metilic cu cana,

sperând îngrozit să mor direct,

să nu mă trezesc a doua zi orb.

 

Crezi că eu nu ştiu cât de dulce

se adânceşte lama în carnea

antebraţului, coborând tot mai mult

 

în făgaşele mustoase de sânge

prin care va trece împroşcând totul

carul cu roţi aurite al lui Dumnezeu?

 

Crezi că nu văd cum cicatricele se fac

luminoase ca nişte copii răsfăţaţi

atunci când mă gândesc la tine?

 

Am invidiat, invidiez încă până la leşin

morţii atât de cufundaţi în liniştea lor

că-s nişte trandafiri mirosindu-se pe ei înşişi.

 

Însă, tati, trandafirii-s fără de ce,

ei înfloresc aşa cum oamenii se sinucid.

N-au altă soluţie. Cum nici eu n-am:

 

După ce ţi-am tăiat frânghia din jurul gâtului,

tu n-aveai de dat ochii decât cu mine.

Eu am de dat ochii cu Sebastian.

 

Iar acum, singur printre trandafirii tăi,

tu n-ai de dat ochii decât cu Dumnezeu.

Pe când eu am de dat ochii cu Sebastian.

 

Aşa că înţelege şi iartă, tati –

nu mă voi sinucide.

(Şi abia asta-i, de fapt, o sinucidere.)

 

 

 

 

[Vatra, nr. 6-7/2014]