Radu VANCU
Zona nouă. O prezentare

Pe la începutul primăverii lui 2010, m-au oprit pe un hol al Facultăţii de Litere din Sibiu un tânăr extrovert şi o domnişoară rezervată şi discretă. Erau Anatol Grosu şi Ana Donţu. Îi remarcasem deja la variile evenimente literare de la librăria Humanitas, se vedea de la o poştă că sunt poeţi. Voiau să ştie dacă aş fi interesat de iniţierea unui cenaclu literar. Le-am spus că am mai încercat asta cu alte generaţii şi n-a ieşit nimic, pentru că n-am găsit niciodată mai mult de unul-doi studenţi care să scrie constant; prin urmare, dacă mai găsesc încă doi-trei oameni cu nerv de scriitori, merită să încercăm. Altfel, nu. Am stabilit o zi şi, spre surprinderea mea, în sală erau nouă persoane. I-au găsit cenaclului un nume, Zona nouă, rezonabil de tarkovskian, am stabilit că ne vom întâlni săptămânal (deşi mă îndoiam că o să poată scrie cu frecvenţa asta, aşa încât să aibă ce să citească în fiecare săptămână) – şi iată că au trecut deja cinci ani de întâlniri (aproape) săptămânale.
Cu vremea, aşa cum se întâmplă la fiecare cenaclu, unii au renunţat, au venit alţii, iar în cele din urmă s-a format un nucleu compact care participă şedinţă de şedinţă: pe lângă Anatol Grosu şi Ana Donţu, au venit constant şi au citit poeţii Irina Brumă, Vlad Pojoga, Krista Szöcs, Savu Popa, Ioan Şerbu, Sânziana Şipoş, Ioana Vintilă, Cristina Jidveianu, Daniel Coman, Cosmin Popescu, Marius Constantin, Anastasia Gavrilovici, Bogdan Federeac, Cătălina Stanislav, prozatorii Adrian Virgil, Marina Palii, Andrei C. Şerban (de asemenea și poet; și ale cărui rubrici de cronică literară din Zona nouă, Euphorion, Timpul, Poesis internațional l-au impus deja în nomenclatorul celor mai tineri critici), Mihai Surdu, Alexandru Marinovici și alții. E reconfortant să-i vezi, săptămână de săptămână, cum se apropie de Zonă.
Trei dintre zoniști au debutat deja în volum – Anatol Grosu, Krista Szöcs și Ioan Șerbu. Cărțile lor au dost nominalizate la premiul Eminescu, ba Grosu l-a și luat; au luat și alte premii importante – premiul Iustin Panța, premiul Alexandru Mușina și altele, cine le mai știe pe toate. În orice caz, e cert că pentru junii și junele din Zonă poezia nu-i deloc o joacă.
Iar de vreo trei ani, zoniștii au și revista lor trimestrială: se cheamă, cum altfel, Zona nouă, arată splendid și e deja o referință aproape cult printre foarte tinerii poeți români – care își fac un point d’honneur din a ajunge în paginile ei. Dacă adăugăm și site-ul zonanoua.com, lansat anul trecut (și e musai să-l adăugăm!), rezultă că zoniștii și-au făcut un veritabil trust de presă.
Pentru grupajul din Vatra, am alcătuit un fel de fișe de dicționar liliputane ale poeților din numărul de față.
Ana Donţu a citit în primele luni ale cenaclului o proză morbidă şi stranie, în genul faimoaselor povestiri crude şi insolite ale lui Villiers de l’Isle-Adam. A trecut apoi, cu aceeași siguranță, la poezie – iar textele ei, depresive mai peste marginile iertate, coagulând de regulă depresia în jurul câte unei imagini lynchiene țâșnind pe fondul unui discurs apatic, au impus-o printre poeții de vârf ai grupării. Retrasă acum în Basarabia natală, pregătește o carte de poezie despre care se va vorbi cu siguranță. De bine și foarte bine.
Krista Szöcs a citit în cenaclu numai poezie, evoluând decisiv de la o lectură la alta. Textele ei din Cu genunchii la gură (Charmides, 2013) sunt documentele descoperirii unei feminităţi complicate, în care libidoul e încă inocent, nedesprins de tot din copilărie (figura paternă şi cea maternă, cu toată cazuistica psihanalitică aferentă, apar relativ frecvent în aceste câteva poeme). Din când în când, câte o imagine frapantă scurtcircuitează fluxul de o aparenţă calmă al confesiunii, aşa încât textul în întregul lui se animă. Descendența din Mariana Marin e evidentă, însă și mai evidentă (și mai impresionantă) este forța tinerei poete de a se diferenția încă de la debut de un maestru atât de puternic. Multele premii pe care cartea ei le-a luat au confirmat-o.
Andrei C. Şerban, născut în 1990, este cea mai organizată minte critică a cenaclului Zona nouă; ține cronică literară în Timpul, Euphorion, Poesis internațional, Zona nouă, iar numele lui s-a impus deja, fiind o garanție a credibilității. Exersat și în zona prozei (borgesiene, adică înșelător raționaliste), Andrei s-a revelat în ultimul an și ca poet, complet individualizat în raport cu congenerii lui – fiind mai echilibrat (ceea ce în poezie desigur că e periculos), dar cu efecte de profunzime surprinzătoare – ca și când un acrobat raționalist ar descrie cu un ton aparent rece, în vreme ce merge pe frânghie, hăul pe care tocmai îl traversează. Andrei C. Șerban e deja un nume – în care se pun speranțe serioase.
Vlad Pojoga este pur şi simplu o atipie: într-o literatură în care toţi poeţii tineri se vor avatari ai lui Rimbaud, el jură pe poezia conceptuală, pe un experimentalism hard atât de puţin afecţionat la noi până acum. Nu degeaba s-a afolat el după poezia conceptuală & concretă din antologia de poezie suedeză contemporană publicată acum câțiva ani de Claudiu Komartin la Casa de editură Max Blecher. Textele lui sunt aşadar cumva euristice & speculative, hiperinteligente & antisentimentale, însă dincolo de carcasa lor rece şi metalică precum pieptul Omului de Tinichea auzul format distinge bătaia unei inimi rimbaldiene (nu degeaba un poem al lui se încheie aşa: „ambalajul se desprinde cu grijă / şi se caută inima”).
Daniel Coman este cel mai versatil dintre tinerii poeţi zonişti. Post-naumian la începuturile lui (și nu-i stătea deloc rău!), preferă în vremea din urmă să se arate ca un tehnician al imaginii – pe cât de rece & eficace, pe atât de ultraemoţional. E, sunt sigur, influența poeziei conceptuale aduse în Zonă de Vlad Pojoga. În textele acestea recente ale lui Dani, un unic text baleiază pe toată suprafaţa paginii, când la stânga, când la dreapta, când centrat, saturând-o cu rafale de imagini care coagulează într-un film compus dintr-un singur cadru continuu, fără tăietură & montaj (aparente) – în acelaşi timp simplu şi sofisticat, aşadar.
Ioana Vintilă e mezina Zonei noi, fiind abia o liceană la final de mandat, însă textele ei sunt de o maturitate care-ţi strânge inima. Ea a scris mai întâi, ca atâţia poeţi aflaţi la început, despre familie; însă pe lângă ea mari poeţi ai familiei, precum Aglaja Veteranyi sau Cristian Popescu, păreau idealişti & utopici. Pentru că familia despre care scrie atât de intens & empatic Ioana este una profund virusată, regresată la biologicul dur & impur, amintind mai degrabă de umanitatea estropiată a lui Beckett. Acum scrie de-a dreptul despre boală, în texte deopotrivă tehnice & emoționale – în orice caz, îngrijorător de mature.
Cristina Jidveianu e cealaltă mezină a Zonei noi; textele ei ample au gene comune atât cu antisentimentalismul tehnicist al lui Vlad Pojoga, cât şi cu sarcasmul abia reţinut al Ioanei Vintilă, cu diferenţa că discursul Cristinei e mai asertiv şi mai uscat, suprafaţa poemului e numai nervi şi tendoane, fără nici o acumulare inutilă – iar imaginile, bizare şi de o remarcabilă inventivitate, livrate în rafale iluminează cumva stroboscopic videoclipul acesta straniu şi hipnotic.
Ioan Șerbu vine dinspre Alexandru Mușina – despre poezia căruia a scris, de altfel, o licență ce ar putea deveni oricând o monografie comme il faut. La fel ca Mușina, Șerbu practică și el cinismul hipersentimental, face pe băiatul rău tocmai ca să-și camufleze sentimentalitatea excesivă, aduce în poemele lui un exces de realitate tocmai pentru a trece dincolo de ea, epuizând-o. Performată în pub-uri, poezia lui face senzație; însă, dincolo de aparența ei ludică, e de o seriozitate și chiar de o gravitate rară printre tineri. Nu e de mirare că debutul lui recent cu Lego (Tracus Arte, 2014) a atras rapid atenția, fiind nominalizat la premiul Eminescu pentru debut (iar Claudiu Komartin scrie, pe blogul lui, că e debutul în care crede cel mai mult din 2014).
Anastasia Gavrilovici, abia venită în Zonă, e o sextoniană impenitentă, halucinată de marii suicidari – iar textele ei, aproape dureroase la atingere, sunt îmbibate până-n măduva literei de feeling-ul acesta autodistructiv. Puțini poeți tineri pot produce imagini de o intensitate comparabilă cu ale ei. Remarcabil e că, fiind astfel, poemele ei nu sunt totuși și sentimentale – semn al unei lucidități paradoxale, care o face să nu-și piardă nicicând controlul în vortextul acestui feeling prin definiție lipsit de control.
Bogdan Federeac e și el un stranier, sosit cam de un an în Zonă; textele lui sunt notații abrupte, fără tentații și bovarisme calofile, uneori inervate social și politic, alteori cu neașteptate detente mistice; oricum s-ar prezenta, cert e că îți dau întotdeauna senzația că în ele nu se minte – semnul cel mai sigur al poeziei dintotdeauna. Indiferent la trendurile postdouămiismului, Bogdan pare mai degrabă contemporan cu douămiiștii sadea, ba chiar cu optzeciștii uneori – lucru care mă bucură, nu doar fiindcă nu prea poți avea încredere în poetul prea atent la trend, dar și fiindcă individualizarea lui se produce astfel cu atât mai sesizant.
Sânziana Șipoș e, poate, cel mai straniu produs al Zonei; nu doar pentru că poemele ei nu seamănă cu ale nimănui, fiind străine de toate direcțiile din post-douămiismul de azi; ci fiindcă în scrisul ei ea se comportă ca un fel de Carrie Bradshaw (da, tipa din Sex and the City) care l-a citit cu pasiune pe Constantin Acosmei. Așa încât textele ei vor fi un fel de intrări de jurnal, așadar în proză aparentă, în care mizantropia infernală și aburdă a lui Acosmei se hibridează cu erotismul pop al lui Carrie. Aliaj straniu și implauzibil, într-adevăr – dar cu atât mai remarcabil.
Cătălina Stanislav e fata rea a Zonei – și se vede imediat că autorii pe care-i afecționează cel mai mult sunt, de asemenea, băieții & fetele rele din literatura americană de azi, de la David Foster Wallace la Chuck Palahniuk. A citit în cenaclu și proză, și poezie – ambele la fel de bune – adică de rele, în sensul de mai sus. Foarte legată în vremea din urmă de poeții Alt Lit, din care a și tradus consistent, Cătălina înțelege literatura ca opoziție la un tabu, adică, mai simplu spus, ca transgresiune. Textele ei sunt documentele pure și dure ale acestor transgresiuni; mereu autentice, pe măsură de atașante.
După cum se vede, cei câţiva tineri din Zona nouă scriu în tot atâtea feluri diferite. Aşa încât, mai degrabă decât un grup „ideologic”, ei au gesticulația unui grup de prieteni. Care înţeleg literatura în moduri diferite, şi o scriu de asemenea diferit. Nu au în comun, din punctul acesta de vedere, decât faptul că au plecat cândva împreună în căutarea Zonei noi. Unii dintre ei îmi dau impresia că au ajuns deja acolo. Rămâne de văzut ce fel de mesaje o să ne mai trimită.
*
Ana DONŢU

Ana Donțu (1 decembrie 1985, Republica Moldova ) a absolvit Literele la Sibiu și un master în Antropologie la Chișinău. E prezentă cu proză și poezie în antologiile Zona Nouă, Tiuk! și Casa Verde, precum și în diverse reviste literare din România și Republica Moldova.
***
noi nu putem fi mai mult de atât
pentru că în zece minute se închide barul
și pentru că ți-am văzut brațele sucind corpuri
aruncându-le la pământ
corpuri mici sau masive
tăvălite în colbul de pe șosea
mi-ai zis că ai ucis un om
sorbeam din paharul cu cherry și mă uitam
cum ți se strâng mușchii de pe brațe
când povestești
am căutat un club de salsa
și nu am găsit în tot orașul
ți-am zis că vreau să învăț să dansez
de fapt eram doar curioasă să te văd
făcând mișcări grațioase
răsucindu-mă
noi doi nu putem fi amici
mi-ai zis
că ai învățat salsa și artele marțiale
ca să-ți controlezi agresivitatea
treceam pe un pod
și credeam că o să mă împingi peste bordură
apa sclipea întunecată la câțiva metri sub mine
Kiti-mi spusese că dacă te uiți mult mult
poți să ajungi în lumea aia
a obiectelor dizolvate
sau să-nebunești de-a binelea
câteodată sunt suficiente câteva secunde
îmi zici
că lucrurile se schimbă cu o viteză turbată
toate vor să pape ceva din noi
niciun aurolac nu e de-aruncat
știi, echilibrul acesta e foarte fragil
dacă mergi singură noaptea pe stradă
poți vedea blocurile întinzând brațe lipicioase
și drumurile căscând guri în urma ta
***
nu e chiar
o pierdere de vreme
am ieșit noaptea
să văd
ploaia
de meteoriți
m-am întins
pe betonul rece
am privit cerul
2 ore în șir
lumina mi-a desenat
corpul pe terasă
de undeva de sus
aș fi părut
conturul lăsat cu creta
la locul crimei
n-a fost chiar
atât de
fără sens
să stau
sub șuvoiul de apă
să mă întind pe terasă
și să curgă din mine
omul pe care îl ucid
în fiecare zi
să se întindă ca o baltă
sub mine
***
toată liniștea adunată în șase ore se risipește
dimineața mă readuce cu toate gândurile
în carnea care nu mă primește
se scurge îngrozită din pat
și cu mâinile tremurânde pe capac
mă aruncă afară
niciun aer de dimineață
nu-mi va limpezi imaginea –
creștetul se desface ca pungile de supermarket
din care să iasă toate surogatele fericirii
cu care îmi umplu serile
ceva se mișcă în stomac
mi se urcă pe gât ca un șarpe,
îmi deschide capul
ca pe o fereastră ce dă spre un zid.
***
dacă aş fi un gândac
aş fi urât şi nu mi-ar păsa
aş fi prost şi nu m-ar durea nici în cot
aş umbla prin locuri întunecate şi murdare
aş dormi în crăpătura din perete
şi m-aş înmulţi
fără ataşări şi sentimente
***
soarele s-a rostogolit
ca o minge
prin cameră
nu mai știam
dacă sunt aia
care mișcă perdeaua
sau aia
care strivește gâze
pe sticlă
apa
se evapora din pahar
ziua se grăbea
să înceapă
***
am băgat mâinile în buzunarele paltonului
şi am dat de un pachet de ţigări
Astra fără filtru pe care le fumează doar boșorogii
mama le pune prin paltoane primăvara
ca să nu facă molii
am scos una şi am aprins-o
lumea văzută de aici
începe să-mi placă
*
Anastasia GAVRILOVICI

Anastasia Gavrilovici (n. 1995, Iași) a terminat Colegiul Național “Petru Rareș” din Suceava. A fost, pentru câțiva ani, redactor-șef adjunct al revistei “Alecart”. A câștigat premii la concursurile pentru poeți nedebutați în volum și a publicat poezie în reviste din România. Este studentă în anul I la Facultatea de Litere și Arte din Sibiu și redactor al revistei “Zona nouă”, pentru care a tradus poezie din spaniolă și engleză.
de dimineaţă în cap începe măcelul
mâinile sunt nişte ambulanţe de jucărie gonind
pe trupul tău în toate direcţiile şofer e un psihopat uite
cum şuieră prin proteză de plăcere & groază în faţa prăpastiei
suficient de ţicnit să te apropii asta a ajuns autocontrolul
am văzut dorinţa şi lupii
isterizaţi de singurătate le-am simţit disperarea în mine
mirosul gâtului tău în cele din urmă respiraţia violentă şi
ochii de wolfram oprindu-se pe clavicule ceva să-mi
poată reda calmul în momentele astea sunt
păpuşa urâtă şi lacomă îmi fac harakiri în baia ta
cu sânii de cârpă o să-ţi astup pieptul dezbracă-mă
sau pune-mi o botniţă la nevoie pot să şi plec să vină
ameţeala şi păsările răpitoare să-mi ciugulească paraşuta
deasupra ta
de dimineață ca-ntr-un tablou de dalí
văzut de douămiiști hainele sunt încleiate într-un gălbenuș
prelins pe scaun soarele
în cameră un miros de cauciuc ars aștept să te întorci cu fața spre mine
și să vezi: un gândac cu antenele frânte răspândește
TBC-ul pe skype sunt simfonia de final țopăind în boxele unui abator
în flăcări oricare dintre
lucrurile cărora nu le poți spune pe nume când te trezești
de la fereastra asta am văzut oameni plutind în noapte
ca niște pungi albe de plastic s-au încâlcit în gard și beculețul nu a mai pâlpâit
între tine și prăpastie sânii femeilor pe care le-ai iubit sunt niște airbag-uri
defecte și nimeni nu blurează imaginea asta
––––––––în noapte dragostea nastenkăi e o pungă de
pufuleți cu surprize în care un bărbat frumos și foarte
trist scormonește pe furiș––––––––––––––––
a-pro-pie-te înoată
în sângele meu după geamandură până când nu mai doare
sau mai bine apasă-mi perna pe inimă până se oprește
zgomotul de tractor de-aici știu
vei unge ușa cu miere și te vei strecura afară
spre dimineață
ce mai fac
pentru maria
de la radiații părul de pe mâini a încetat să mai crească sângele are arome
identic naturale de petrol și rugină iar acasă ne mâncăm
fastfood unii pe alții tu deja ai învățat
punctele slabe locurile unde dumnezeu și-a uitat lopățelele
îngropate în movilițe canceroase termenul de valabilitate al
glandei-fericire și cum să reziști în aprilie
când din ecran două fetițe rase în cap îți întind o frunză uriașă de brusture zâmbești
cu umbreluța asta înfiptă în creier sub care o grenadă deja fâsâie zâmbești
cerșetorului care ne-a arătat acum câțiva ani mișcări haotice dintr-un dans
polonez înainte să dispară cu bicicleta pegas
sub roțile unui camion
ți-aș mai scrie despre nopțile în care cabluri de telescaun îmi intră
și ies din gură în speranța că fobia mea de părul lung încă
te face să râzi să mă fotografiezi cu fața congestionată și
bungee jumping-ul deasupra minții mele au rămas
micile capricii pe care încă ți le îngădui
acum că am înțeles în sfârșit. delfinii dresați pentru misiuni militare te împing cu botul
spre mal depozitele de organe au program non stop orice haină are
o parașută încorporată poți încerca orice nu ai cum
să ieși din asta
ridică totuși cortina trage cu ochiul la spectacolul corect și dement
nu-ți întoarce capul ridică și voalurile de pe fața mea zbârcită
de atâta râs pentru tine i-am lăsat să-mi umple inima
cu grăunţe pentru tine zornăitul compulsiv și gesturile de bărbat cu
sindromul peter pan cândva o să-mi crească
bâte de baseball în loc de picioare o să
merg până la capăt.
nu ai de ce să-ți faci griji.
avionașe de hârtie
desfă bilețelele și încearcă să vezi
*cutia pe care scrie handle with care
*un arici terciut de roțile unui 4X4 în care o familie
fericită se întoarce de la biserică
*restul de hamburger plimbat de scările rulante n u
mai știu de unde se începe iată câteva lucruri o să-ți
amintească de mine de o dimineață în care
ai stat cu gura ca un fruct înțepenit în sârma
ghimpată a trupului meu
vino mai aproape de deasupra se văd mai bine
defectele de fabricație aici boala face frigărui
din organele mele și tu într-un colț al camerei trăgându-mi pe nas
inima pisată asculți cum toate lucrurile bune la care m-aș putea gândi acum
ca niște avionașe de hârtie într-un ventilator performant
se fac ferfeniță în capul meu
christmas party 2013
mesele în familie sunt cele mai scurte exerciții de ură uite tată
dacă îmi bag degetele pe gât și eu pot să vorbesc până fac
spume la gură despre adevăr lingura
de lemn care amestecă gunoiul unor epoci &
promisiunile zahariste în care s-au încleiat
piciorușele fericirii mele o mașină scoasă din viteză
alunecă spre ziua de mâine iată mersul
lucrurilor iată corpul meu
și dacă nu avem luminițe nu-i nimic
dinții de aur groaza cd-urile prăbușite în pat vor străluci
mai ceva ca o explozie nucleară filmată prin satelit de niște sfinți
(și ei vor veni să ne mănânce popcorn din palmă nu ne vom înghionti
și nu vom plânge va fi cel mai frumos crăciun îți promit) rămâi cu mine
până când pe imaginile astea se va așeza icterul fotografic
clismă’s party clismă’s party
strigau copiii în jurul bradului iar eu
ascundeam cioburile unui glob
sub covor făcând
multă liniște
*
Andrei C. ŞERBAN

Andrei C. Șerban (n. 1990) a absolvit Facultatea de Litere din Sibiu și e membru al Cenaclului Zona nouă. Ține cronică literară în revistele Zona nouă, Euphorion, Timpul și Poesis international.
dragă kayne
am sperat că te vei întoarce și că ne vei vorbi iarăși despre atașament în așteptarea ta am fost cuminți și puri în așteptarea ta am fost tăcere copii de carne și copii de cârpe alergând prin întuneric și nici jocul doar fericirea asta de animal fricos acum apropie-te pregătește-ți instrumentele fă cunoștință cu victima
memoria copilului e victima
sângele pompat în tâmple e victima
atingerea asta metalică e victima
plâmânul drept e victima
ucide-ți gazda
*
dragă kayne
sexul tău e un apendice și noi mai tari ca protezele din răul ăsta minuscul au crescut arsenale iar umanitate seamănă atât de bine cu lemnul oferi nebunia în schimbul atacului pasivitatea spermei din creiere siameze
armele astea nu au ajutat la nimic
doar slăbiciuni care să poarte un nume
și pentru care să te oferi
victima e ură asaltul cefalopozilor i se spune viitoarea colonie din lagărul placentei lentile de contact ochi de contact brațe de contact cancer de contact și vulnerabilitatea ta meschină spune-ne câte sinucideri ai mai inventat vorbești despre vârstă despre sexul intrumentelor de tortură despre vina de a naște ai nevoie de atingere ne spui doar pentru a ști că plângem laolaltă toate aceste cranii dar strigătul se lasă mereu așteptat iar noi din ce în ce mai smeriți iubite prădător devino sindrom
*
dragă kayne
compătimirea e înjosire denigrarea codului înveți un handicap și capeți o identitate liniște teamă metal ser acum pașii care se tot apropie
ne dați vise când cerem noapte
și știm că am găsit frumusețe
acum e prea târziu pentru frică doar depărtarea ne mai poate descompune pentru că vei descoperi plăcerea celor învinși celulele primare și basmul despre familia cu un cap în minus și sentimente bătrâne și cum mâna noastră atinge pielea ta și tăcere ca o altă clonă din care milioane și milioane de fotoni
*
imagini succesive și tu ne vorbești despre memorie
definește semnul cu care condamni numele artei
unde inventezi cadavre mai mult decât o simplă
reconstituire nu cunoști bariere în afara scheletului
de fapt chiar acum identifici un chip pe care să-l
poți anatemiza mai crezi în plăcere sau este
doar un alt film despre coregrafia execuției
*
etica dictatorului este impecabilă comiți un
ritual apoi inventezi un artefact nu ne-ai
crede dacă ți-am vorbi despre mirosul de
ars în el zace inocența dragostea noastră
căldura luând forma căldurii și râsul copiilor
este anomalia știai deja când monștri marini
ne-au înghițit deveneai sexul asasinului
*
vindecarea a fost un alt mod de a spune
amputare cum să nu iubești nebunul în care ai
crescut cu toate armele de ce durere ne mai poți
acuza nu ești decât un surogat pentru naștere
*
Bogdan FEDEREAC

Bogdan Federeac (n. 1989, Săveni, jud. Botoșani) este absolvent al Literelor ieșene. A debutat cu un volum de poezie în anul 2012. A publicat versuri și articole în majoritarea revistelor de cultură din țară.
copiii revoluției
mai bine mă năștea maică-mea mai devreme
mai bine eram un decrețel
acum politician
mă piș pe o revoluție care nu a schimbat nimic
mă piș și apoi regret că nu am avut cum să mă piș mai din timp
că nimic nu ne leagă și toți stăm cu capul plecat
că așa suntem învățați
capul tăiat sabie nu taie
vorba dulce muie aduce
nimeni nu îți dă nimic
și nici nu trebuie
statul nu suntem noi
suntem copiii care cred că dacă scriu muie pe un perete
au revoluționat ceva
revoluția nu e a noastră
revoluția doar nu ne-a născut și nu ne-a întrebat
@gara internațională
de la etajul 10 cutia de chibrituri
se golește și se umple
un plămân când sufocat
când sănătos
personaje pe covorul ars
plămânul suntem noi
și noi bătăile inimii
în 22 de ani rămân la fel de necunoscute ca vecinul de la 9
– dacă există
e frig în draci și aeroterma nu mai face față
– sigur nu există
noi suntem existența
acum un copac
mai târziu eroi ce se joacă cu puța în nisipul
de pe plaja unei mări pe care nu vei călca
în cutia asta de chibrituri
nu se simte miros de pucioasă
iar bețele au ars
și etajul 10 e un lift și covorul
și turla bisericii din depărtare
și luminile împânzind orașul tot un lift
și patul pe care nu ajungem
e mâine de câteva zile și noapte deloc
camera în care am crescut
e ciudată rău camera în care am crescut
cărți care nu-și mai găsesc loc pe rafturi
cursuri pe care de zeci de ori le-am amenințat
cu focul ca student
fotografii împrăștiate să
îți facă șederea acasă mai rușinoasă
mi-am petrecut o noapte de crăciun
în camera cu zeci și zeci
diplome lăsate la vedere
pe marginea patului
maimuțoi
e ciudată rău camera în care am crescut
cu jurnalele din adolescență ascunse prin cutii
pitite pe sub scaune
sub pat
e ciudată rău camera în care am crescut
cu miros amar
mai
am
ar
e ciudată rău camera
când ea a rămas aceeași iar noi nu.
dumnezeu a rămas cu dobitoacele
ai căutat un nume
ca dumnezeu dobitoacelor
tu nu ai avut lutul
în palme nu
ai crăpături doar
urme de cerneală deasupra
degete
cafea pe tricou
cafea caldă dimineața
dimineața mirosind a bine și a ger
un ger de-ți crapă venele de la atâta cafea caldă și bine
ai căutat un nume
și l-ai găsit
dumnezeu a rămas cu dobitoacele.
hard blues
chiar nu mai am nimic de spus
acum te voi implora
repetă-mi toate poveștile
trăite
nu sunt destul
repetă-mi toate
pauzele
toți copiii
toate poveștile
trăite
nu sunt destul
fluturi pe asfalt
am întârziat la muncă
normal fără remușcări
pe seară
vecinul de la trei
mi-a spus că a trecut prin fața blocului mașina de la IML
și a oprit
am realizat
nu voi mai avea pe cine să ajut să treacă strada
a doua zi chiar
pe trecere
încă erau urme
stâlpul de beton îngenunchiat se ține doar de fire
sânge și cioburi pe asfalt
&
dacă își amintește
și dacă nu
a fost totul vis
și toate palmele au respectat principiul biblic
doar pe jumătate
și cuiul din palma dreaptă a ars
ca să îți deschidă ochii – nu își amintește
nu vei avea insomnii astă seară
mâine va fi un râu de câmpie vara
[Vatra, nr. 3-4/2015]