Radu VANCU

#

 

E jignitor cât de puţin doare,

dar măcar e o consolare:

aici se cam moare.

 

Până şi florile latră

& sfâşie beregăţile

cu petale necruţătoare.

 

Aerul, mai mult mort

decâr viu,

secţionează delicat jugulare.

 

Frumuseţea acidă

dizolvă creieraşe ecosez

& muşchiul de inimioare,

 

vine, vine, vine,

calcă totul în picioare.

Cât acid, atâta consolare.

 

Nimic viu sub soare.

Auzi? Da.

Eu sunt mic, tu fă-mă mare.

 

 

#

 

Tati, am putea fi mai tari decât Berryman & taică-său,

şi decât papa Hem & taică-său,

am putea fi nişte Mengele & Beria

& cavalerii Pardaillan ai sinuciderii.

 

Tu eşti spânzuratul, eu aş putea fi fierarul ăla

care şi-a pus capul în menghină

şi a strâns până şi-a auzit ţeasta trosnind –

 

de fapt, până nu şi-a mai auzit-o.

Gâlgâia sângele din el ca din vacă.

 

Tu ai rămâne spânzuratul, eu aş putea fi

cel ce-şi bate piroane în ochi. Cel ce

înghite jumătăţi de lame de ras. Cel ce

 

se injectează cu ace contaminate. Băutorul

de azot. Înghiţitorul de şobolani flămânzi.

 

Există însă ceva mai înfricoşător

decât toate astea la un loc,

 

ceva ce le face să se ascundă

în găurile de şarpe din inimile noastre.

 

Ceva ce are legătură cu ochii unui copil,

când îi pui dimineaţa

lapte călduţ

peste cereale.

 

Undeva în adâncul ochilor copilaşului

îi vezi în fiecare dimineaţă,

cam la ora la care te-ai spânzurat tu,

pe Mengele & Beria rugându-se pentru noi.

 

 

#

 

Spânzuraţi cu gât alungit şi încovoiat

ca degeţelele de copil

născut prematur.

 

Fălci căscate larg

ale celor care şi-au tras glonţul în gură,

râzând de gluma colosală

 

scrisă de propriul sânge

pe peretele din spate.

 

Beteală de vene strălucind de sânge închegat.

 

Beteală de inimi strălucind de metal drăgăstos.

 

Beteală de creiere plutind, meduze fericite

& fosforescente, prin aerul dulce

ca ultima suflare a unui sinucigaş,

 

atunci când i-o sufli disperat

înapoi în piept.

 

Beteală de ficaţi strălucind vineţii,

fluturând zdrenţuiţi & triumfători,

cântând cu drapelele lor cirotice

 

gloria celei mai fericite armate

de sinucigaşi.

 

Şi el strălucind

printre toate astea,

strălucind

 

ca un copil

lăsat singur

în raionul de jucării.

 

 

#

 

Cei blânzi ca porumbeii nu au sufletul blând.

Creierul lor, inima lor plutesc şi ele deseori

prin aerul dulce ca sinuciderea

al sinuciderii.

Şi numai cei îmbibaţi bine-bine cu dulceaţa asta

ajung frumoşi

ca făcuţi din zahăr.

 

Ca nişte clătite îmbibate bine-bine cu dulceaţă

bucură sinucigaşii ochii lui Dumnezeu.

Ca nişte poeme de dragoste

scrise pe foi de asemenea clătite

bucură ei ochii lui Dumnezeu.

Ca nişte poeţi tatuându-şi poeme de dragoste

pe inimile lor îmbibate cu dulceaţă

bucură ei ochii lui Dumnezeu.

Căci sinucigaşii

sunt poeţii visaţi de Dumnezeu.

 

Frumoşi ca făcuţi din zahăr & cianură.

Blânzi ca porumbeii & înţelepţi ca şerpii

ce se înghit pe ei înşişi.

Oameni de tinichea cu inimi de clătite.

 

Pe toţi îi înveleşte, noapte de noapte,

în inima lui ca o clătită uriaşă

îmbibată bine-bine de o invidie melancolică

dulce-acrişoară ca dulceaţa de corcoduşe.

#

 

Hei, tati, când stăteam lângă cadavrul tău,

aş fi dat orice să fiu cei 20 de waţi

care fac creierul să funcţioneze.

 

Acum, când dorm lângă trupuşorul cald

al lui Sebastian, ştiu că 20 de waţi pot ilumina

ca un rug de o mie de cadavre –

 

şi că asta e Frumuseţea naibii. Frumuseţe, tu,

flagel al inimilor, rug al cadavrelor dragi,

eşti un beculeţ de 20 de waţi.

 

Momentul ăla când cobori în bucătărie noaptea,

Sebastian are febră şi te duci să iei din frigider

Nurofenul cu gust de portocale

 

cumpărat seara de la farmacia de la colţ

(sperai să n-ai nevoie de el) şi,

când deschizi uşa frigiderului,

 

constaţi că beculeţul de 20 de waţi s-a ars.

Şi febră, şi spaimă. Iei Nurofenul şi urci

la trupuşorul cu 40 de grade şi 20 de waţi.

 

 

#

 

Câtă vreme sinucigaşii sunt vii,

nu-i vede nimeni.

 

Ai jura că-s vii când râd

în crâşma de cartier

cu ochi strălucitori

& inimi pulverizate

în vodcă.

Însă nu-i vede nimeni.

 

Ai jura c-au fost vii

cei ce şi-au ţinut inima

în rai

& au disperat.

Nu i-a văzut nimeni.

 

Ce să mai vorbim: şi eu

l-am văzut de atâtea ori pe tata

pulverizat

şi nu l-am văzut.

Aş fi jurat că era viu.

Nimeni nu l-a văzut.

 

Aş vrea, tati,

încă o după-amiază

în care vodca să

strălucească între noi

 

şi noi să ştim

că-n ochii ei limpezi

tu eşti sinucigaşul ei

de suflet

iar eu

sinucigaşul ei

din flori.

 

#

 

O seară de iarnă într-o mansardă

nemobilată, cu celofane mari

pe jos, pline de var. Goală, doar un

bărbat tânăr aşezat pe jos,

lângă o sticlă de vodcă.

 

Bărbatul bea cu înghiţituri scurte,

dar dese. De la o vreme, în jurul mâinii

care ţine sticla aerul e tot mai clar,

tot mai străveziu. Şi el se uită

tot mai încruntat în claritatea aia,

ca şi cum ar vedea acolo

nu doar pe tatăl lui sinucis,

ci un Holocaust întreg de taţi sinucişi.

Din când în când, claritatea aia

străluceşte, ca şi cum printre sinucişi

ar trece, luminos ca o flacără de crematoriu,

Dumnezeu. Vodca tremură atunci

emoţionată.

 

Bărbatul bea cu înghiţituri tot mai scurte

şi mai dese. Se uită în claritatea aia sinucigaşă

cum se uită copiii la desene animate.

Şi uneori chiar râde, ca şi cum

ar vedea că sinucigaşii îşi fâţâie

oasele lor încântătoare

prin faţa lui, fac tumbe,

sluj & aport. Bărbatului îi plac

sinucigaşii, clovnii lui Dumnezeu,

cui nu-i plac. Apoi iar se încruntă,

cu fruntea încinsă ca o flacără

de crematoriu.

 

Bărbatul bea, şi claritatea aia începe

să pufnească şi să ţâţâie, ca şi cum

câţiva sinucigaşi mai bătrâni

ar pufni & ţâţâi privind pe cei tineri

făcând pe clovnii lui,

& ar spune oftând:

„era bine când ne sinucideam,

acum se întâmplă lucruri mult mai rele”.

 

Apoi tac toţi deodată: nu doar bărbatul

şi creierul lui năbădăios ca un sinucigaş bătrân,

dar şi sinucigaşii – tac deodată toţi,

ca şi cum ar privi şi ei într-o claritate

sinucigaşă cu alţi clovni

& altă flacără de crematoriu.

Numai vodca mai pufneşte uneori,

sobă veche într-o casă la ţară.

 

Pe celofane murdare de var, o sticlă

goală de vodcă şi un bărbat

adormit. E atâta claritate

în asta.

 

 

#

 

Câtă claritate, atâta trecut.

Sinucigaşul e clovnul absolut

printre cei ce-au putut.

 

În sinucigaş, viitorul e iar ce-a fost.

Inima din nou are rost.

Trecutul pică de prost.

 

Câtă sinucidere, oricâţi muşterii.

Câţi sinucigaşi, atâţia vii.

De ce nu-mi vii.

 

Dragă Sinucidere, te-am pupat.

Tati s-a spânzurat,

eu m-am lăsat.

 

Puteai să ai tată şi fiu.

Dublă, marţ, poartă-n sicriu.

Câtă sinucidere, mai ales viu.

 

Nu te-ai priceput.

Sinuciderea mea, drag rebut.

Câtă sinucidere, toată-n trecut.

 

Sinuciderea & poezia citesc viitorul.

În omorul tău, tati, mi-am citit omorul.

La trecutu-ţi mare, mare viitorul.

 

Te-am avut

şi te-am pierdut.

Dragă Sinucidere, om m-ai făcut.

 

#

 

Ce blând,

ce feeric,

s-a dat tonul:

 

maşinăria de sinucis

izbeşte-n cap

ca pantoful lui Hruşciov la ONU.

 

Ce chestie, poezia:

tu şi maşinăria.

Câtamai feeria.

 

 

#

 

Glorioasa zi

în care dracul face

să te vezi în oglindă

când te bărbiereşti.

 

Şi-n ochii tăi

privirea aia. Pe care

o au sinucigaşii

în glorioasa zi

 

de parcă le-ar bate

mereu în ochi

o lumină de vară.

(Dracul face.)

 

O vară atât de strălucitoare

încât rămân încleiaţi

în lumina ei într-o

glorioasă zi.

 

Încât lumina ei frumoasă

le aşterne pe retine

tuberculi leproşi.

(Dracul face.)

 

Glorioasa zi

în care dracul face.

 

 

#

 

Creiere, tu, atât de policolor

de parcă toată toamna s-ar fi aşezat acolo

şi s-ar fi sinucis.

Uşor, prea uşor.

 

Inimă, turmă de

porcuşori roz înflorind

pe o coastă de deal.

O turmă rosé, un val.

 

Poeme, autobiografii subtile

& fără ieşire.

Reptile tiptile

prin cimitire.

 

O, ce bucurie.

Totu-i vis & armonie.

 

 

[Vatra, nr. 10/2014]