ZONA NOUĂ (I)

Radu VANCU

Zona nouă. O prezentare

vancu

Pe la începutul primăverii lui 2010, m-au oprit pe un hol al Facultăţii de Litere din Sibiu un tânăr extrovert şi o domnişoară rezervată şi discretă. Erau Anatol Grosu şi Ana Donţu. Îi remarcasem deja la variile evenimente literare de la librăria Humanitas, se vedea de la o poştă că sunt poeţi. Voiau să ştie dacă aş fi interesat de iniţierea unui cenaclu literar. Le-am spus că am mai încercat asta cu alte generaţii şi n-a ieşit nimic, pentru că n-am găsit niciodată mai mult de unul-doi studenţi care să scrie constant; prin urmare, dacă mai găsesc încă doi-trei oameni cu nerv de scriitori, merită să încercăm. Altfel, nu. Am stabilit o zi şi, spre surprinderea mea, în sală erau nouă persoane. I-au găsit cenaclului un nume, Zona nouă, rezonabil de tarkovskian, am stabilit că ne vom întâlni săptămânal (deşi mă îndoiam că o să poată scrie cu frecvenţa asta, aşa încât să aibă ce să citească în fiecare săptămână) – şi iată că au trecut deja cinci ani de întâlniri (aproape) săptămânale.

Cu vremea, aşa cum se întâmplă la fiecare cenaclu, unii au renunţat, au venit alţii, iar în cele din urmă s-a format un nucleu compact care participă şedinţă de şedinţă: pe lângă Anatol Grosu şi Ana Donţu, au venit constant şi au citit poeţii Irina Brumă, Vlad Pojoga, Krista Szöcs, Savu Popa, Ioan Şerbu, Sânziana Şipoş, Ioana Vintilă, Cristina Jidveianu, Daniel Coman, Cosmin Popescu, Marius Constantin, Anastasia Gavrilovici, Bogdan Federeac, Cătălina Stanislav, prozatorii Adrian Virgil, Marina Palii, Andrei C. Şerban (de asemenea și poet; și ale cărui rubrici de cronică literară din Zona nouă, Euphorion, Timpul, Poesis internațional l-au impus deja în nomenclatorul celor mai tineri critici), Mihai Surdu, Alexandru Marinovici și alții. E reconfortant să-i vezi, săptămână de săptămână, cum se apropie de Zonă.

Trei dintre zoniști au debutat deja în volum – Anatol Grosu, Krista Szöcs și Ioan Șerbu. Cărțile lor au dost nominalizate la premiul Eminescu, ba Grosu l-a și luat; au luat și alte premii importante – premiul Iustin Panța, premiul Alexandru Mușina și altele, cine le mai știe pe toate. În orice caz, e cert că pentru junii și junele din Zonă poezia nu-i deloc o joacă.

Iar de vreo trei ani, zoniștii au și revista lor trimestrială: se cheamă, cum altfel, Zona nouă, arată splendid și e deja o referință aproape cult printre foarte tinerii poeți români – care își fac un point d’honneur din a ajunge în paginile ei. Dacă adăugăm și site-ul zonanoua.com, lansat anul trecut (și e musai să-l adăugăm!), rezultă că zoniștii și-au făcut un veritabil trust de presă.

Pentru grupajul din Vatra, am alcătuit un fel de fișe de dicționar liliputane ale poeților din numărul de față.

Ana Donţu a citit în primele luni ale cenaclului o proză morbidă şi stranie, în genul faimoaselor povestiri crude şi insolite ale lui Villiers de l’Isle-Adam. A trecut apoi, cu aceeași siguranță, la poezie – iar textele ei, depresive mai peste marginile iertate, coagulând de regulă depresia în jurul câte unei imagini lynchiene țâșnind pe fondul unui discurs apatic, au impus-o printre poeții de vârf ai grupării. Retrasă acum în Basarabia natală, pregătește o carte de poezie despre care se va vorbi cu siguranță. De bine și foarte bine.

Krista Szöcs a citit în cenaclu numai poezie, evoluând decisiv de la o lectură la alta. Textele ei din Cu genunchii la gură (Charmides, 2013) sunt documentele descoperirii unei feminităţi complicate, în care libidoul e încă inocent, nedesprins de tot din copilărie (figura paternă şi cea maternă, cu toată cazuistica psihanalitică aferentă, apar relativ frecvent în aceste câteva poeme). Din când în când, câte o imagine frapantă scurtcircuitează fluxul de o aparenţă calmă al confesiunii, aşa încât textul în întregul lui se animă. Descendența din Mariana Marin e evidentă, însă și mai evidentă (și mai impresionantă) este forța tinerei poete de a se diferenția încă de la debut de un maestru atât de puternic. Multele premii pe care cartea ei le-a luat au confirmat-o.

Andrei C. Şerban, născut în 1990, este cea mai organizată minte critică a cenaclului Zona nouă; ține cronică literară în Timpul, Euphorion, Poesis internațional, Zona nouă, iar numele lui s-a impus deja, fiind o garanție a credibilității. Exersat și în zona prozei (borgesiene, adică înșelător raționaliste), Andrei s-a revelat în ultimul an și ca poet, complet individualizat în raport cu congenerii lui – fiind mai echilibrat (ceea ce în poezie desigur că e periculos), dar cu efecte de profunzime surprinzătoare – ca și când un acrobat raționalist ar descrie cu un ton aparent rece, în vreme ce merge pe frânghie, hăul pe care tocmai îl traversează. Andrei C. Șerban e deja un nume – în care se pun speranțe serioase.

Vlad Pojoga este pur şi simplu o atipie: într-o literatură în care toţi poeţii tineri se vor avatari ai lui Rimbaud, el jură pe poezia conceptuală, pe un experimentalism hard atât de puţin afecţionat la noi până acum. Nu degeaba s-a afolat el după poezia conceptuală & concretă din antologia de poezie suedeză contemporană publicată acum câțiva ani de Claudiu Komartin la Casa de editură Max Blecher. Textele lui sunt aşadar cumva euristice & speculative, hiperinteligente & antisentimentale, însă dincolo de carcasa lor rece şi metalică precum pieptul Omului de Tinichea auzul format distinge bătaia unei inimi rimbaldiene (nu degeaba un poem al lui se încheie aşa: „ambalajul se desprinde cu grijă / şi se caută inima”).

Daniel Coman este cel mai versatil dintre tinerii poeţi zonişti. Post-naumian la începuturile lui (și nu-i stătea deloc rău!), preferă în vremea din urmă să se arate ca un tehnician al imaginii – pe cât de rece & eficace, pe atât de ultraemoţional. E, sunt sigur, influența poeziei conceptuale aduse în Zonă de Vlad Pojoga. În textele acestea recente ale lui Dani, un unic text baleiază pe toată suprafaţa paginii, când la stânga, când la dreapta, când centrat, saturând-o cu rafale de imagini care coagulează într-un film compus dintr-un singur cadru continuu, fără tăietură & montaj (aparente) – în acelaşi timp simplu şi sofisticat, aşadar.

Ioana Vintilă e mezina Zonei noi, fiind abia o liceană la final de mandat, însă textele ei sunt de o maturitate care-ţi strânge inima. Ea a scris mai întâi, ca atâţia poeţi aflaţi la început, despre familie; însă pe lângă ea mari poeţi ai familiei, precum Aglaja Veteranyi sau Cristian Popescu, păreau idealişti & utopici. Pentru că familia despre care scrie atât de intens & empatic Ioana este una profund virusată, regresată la biologicul dur & impur, amintind mai degrabă de umanitatea estropiată a lui Beckett. Acum scrie de-a dreptul despre boală, în texte deopotrivă tehnice & emoționale – în orice caz, îngrijorător de mature.

Cristina Jidveianu e cealaltă mezină a Zonei noi; textele ei ample au gene comune atât cu antisentimentalismul tehnicist al lui Vlad Pojoga, cât şi cu sarcasmul abia reţinut al Ioanei Vintilă, cu diferenţa că discursul Cristinei e mai asertiv şi mai uscat, suprafaţa poemului e numai nervi şi tendoane, fără nici o acumulare inutilă – iar imaginile, bizare şi de o remarcabilă inventivitate, livrate în rafale  iluminează cumva stroboscopic videoclipul acesta straniu şi hipnotic.

Ioan Șerbu vine dinspre Alexandru Mușina – despre poezia căruia a scris, de altfel, o licență ce ar putea deveni oricând o monografie comme il faut. La fel ca Mușina, Șerbu practică și el cinismul hipersentimental, face pe băiatul rău tocmai ca să-și camufleze sentimentalitatea excesivă, aduce în poemele lui un exces de realitate tocmai pentru a trece dincolo de ea, epuizând-o. Performată în pub-uri, poezia lui face senzație; însă, dincolo de aparența ei ludică, e de o seriozitate și chiar de o gravitate rară printre tineri. Nu e de mirare că debutul lui recent cu Lego (Tracus Arte, 2014) a atras rapid atenția, fiind nominalizat la premiul Eminescu pentru debut (iar Claudiu Komartin scrie, pe blogul lui, că e debutul în care crede cel mai mult din 2014).

 

Anastasia Gavrilovici, abia venită în Zonă, e o sextoniană impenitentă, halucinată de marii suicidari – iar textele ei, aproape dureroase la atingere, sunt îmbibate până-n măduva literei de feeling-ul acesta autodistructiv. Puțini poeți tineri pot produce imagini de o intensitate comparabilă cu ale ei. Remarcabil e că, fiind astfel, poemele ei nu sunt totuși și sentimentale – semn al unei lucidități paradoxale, care o face să nu-și piardă nicicând controlul în vortextul acestui feeling prin definiție lipsit de control.

 

Bogdan Federeac e și el un stranier, sosit cam de un an în Zonă; textele lui sunt notații abrupte, fără tentații și bovarisme calofile, uneori inervate social și politic, alteori cu neașteptate detente mistice; oricum s-ar prezenta, cert e că îți dau întotdeauna senzația că în ele nu se minte – semnul cel mai sigur al poeziei dintotdeauna. Indiferent la trendurile postdouămiismului, Bogdan pare mai degrabă contemporan cu douămiiștii sadea, ba chiar cu optzeciștii uneori – lucru care mă bucură, nu doar fiindcă nu prea poți avea încredere în poetul prea atent la trend, dar și fiindcă individualizarea lui se produce astfel cu atât mai sesizant.

 

Sânziana Șipoș e, poate, cel mai straniu produs al Zonei; nu doar pentru că poemele ei nu seamănă cu ale nimănui, fiind străine de toate direcțiile din post-douămiismul de azi; ci fiindcă în scrisul ei ea se comportă ca un fel de Carrie Bradshaw (da, tipa din Sex and the City) care l-a citit cu pasiune pe Constantin Acosmei. Așa încât textele ei vor fi un fel de intrări de jurnal, așadar în proză aparentă, în care mizantropia infernală și aburdă a lui Acosmei se hibridează cu erotismul pop al lui Carrie. Aliaj straniu și implauzibil, într-adevăr – dar cu atât mai remarcabil.

 

Cătălina Stanislav e fata rea a Zonei – și se vede imediat că autorii pe care-i afecționează cel mai mult sunt, de asemenea, băieții & fetele rele din literatura americană de azi, de la David Foster Wallace la Chuck Palahniuk. A citit în cenaclu și proză, și poezie – ambele la fel de bune – adică de rele, în sensul de mai sus. Foarte legată în vremea din urmă de poeții Alt Lit, din care a și tradus consistent, Cătălina înțelege literatura ca opoziție la un tabu, adică, mai simplu spus, ca transgresiune. Textele ei sunt documentele pure și dure ale acestor transgresiuni; mereu autentice, pe măsură de atașante.

După cum se vede, cei câţiva tineri din Zona nouă scriu în tot atâtea feluri diferite. Aşa încât, mai degrabă decât un grup „ideologic”, ei au gesticulația unui grup de prieteni. Care înţeleg literatura în moduri diferite, şi o scriu de asemenea diferit. Nu au în comun, din punctul acesta de vedere, decât faptul că au plecat cândva împreună în căutarea Zonei noi. Unii dintre ei îmi dau impresia că au ajuns deja acolo. Rămâne de văzut ce fel de mesaje o să ne mai trimită.

*

Ana DONŢU

dontu

Ana Donțu (1 decembrie 1985, Republica Moldova ) a absolvit Literele la Sibiu și un master în Antropologie la Chișinău. E prezentă cu proză și poezie în antologiile Zona Nouă, Tiuk!  și Casa Verde, precum și în diverse reviste literare din România și Republica Moldova.

 

***

noi  nu putem fi mai mult de atât

pentru că în zece minute se închide barul

și pentru că ți-am văzut brațele sucind corpuri

aruncându-le la pământ

corpuri mici sau masive

tăvălite în colbul de pe șosea

mi-ai zis că ai ucis un om

sorbeam din paharul cu cherry și mă uitam

cum ți se strâng mușchii de pe brațe

când povestești

am căutat un club de salsa

și nu am găsit în tot orașul

ți-am zis că vreau să învăț să dansez

de fapt eram doar curioasă să te văd

făcând mișcări grațioase

răsucindu-mă

noi doi nu putem fi amici

mi-ai zis

că ai învățat salsa și artele marțiale

ca să-ți controlezi agresivitatea

treceam pe un pod

și credeam că o să mă împingi peste bordură

apa sclipea întunecată la câțiva metri sub mine

Kiti-mi spusese că dacă te uiți mult mult

poți să ajungi în lumea aia

a obiectelor dizolvate

sau să-nebunești de-a binelea

câteodată sunt suficiente câteva secunde

îmi zici

că lucrurile se schimbă cu o viteză turbată

toate vor să pape ceva din noi

niciun aurolac nu e de-aruncat

știi, echilibrul acesta e foarte fragil

dacă mergi singură noaptea pe stradă

poți vedea blocurile întinzând brațe lipicioase

și drumurile căscând guri în urma ta

***

nu e chiar

o pierdere de vreme

am ieșit noaptea

să văd

ploaia

de meteoriți

m-am întins

pe betonul rece

am privit cerul

2 ore în șir

lumina mi-a desenat

corpul pe terasă

de undeva de sus

aș fi părut

conturul lăsat cu creta

la locul crimei

n-a fost chiar

atât de

fără sens

să stau

sub  șuvoiul de apă

să mă întind pe terasă

și să curgă din mine

omul pe care îl ucid

în fiecare zi

să se întindă ca o baltă

sub mine

***

toată liniștea adunată în șase ore se risipește

dimineața mă readuce cu toate gândurile

în carnea care nu mă primește

se scurge îngrozită din pat

și cu mâinile tremurânde pe capac

mă aruncă afară

niciun aer de dimineață

nu-mi va limpezi imaginea –

creștetul se desface ca pungile de supermarket

din care să iasă toate surogatele fericirii

cu care îmi umplu serile

ceva se mișcă în stomac

mi se urcă pe gât ca un șarpe,

îmi deschide capul

ca pe o fereastră ce dă spre un zid.

***

dacă aş fi un gândac

aş fi urât şi nu mi-ar păsa

aş fi prost şi nu m-ar durea nici în cot

aş  umbla prin locuri întunecate şi murdare

aş dormi în crăpătura din perete

şi m-aş  înmulţi

fără ataşări şi sentimente

***

soarele s-a rostogolit

ca o minge

prin cameră

nu mai știam

dacă sunt aia

care mișcă perdeaua

sau aia

care strivește gâze

pe sticlă

apa

se evapora din pahar

ziua se grăbea

să înceapă

***

am băgat mâinile în buzunarele paltonului

şi am dat de un pachet de ţigări

Astra fără filtru pe care le fumează doar boșorogii

mama le pune prin paltoane primăvara

ca să nu facă molii

am scos una şi am aprins-o

lumea văzută de aici

începe să-mi placă

*

 

Anastasia GAVRILOVICI

anastasia

Anastasia Gavrilovici (n. 1995, Iași) a terminat Colegiul Național “Petru Rareș” din Suceava. A fost, pentru câțiva ani, redactor-șef adjunct al revistei “Alecart”. A câștigat premii la concursurile pentru poeți nedebutați în volum și a publicat poezie în reviste din România. Este studentă în anul I la Facultatea de Litere și Arte din Sibiu și redactor al revistei “Zona nouă”, pentru care a tradus poezie din spaniolă și engleză.

 

de dimineaţă în cap începe măcelul

mâinile sunt nişte ambulanţe de jucărie gonind

pe trupul tău în toate direcţiile şofer e un psihopat uite

cum şuieră prin proteză de plăcere & groază în faţa prăpastiei

suficient de ţicnit să te apropii asta a ajuns autocontrolul

am văzut dorinţa şi lupii

isterizaţi de singurătate le-am simţit disperarea în mine

mirosul gâtului tău în cele din urmă respiraţia violentă şi

ochii de wolfram oprindu-se pe clavicule ceva să-mi

poată reda calmul în momentele astea sunt

păpuşa urâtă şi lacomă îmi fac harakiri în baia ta

cu sânii de cârpă o să-ţi astup pieptul dezbracă-mă

sau pune-mi o botniţă la nevoie pot să şi plec să vină

ameţeala şi păsările răpitoare să-mi ciugulească paraşuta

deasupra ta

de dimineață ca-ntr-un tablou de dalí

văzut de douămiiști hainele sunt încleiate într-un gălbenuș

prelins pe scaun soarele

în cameră un miros de cauciuc ars aștept să te întorci cu fața spre mine

și să vezi: un gândac cu antenele frânte răspândește

TBC-ul pe skype sunt simfonia de final țopăind în boxele unui abator

în flăcări oricare dintre

lucrurile cărora nu le poți spune pe nume când te trezești

de la fereastra asta am văzut oameni plutind în noapte

ca niște pungi albe de plastic s-au încâlcit în gard și beculețul nu a mai pâlpâit

între tine și prăpastie sânii femeilor pe care le-ai iubit sunt niște airbag-uri

defecte și nimeni nu blurează imaginea asta

––––––––în noapte dragostea nastenkăi e o pungă de

pufuleți cu surprize în care un bărbat frumos și foarte

trist scormonește pe furiș––––––––––––––––

a-pro-pie-te înoată

în sângele meu după geamandură până când nu mai doare

sau mai bine apasă-mi perna pe inimă până se oprește

zgomotul de tractor de-aici știu

vei unge ușa cu miere și te vei strecura afară

spre dimineață

ce mai fac               

pentru maria

de la radiații părul de pe mâini a încetat să mai crească sângele are arome

identic naturale de petrol și rugină iar acasă ne mâncăm

fastfood unii pe alții tu deja ai învățat

punctele slabe locurile unde dumnezeu și-a uitat lopățelele

îngropate în movilițe canceroase termenul de valabilitate al

glandei-fericire și cum să reziști în aprilie

când din ecran două fetițe rase în cap îți întind o frunză uriașă de brusture zâmbești

cu umbreluța asta înfiptă în creier sub care o grenadă deja fâsâie zâmbești

cerșetorului care ne-a arătat acum câțiva ani mișcări haotice dintr-un dans

polonez înainte să dispară cu bicicleta pegas

sub roțile unui camion

ți-aș mai scrie despre nopțile în care cabluri de telescaun îmi intră

și ies din gură în speranța că fobia mea de părul lung încă

te face să râzi să mă fotografiezi cu fața congestionată și

bungee jumping-ul deasupra minții mele au rămas

micile capricii pe care încă ți le îngădui

acum că am înțeles în sfârșit. delfinii dresați pentru misiuni militare te împing cu botul

spre mal depozitele de organe au program non stop orice haină are

o parașută încorporată poți încerca orice nu ai cum

să ieși din asta

ridică totuși cortina trage cu ochiul la spectacolul corect și dement

nu-ți întoarce capul ridică și voalurile de pe fața mea zbârcită

de atâta râs pentru tine i-am lăsat să-mi umple inima

cu grăunţe pentru tine zornăitul compulsiv și gesturile de bărbat cu

sindromul peter pan cândva o să-mi crească

bâte de baseball în loc de picioare o să

merg până la capăt.

                                      nu ai de ce să-ți faci griji.

avionașe de hârtie

desfă bilețelele și încearcă să vezi

*cutia pe care scrie handle with care

*un arici terciut de roțile unui 4X4 în care o familie

fericită se întoarce de la biserică

*restul de hamburger plimbat de scările rulante     n u

mai știu de unde se începe iată câteva lucruri o să-ți

amintească de mine de o dimineață în care

ai stat cu gura ca un fruct înțepenit în sârma

ghimpată a trupului meu

vino mai aproape de deasupra se văd mai bine

defectele de fabricație aici boala face frigărui

din organele mele și tu într-un colț al camerei trăgându-mi pe nas

inima pisată asculți cum toate lucrurile bune la care m-aș putea gândi acum

ca niște avionașe de hârtie într-un ventilator performant

se fac ferfeniță în capul meu

 

 

christmas party 2013

 

mesele în familie sunt cele mai scurte exerciții de ură uite tată

dacă îmi bag degetele pe gât și eu pot să vorbesc până fac

spume la gură despre adevăr lingura

de lemn care amestecă gunoiul unor epoci &

promisiunile zahariste în care s-au încleiat

piciorușele fericirii mele o mașină scoasă din viteză

alunecă spre ziua de mâine iată mersul

lucrurilor iată corpul meu

și dacă nu avem luminițe nu-i nimic

dinții de aur groaza cd-urile prăbușite în pat vor străluci

mai ceva ca o explozie nucleară filmată prin satelit de niște sfinți

(și ei vor veni să ne mănânce popcorn din palmă nu ne vom înghionti

și nu vom plânge va fi cel mai frumos crăciun îți promit) rămâi cu mine

până când pe imaginile astea se va așeza icterul fotografic

clismă’s party clismă’s party

strigau copiii în jurul bradului iar eu

ascundeam cioburile unui glob

sub covor făcând

multă liniște

*

Andrei C. ŞERBAN

andreiserban

 

Andrei C. Șerban (n. 1990) a absolvit Facultatea de Litere din Sibiu și e membru al Cenaclului Zona nouă. Ține cronică literară în revistele Zona nouă, Euphorion, Timpul și Poesis international.

 

dragă kayne

     am sperat că te vei întoarce și că ne vei vorbi iarăși despre atașament în așteptarea ta am fost cuminți și puri în așteptarea ta am fost tăcere copii de carne și copii de cârpe alergând prin întuneric și nici jocul doar fericirea asta de animal fricos acum apropie-te pregătește-ți instrumentele fă cunoștință cu victima

memoria copilului e victima

sângele pompat în tâmple e victima

atingerea asta metalică e victima

plâmânul drept e victima

 

ucide-ți gazda

*

dragă kayne

            sexul tău e un apendice și noi mai tari ca protezele din răul ăsta minuscul au crescut arsenale iar umanitate seamănă atât de bine cu lemnul oferi nebunia în schimbul atacului pasivitatea spermei din creiere siameze

armele astea nu au ajutat la nimic

doar slăbiciuni care să poarte un nume

și pentru care să te oferi

victima  e  ură  asaltul  cefalopozilor  i  se  spune  viitoarea  colonie  din  lagărul  placentei  lentile  de  contact  ochi  de  contact  brațe  de  contact  cancer  de  contact  și  vulnerabilitatea  ta  meschină  spune-ne  câte  sinucideri  ai  mai  inventat  vorbești  despre  vârstă  despre  sexul  intrumentelor  de  tortură  despre  vina  de  a  naște  ai  nevoie  de  atingere  ne  spui  doar  pentru  a  ști  că  plângem  laolaltă  toate  aceste  cranii  dar  strigătul  se  lasă  mereu  așteptat  iar  noi  din  ce  în  ce  mai  smeriți  iubite  prădător  devino  sindrom

*

dragă kayne

     compătimirea e înjosire denigrarea codului înveți un handicap și capeți o identitate liniște teamă metal ser acum pașii care se tot apropie

ne dați vise când cerem noapte

și știm că am găsit frumusețe

acum  e  prea  târziu  pentru  frică  doar  depărtarea  ne  mai  poate  descompune  pentru  că  vei  descoperi  plăcerea  celor  învinși  celulele  primare  și  basmul  despre  familia  cu  un  cap  în  minus  și  sentimente  bătrâne  și  cum  mâna  noastră  atinge  pielea  ta  și  tăcere  ca  o  altă  clonă  din  care  milioane  și  milioane  de  fotoni

*

imagini succesive și tu ne vorbești despre memorie

definește semnul cu care condamni numele artei

unde inventezi cadavre mai mult decât o simplă

reconstituire nu cunoști bariere în afara scheletului

de fapt chiar acum identifici un chip pe care să-l

poți anatemiza mai crezi în plăcere sau este

doar un alt film despre coregrafia execuției

*

etica dictatorului este impecabilă comiți un

ritual apoi inventezi un artefact nu ne-ai

crede dacă ți-am vorbi despre mirosul de

ars în el zace inocența dragostea noastră

căldura luând forma căldurii și râsul copiilor

este anomalia știai deja când monștri marini

ne-au înghițit deveneai sexul asasinului

*

vindecarea a fost un alt mod de a spune

amputare cum să nu iubești nebunul în care ai

crescut cu toate armele de ce durere ne mai poți

acuza nu ești decât un surogat pentru naștere

 

 

*

Bogdan FEDEREAC

federeac

Bogdan Federeac (n. 1989, Săveni, jud. Botoșani) este absolvent al Literelor ieșene. A debutat cu un volum de poezie în anul 2012. A publicat versuri și articole în majoritarea revistelor de cultură din țară.

 

copiii revoluției

mai bine mă năștea maică-mea mai devreme

mai bine eram un decrețel

acum politician

mă piș pe o revoluție care nu a schimbat nimic

mă piș și apoi regret că nu am avut cum să mă piș mai din timp

că nimic nu ne leagă și toți stăm cu capul plecat

că așa suntem învățați

capul tăiat sabie nu taie

vorba dulce muie aduce

nimeni nu îți dă nimic

și nici nu trebuie

statul nu suntem noi

suntem copiii care cred că dacă scriu muie pe un perete

au revoluționat ceva

revoluția nu e a noastră

revoluția doar nu ne-a născut și nu ne-a întrebat

@gara internațională

de la etajul 10 cutia de chibrituri

se golește și se umple

un plămân când sufocat

când sănătos

personaje pe covorul ars

plămânul suntem noi

și noi bătăile inimii

în 22 de ani rămân la fel de necunoscute ca vecinul de la 9

– dacă există

e frig în draci și aeroterma nu mai face față

– sigur nu există

noi suntem existența

acum un copac

mai târziu eroi ce se joacă cu puța în nisipul

de pe plaja unei mări pe care nu vei călca

în cutia asta de chibrituri

nu se simte miros de pucioasă

iar bețele au ars

și etajul 10 e un lift și covorul

și turla bisericii din depărtare

și luminile împânzind orașul tot un lift

și patul pe care nu ajungem

e mâine de câteva zile și noapte deloc

 

 

camera în care am crescut

e ciudată rău camera în care am crescut

cărți care nu-și mai găsesc loc pe rafturi

cursuri pe care de zeci de ori le-am amenințat

cu focul ca student

fotografii împrăștiate să

îți facă șederea acasă mai rușinoasă

mi-am petrecut o noapte de crăciun

în camera cu zeci și zeci

diplome lăsate la vedere

pe marginea patului

maimuțoi

e ciudată rău camera în care am crescut

cu jurnalele din adolescență ascunse prin cutii

pitite pe sub scaune

sub pat

e ciudată rău camera în care am crescut

cu miros amar

mai

am

ar

e ciudată rău camera

când ea a rămas aceeași iar noi nu.

 

 

dumnezeu a rămas cu dobitoacele

ai căutat un nume

ca dumnezeu dobitoacelor

tu nu ai avut lutul

în palme nu

ai crăpături doar

urme de cerneală deasupra

degete

cafea pe tricou

cafea caldă dimineața

dimineața mirosind a bine și a ger

un ger de-ți crapă venele de la atâta cafea caldă și bine

ai căutat un nume

și l-ai găsit

dumnezeu a rămas cu dobitoacele.

hard blues

chiar nu mai am nimic de spus

acum te voi implora

repetă-mi toate poveștile

trăite

nu sunt destul

repetă-mi toate

pauzele

toți copiii

toate poveștile

trăite

nu sunt destul

fluturi pe asfalt

am întârziat la muncă

normal fără remușcări

pe seară

vecinul de la trei

mi-a spus că a trecut prin fața blocului mașina de la IML

și a oprit

am realizat

nu voi mai avea pe cine să ajut să treacă strada

a doua zi chiar

pe trecere

încă erau urme

stâlpul de beton îngenunchiat se ține doar de fire

sânge și cioburi pe asfalt

&

dacă își amintește

și dacă nu

a fost totul vis

și toate palmele au respectat principiul biblic

doar pe jumătate

și cuiul din palma dreaptă a ars

ca să îți deschidă ochii – nu își amintește

nu vei avea insomnii astă seară

mâine va fi un râu de câmpie vara

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s