Virgil STANCIU

Traducând poezia Prozatorului

Sunt multe lucruri care merită a fi povestite despre prietenia mea cu Alexandru Vlad. A început spre sfârşitul anilor 1970, când el era student şi l-am cunoscut într-o calitate mai mult sau mai puţin oficială. Niciodată n-am avut un student mai atipic decât Alexandru Vlad. El ignora diferenţa de vârstă (era cu nouă ani mai tânăr decât mine), se comporta ca un prieten vechi, era direct şi plăcut în conversaţie, nu şovăia să mă corecteze sau să mă sfătuiască atunci când ştia mai bine şi era, în mare, o prezenţă agreabilă, liniştitoare. Eu însumi eram, poate, un universitar atipic: mă alăturam cu plăcere grupului divers de literaţi de la „Arizona” şi mă fascinau scriitorii (după ce mă străduisem în zadar să devin unul). Mi-a fost foarte simpatic de la bun început. Între noi aproape că nu exista o relaţie de tipul student-profesor: nu eram decât prieteni care se bucurau de conversaţiile înflăcărate, cât şi de cunoştinţele fiecăruia privind cărţile, scriitorii şi (în cazul lui) scrisul creator.  Interesul lui deosebit faţă de literaturile engleză şi americană, admiraţia pentru Joseph Conrad, curiozitatea privind culisele literaturii scrise în limba engleză au contribuit la strângerea legăturii dintre noi. Mai mult, datorită multelor slujbe pasagere pe care le-a practicat, mi se părea că e o versiune românească (probabil mai modestă) a legendarilor scriitori proletari americani (Jack London), care-şi trăiau din plin viaţa şi treceau prin tot felul de experienţe înainte de a pune mâna pe condei. Schimbam vizite – eu mergeam deseori la garsoniera lui din Gheorgheni şi stăteam acolo, nu prea confortabil, ore întregi, bând cafea slabă şi discutând despre ultimele cărţi apărute, cărţi vechi (fusese, printre altele, şi anticar), viaţa literară şi culturală în general.

Am văzut în Alexandru Vlad un nuvelist – îmi amintesc  că am citit Aripa grifonului într-un spital, după o operaţie, în 1982, când mi-am dat seama cât era de talentat. Volumele următoare mi-au confirmat evaluarea, deşi cu Frigul verii el mi-a arătat că dacă ar fi voit cu tot dinadinsul putea deveni un romancier la fel de bun. Avea să dovedească asta mai târziu, când a apărut Ploile amare, câştigând nenumărate premii. (Apropo: am avut o contribuţie mică la scrierea primului său roman, căci i-am împrumutat cartea lui William Shirer, Mărirea şi decăderea celui de Al Treilea Reich, de unde şi-a luat informaţia de fundal despre nazism şi spiritul lui.) Nu-l bănuiam şi poet, deşi, cum arată în placheta asta Ion Mureşan şi Al. Cistelecan, proza sa trădează o mare sensibilitate poetică de care eram, fireşte, conştient. Primul indiciu pe care l-am avut în această privinţă a fost cererea lui timidă să-i traduc câteva poezii pentru revista Vatra (în redacţia căreia Sandu a lucrat mulţi ani). Am făcut-o şi patru sau cinci texte au apărut în revistă în 2003 sau 2004.

După neaşteptata şi şocanta lui moarte, mi s-a cerut să traduc tot corpusul (mic) al poeziei sale pentru o cărticică. Această sarcină m-a făcut să simt că Sandu n-a plecat de tot, că mai era aici, uitându-se peste umărul meu. Engleza lui era excelentă şi sper că ar fi fost de acord cu majoritatea transpunerilor mele. Traducându-l, mi-am dat seama că dacă şi-ar fi pus mintea ar fi putut deveni un poet însemnat, poate la fel de bun ca Ion Mureşan, prietenul lui cel mai bun. Bănuiesc că şi-a scris poeziile în  momente când simţea nevoia urgentă  de a se elibera de emoţii ce nu mai puteau fi stăpânite. Majoritatea poeziilor sunt epifanii. După părerea mea, se regăsesc în ele două influenţe principale: a şcolii „haiku” şi a Imagismului anglo-american. O poezie chiar poartă titlul „Haiku”. Versuri din poezii ca „Toamna pe malul Senei”  sau „Acuarelă de seară” amintesc de asemenea de tehnica niponă. În linii mari, Sandu avea o înclinaţie pentru imaginea concisă, memorabilă, folosită munificent în toate stihurile, fie că au un caracter autobiografic („Poem al echinoxistului la bătrâneţe”, „Poem”) sau filosofic („Cum dispar lucrurile din viaţa mea”). Există o melancolie discretă în toate poeziile sale, sugerând o filosofie de viaţă mai mult sceptică. Lirica lui e simplă, directă, foarte asemănătoare cu notaţiile neaşteptate care abundă în proza sa. Te pune pe gânduri.

Yves Bonnefoy spunea că e la fel de dificil să scrii poezie şi să o traduci. Că atunci când dai peste un poem într-o altă limbă trebuie să trăieşti şi tu lupta autorului cu propriile lui cuvinte. După mine, această afirmaţie e mult exagerată. O poezie tradusă nu va suna şi nu va arăta niciodată ca originalul. Dacă traducătorul poate transmite fiorul, sentimentul care informează poemul şi poate respecta forma, va fi făcut o treabă bună.

Translating the Storyteller’s Poetry

There are many things worth telling about my frienship with Alexandru Vlad. It began in the late 1970s, when he was a student and I met him in a more or less official capacity. I never had a less typical student than Alexandru Vlad. He ignored the age difference (he was 9 years my junior),  behaved like an old friend, was direct and pleasant to talk to, didn’t hesitate to correct or advise me when he knew better, and was, by and large, a very pleasant, confortable presence. I myself may have been a somewhat untypical academic: I mixed willingly with the motley literary crowd at „Arizona” and was fascinated by writers (after having striven in vain to become one). I liked him a lot from the very beginning. There was almost no student-teacher realationship between us: we were just friends who enjoyed spirited conversations, as well as each other’s knowledge of books, writers and (in his case) creative writing. His peculiar interest in English and American literatures, his admiration of Joseph Conrad, his keen curiosity regarding the backstage of the fiction written in English certainly helped strengthen the bond between us. Moreover, due to the many odd-jobs he had, he seemed to me to be a (probably more modest) Romanian version of the legendary American proletarian writers (Jack London), who lived their lives fully and went through all kinds of experiences before taking up the pen. We exchanged visits – I often went to his bachelor one-room flat in Gheorgheni and sat there, unconfortably, for hours, drinking bad coffee and talking about the latest books published, older books (he was, among other things, an old-book dealer), literary and cultural life in general.

I deemed Alexandru Vlad a storyteller – I remember reading his The Gryphon’s Wing in a hospital, after an operation, in 1982, and realizing what a talented writer he was. The ensuing volumes justified my evaluation, although with The Coldness of Winter he showed that if he really tried he could be an equally good novelist. He was to prove this later, when Bitter Rain appeared, amassing a variety of prizes. (By the way: I had a small contribution to the writing of his first novel, as I lent him William Shirer’s book The Rise and Fall of the Third Reich, from which he took his background information about the Nazi spirit.) But little did I know that he was also a poet, although, as Ion Mureşan and Al. Cistelecan point out in this booklet, his prose works betray a poet’s sensibility of which I was aware.  The first inkling I had in that respect was his timid request that I should translate a handful of his poems for the Vatra magazine (on whose editorial board Sandu worked many years). I did so, and four of five of his short poems were published in that review in 2003 or 2004.

After his shocking untimely death I was asked to translate the (small) bulk of his poetry for this volume. This task has made me feel that Sandu did not go away for good, but was still here, looking over my shoulder. His English was excellent and I hope he would have approved of most of my variants. I realized in the process that if he had set his mind to it he could have become a notable poet, maybe as good as his best friend Ion Mureşan. I think he wrote his poems in moments when he had an urgency to vent emotions that could no longer be contained. They are, most of them, epiphanies. In my opinion, two major influences can be found in the poems: that of the haiku school and that of Imagism. One poem is even entitled „Haiku”. But lines in such poems as „Autumn on the Seine” or „Watercolour at Dusk” also remind one of the Japanese technique. All in all, Sandu had a great propensity for the concise, memorable image, used liberally in all his poems, whether with an autobiographic character („A Poem of the Aged Equinox Writer”, „Poem”) or philosophical („How Things Vanish from My Life”). There is a subdued melancholy in all his poems, suggesting a rather skeptical philosophy of life. The poetry is simple, direct, very similar with the keen observations that abound in his short fiction. It sets one thinking.

Yves Bonnefoy said that to write original poetry and to translate poetry was an equally difficult task. That when you come across a poem in a different language you must re-live the struggle the author had with his own words. In my opinion, that’s highly exaggerated. A translated poem will never sound or feel like the original one. If the translator can convey the feeling informing the poem and can respect the form, he has done a good job.

Alexandru Vlad – The Poems

 

translated by Virgil Stanciu

The Evolution Of Sentiments

And sometimes, out of the blue, I long for her

So finely, so delicately

That I freeze in mid-gesture.

She does not exist any more, everybody knows this,

And neither do I, on second thoughts,

And how can somebody who does not exist

Long for somebody who does not exist?

For in the meantime I have disappeared too,

I trickled out through the cracks in the floor,

Into the medicine bottle left open

Into the inkpot containing dried ink.

It is common knowledge that longing dries things up.

Poem

and I saw her, at high noon

on the coachman’s seat of the cart coming from the woods,

which, to attract my attention, was making an awful noise along the lane. her black hair cut short

and her eyes luminous, her legs white, strong, bared to be caressed by the wind during the ride,

her thin black dress a flutter, her torso erect,

her blouse the colour of wheat, her neck proudly straight. by her side that boy

who was holding the reins, a pale blond, almost an albino,

concentrating on the road on which the cart had almost got out of control.

I stood up to see better and felt that all the cells in my body

were instantly changed, renewed as if through a magnetic transfusion. she glanced at me,

only in passing, and yet in that second

I am sure she recognized me and was slightly amazed:

to recognize something you have never seen. the spark that sprang up whenever she saw me.

astonished, I watched that strange couple, a bolt from the blue,

already getting away, and it seemed to me the earth had stopped spinning.

I started reckoning. yes, if after death

she had been born again, she would be the same age now. how else?

how else could the inexplicable be explained?

it all lasted but a few seconds and the earth refused

to resume the rotation that gives us a sense of equilibrium.

the Lord does not joke. the place was right and I’d been waiting for years,

lamely fixing things that come my way. overwhelmed by the scorching heat.

and slowly, slowly, my soul was overpowered by the unbearable feeling

that all my life, since then, with all its achievements,

the certitudes that had been, the family, the kids of whom I often was so proud,

the social events, the evening when I was applauded

as a recognition of my academic merits,

the house by which I had hoped to know peace, all these, all these, linked together,

had been nothing but a second-hand life

as if a gesture had taken away the light hidden inside things.

The Silence

Those who know told me that silence was born in the dry pits

of abandoned mines

And that it now has an existence of its own, just like the other things

everybody takes for granted;

That it can be perceived only if you strain your ears

To listen to it;

often, yes, with no success.

The sound specialists smile and say they know its essence

and to capture it you must lock up a microphone

in an empty back room,

turn up the volume fully

and, to be on the safe side, use all the tape.

In other words silence is an echo with nothing to reproduce

and we prick up our ears in vain to hear it.

I was overcome by the silence when, after your

so-long absence,

I made the mistake of printing, at last, my old poem

            about you.

A Last Song for Anny

In my heart, you had a garden of your own

in which you were roaming barefoot,

always in the morning, before sunrise.

Today, in my loneliness, I keep wondering

what could you have planted in this garden of yours?

What late-blossoming bitter-tasting plants,

with overreaching roots?

Carpe diem   

I cannot remember when, as a child,

I saw the mountains

for the first time in my life.

It must have been an enormous jagged horizon,

belonging to neither heaven, nor earth.

Unfortunately, there was no one with me then

to tell me: Child, open your eyes wide

and don’t forget:

This is one of the days you will be trying

unsuccesfully

to remember

for the rest of your life.

Haiku

It’s raining. In the deserted park

The rose thief

Picks up the yellow ones.

Autumn on the Seine

I found my name carved

In the whitish bark of a tree

Near a bench that no one sat on.

The next spring it was no longer there.

Cluj

Cluj is the city I miss

Wherever I might be.

When I return I miss it even more,

Proof that I am at home.

Epitaph for Angels

We call it inspiration when

we can almost have a thing,

we almost have it.

Only that if we had it, in all its concreteness,

it would be far from being

 as valuable as we can fabulously imagine it to be.

And we can imagine it because, in fact, we so easily

could have it.

That possibility , so close to us,

is called – inspiration.

A relation, a subtle mechanism that can break down,

leaving us

a lot poorer than we ever imagined

we could be

or become.

The Fence

I wanted a fence in front of my house

To protect me, to render the house desirable.

No one would help me,

Nobody considered it a priority.

They even put spokes in my wheels:

„Nonsense. You should dig a fountain instead”.

To this day that fence doesn’t exist.

The fountain does not exist either.

And my friends backbite: „He couldn’t make up his mind!”

A house that will soon be deserted.

Epiphany

The torn shoe-lace

The cracked door

The empty courtyard

The spotless sky

All these made me

Freer than I have ever been.

Barroom

He confessed to me he drank only to postpone unhappiness,

Not at all out of vice or gluttony.

He got up, paid for his drink

And in a loud voice told everybody:

„Until tomorrow”.

The Book

For a moment I read from the book

Whose pages were turned by a bird,

With a flower between the pages

And the paper smelling of wet leaves.

I read only one paragraph, found my name

And then it was evening.

How Things Vanish from My Life

I cannot remember unless I forget things first.

They half-disappear, linger on the brink of memory

To see if I call them back in the last moment.

And when I need them, when I need them badly,

They send me a monochrome postcard from where they are.

A Poem of the Aged „Equinox” Writer

I could write

A poem of the aged „Equinox” writer,

Terrorized in the city

To attend book-launches,

Terrorized at home by e-mail and uninspired questonnaires

Initiated by reviews that don’t pay,

With his four injections a day,

With his  twice-a-week trips to the hospital

(A urine sample in his pocket).

And all these will endure another day

For other book-launches

And more questionaires.

With fond memories of his first days at the „Equinox”,

When it all started.

Hybris

Since I ran into that appariton

At the crossroads

Where I had got lost as in a maze, knocking in the empty bone

And waving a finger at me to indicate

That I should quit drinking, blinding me with the lights on its forehead,

Since then I’ve been visiting more and more often small pubs

And all by myself

I’ve been destroying the doctors’ work and

I’ve been destroying God’s work.

What does the pub give me in exchange? This is what I ask the bored bartender,

Who wipes my glass until I can see myself in it.

Seven Lines

Death approached on tiptoe from behind,

Covered my eyes

And asked me to guess.

To trick him, I whispered your name,

Breathing heavily,

Because I was given a chance

To meet you again.

Addenda

Watercolour at Dusk

It’s evening and the city has blended its colours

As in a wet watercolour.

The wet early spring wind

Is driving the clouds to set them afire in the redness of dusk,

But the clouds are watery and will not burn …

The passers-by’s eyes are watery too.

The wet pavement is playing with the lights,

Breaking them up into colours, weaving them, unravelling them,

Washing them in clean rainwater,

Dissolving them just like a wet linen.

_________

Din volumul Poemele / The Poems de Alexandru Vlad în curs de apariție la Editura Școala Ardeleană din Cluj-Napoca

 

***

Ion MUŞLEA

Un film cu şi despre Alexandru Vlad

Cu Sandu Vlad, ne-am întâlnit pe la începutul anilor ’80, însă ne-am apropiat cu adevărat abia în nebunia şi vâltoarea următorului deceniu – când amândoi am început să facem gazetărie. Ajungând să-l cunosc mai bine, mi-am dat seama de cât de greu o dusese şi de discreţia, curajul şi demnitatea lui în a înfrunta orişice adversităţi sau neajunsuri. Sandu rămăsese imun, neatins de lepra epocii de aur şi   nu se lăsase cu nici un preţ îngenunchiat de sărăcie sau de vitregiile soartei.

La începutul anului 1999 lucram déjà de câţiva ani buni în Studioul TVR.Cluj , în vreme ce Sandu îşi spunea tot mai apăsat cuvântul în presă şi în lumea optzecistă. Cam tot pe-atunci, se stârnise în Televiziune un soi de agitaţie pricinuită de posibila finanţare a unor programe care să marcheze festivitatea trecerii într-un nou mileniu. În scurtă vreme lucrurile s-au lămurit: CIRTEF ( Consiliul Internaţional al radio-televiziunilor de expresie francofonă) avea de gând să finanţeze din fonduri proprii un anumit număr de filme, care să fie finalizate şi difuzate în anul de graţie 2000, filmele urmând a fi produse de oricare dintre televiziunile membre ale Consiliului. Scopul urmărit consta în ilustrarea ideii cuprinse în sintagma „50 de lumi + 1”, un slogan aniversar inteligent care – prin filmele cu pricina –  îşi propunea ca lumea francofonă să poată fi la curent cu destinele – adeseori exemplare – ale unor persoane care să fi împlinit vârsta de 50 de ani în chiar faimosul an 2000. Provocarea era formidabilă; mai rămânea doar să  descopăr, să scot la iveală un personaj “pe bune” care să corespundă cerinţelor de mai sus.

După ce i-am povestit lui Sandu cum stau lucrurile şi ce gânduri mă bântuie, cerându-i măcar un acord de principiu – m-am încumetat să înaintez eu însumi un proiect, venind cu propunerea de a realiza un material care să ilustreze aventura devenirii  scriitorului Alexandru Vlad. Chiar dacă fără prea mare entuziasm, Sandu a subscris – poate mai mult dintr-un soi de amuzament şi curiozitate amicale – la ideea unui asemenea film, fiind în cele din urmă de acord să pună pe hârtie un scenariu care să răspundă tuturor cerinţelor.

Probabil că puţini sunt cei care îşi mai amintesc – doar au trecut vreo 15 ani de atunci! – cum (după acest scenariu al lui Sandu) m-am încumetat şi – finalmente – am făcut, cap-coadă, un film de aproape 20 de minute, care  – în anii 2001-2002, dar şi mai târziu – a putut fi văzut atât  pe  TVR.Cultural şi TVR.Cluj dar mai ales pe TV5 sau alte televiziuni francofone, ba chiar – spre surprinderea mea – şi în cadrul programelor unei reţele TV din Japonia. Cândva, ştirea care anunţa includerea filmului într-un „protocol” UNESCO a avut darul să mă bucure, însă procedurile de acces, foarte complicate şi restrictive au sfârşit prin a descuraja eventualii amatori.

Dar să ne întoarcem la cum anume am gândit şi am realizat în cele din urmă filmul. În viziunea mea – chiar dacă „povestea” nu se potrivea întru totul cu ideile lui Sandu – urma să se insiste cu precădere asupra evenimentelor din 1989 şi a schimbărilor intervenite pe cale de consecinţă în destinul „eroului”. Schiţa „noastră” de proiect a fost bine primită şi am ajuns să fim „incluşi” în grupul realizatorilor „acceptaţi”. Pe de altă parte, aş vrea să mai precizez că rezervele lui Sandu erau în fond pe deplin îndreptăţite, întrucât – cu excepţia unor interviuri-filmate cu Monica Lovinescu şi Alain Paruit – subsemnatul nu realizasem până atunci nici un soi de film, iar faptul că – în ce priveşte arta filmului – părerile noastre erau pe undeva identice nu însemna mare lucru şi nici nu putea constitui o garanţie cum că aş putea duce la bun sfârşit un proiect atât de ambiţios. Cum-necum, „eroul” a început să lucreze la scenariu, iar eu am purces la primele filmări (exploratorii sau chiar şi definitive!), precum şi la identificarea câtorva interpreţi, la căutarea locaţiilor de filmare şi a materialului documentar sau a celui audio din care aveam să alcătuiesc finalmente coloana sonoră. Nu îmi mai aduc prea bine aminte de faza definitivării scenariului pe care mă angajasem să-l respect şi să-l urmez întru totul, astăzi fiind însă conştient a nu fi fost în stare să mă ţin de cuvânt decât într-o anumită măsură.

Scenariul – în faza sa finală – nu era prea stufos şi conţinea – în mare – o schiţare a evenimentelor care au marcat cu ani în urmă devenirea „eroului” nostru. Textul mi s-a părut dens, frumos şi pe deplin convingător, asigurându-mi – ca „realizator” – o libertate de mişcare considerabilă fără a impune restricţii de nici un fel. În cele ce urmează, voi reproduce cea mai parte a textului scris de Sandu care, de altfel, poate fi auzit integral pe măsura desfăşurării filmului: „Doar imaginile au putere, cuvintele par întotdeauna să reverbereze silenţios. Este primul stadiu al uitării. Sentimentele se aliază confuz, dovedindu-se până la urmă neaşteptat de sărace în nuanţe. Imaginea e însă mai rezistentă şi mai prolifică, iar atunci când presimte că moare se va desface în variante şi variaţiuni pe aceeaşi temă…

Cred că a venit timpul  să răspund unei întrebări chinuitoare: ce poate însemna viaţa? Ei bine, viaţa nu este în nici un caz literatură! Nu poţi să ştergi nici un episod şi niciodată n-ai să te poţi întoarce înapoi. Singura soluţie este de-a o trăi în picioare, de-a rămâne liber şi vertical! Şi să nu-mi spuie nimeni că nu este întotdeauna cu putinţă…

Puţin câte puţin viaţa se transformă într-o cursă împotriva timpului însoţindu-se cu o căutare neostoită a izvoarelor. Rareori, memoria poate depăşi o anumită imaginaţie, mai degrabă săracă şi care – niciodată – nu se îndepărtează prea mult de limitele realului…

În fapt, nu sunt decât rezultatul miracolelor pe care le-am trăit încă din copilărie. Singurătatea şi tristeţea m-au învăţat să îndrăgesc cotloanele cele mai ascunse, peisajele mai degrabă sărace, florile cele mai modeste pe care nimeni n-a încercat vreodată să mi le ia. Poate că este vorba de o anumită sărăcie, care m-a însemnat, dar astăzi mă ajută să mă consider un om avut. În fond, nu este vorba decât să înveţi să iubeşti detaliile şi să nu le risipeşti…

Amintirile nu înseamnă altceva decât o imaginaţie modestă care nu se depărtează de la dimensiunile realului şi sunt mereu escaladate. Acolo sus, în munţi, cărţile nu au nici o putere; în fulgerări scurte, vedeam un orizont alb miraculos sau cerul ca un haos răsturnat; o vânzoleală smintită ca un Dumnezeu furios …”

  Ultima întâlnire a CIRTEF, care urma să constate stadiul final al lucrărilor rămase în cursă, a avut loc la Bruxelles în primăvara anului 2000. Materialul cu care m-am prezentat a fost apreciat ca fiind OK, însă Claude Garnier, cel care supervizase proiectul filmelor „50 de lumi +1”, a insistat în ideea că lucrarea mea  era „atât de neobişnuită şi de ciudată” încât – pentru  montajul final – nu vede altă soluţie decât ca acesta să fie asigurat de către flamandul Guido Welkenhuysen, un mare meşter într-ale montajului; doar că acest personaj – cel puţin la fel de neobişnuit şi de ciudat ca şi materialele încropite de mine – trăia şi lucra la Cotonou (Republica Benin) unde răspundea de bunul mers al montajului într-un studiou CIRTEF, dotat cu aparatura cea mai performantă.

  Începând din acest punct intrăm într-o zonă uşor suprarealistă: flamandul Guido, faimosul specialist în montaj, era un tânăr radical, cu vederi ţinând de extrema stângă şi care fusese exmatriculat cu nişte ani în urmă din universităţile din Belgia. L-au primit – încântaţi şi cu braţele deschise – comuniştii şi i-au încredinţat de îndată un studio în care să realizeze şi să monteze filme de agitaţie şi propagandă. Omul s-a apucat de lucru entuziast, însă viziunea lui despre stânga, marxism şi viitor nu se potrivea defel cu cea a comuniştilor, aşa încât – după o serie rateuri şi conflicte ajunse de pomină – a rămas iarăşi pe drumuri. Conducerea CIRTEF a aflat toată povestea şi l-a angajat pe dată la studioul din Cotonou. Guido era un tip deschis, un as în meseria lui şi un desăvârşit cunoscător într-ale filmului. Ajuns în Benin s-a însurat cu o jurnalistă de prin partea locului, cunoscută ca fiind o activistă furibundă şi urmărită/vânată în cel puţin cinci state ale Africii negre care îi puseseră capul la preţ. Aveau doi copii şi adoptaseră alţii trei, formând  o simpatică insulă de normalitate.

Am stat alături de Guido câteva zile şi mi-am dat perfect de bine seama ce vrea să zică un maestru într-ale montajului: ştia pe dinafara fiecare imagine, fiecare secvenţă a materialului cu care venisem şi era în stare să facă cele mai neaşteptate şi abrupte conexiuni, potenţând înlănţuirea şi succesiunea imaginilor cu o exploatare imprevizibilă a universului sonor pe care i-l pusesem de asemenea la dispoziţie. „A dat pe spate”, cum se zice astăzi, la auzul unui bocet/blues extraordinar cântat dumnezeieşte, halucinant de către Doina Lavric sau la descoperirea muzicii contemporane româneşti. A zăbovit îndelung şi nu s-a mai putut desprinde de imaginile mecanismului şi de cele ale sculpturilor naive filmate în turnul orologiului din Sighişoara şi nici de cele surprinse în bisericuţa de lemn ori în vâltorile din Apuseni. Adevăratul şoc l-a trăit însă la vederea fotografiilor măcelului din 21 decembrie din Piaţa centrală a Clujului. Figura, mersul şi prezenţa lui Sandu l-au impresionat teribil şi n-am fost deloc surprins auzindu-l într-o bună zi: „Ce noroc ai avut cu prietenul şi interpretul tău! Doamne, ce cojones poate să aibă individul!” Această apropiere şi colaborare, prilejuită de   tot ce a însemnat construirea/captarea imaginii şi a poveştii lui Sandu, ar trebui, cred, să explice – atât cât a fost – succesul filmului. Cât despre Benin şi Africa neagră, nu am să amintesc decât două lucruri.

Sosirea pe aerodromul din Cotonou mi-a prilejuit o întâlnire şocantă: paza era asigurată de nişte personaje ce mi-au amintit de faimoşii tontonmacoutes din „Comedianţii” lui Graham Greene. Mătăhăloşi, înarmaţi până-n dinţi şi purtând – în miez de noapte – ochelari de soare, aceştia erau vizibil iritaţi/deranjaţi de grupurile de albi coborând din avion; în consecinţă, aveau să-I pună să-şi prezinte la control de două sau trei ori la rând bagajele deja desfăcute, răscolindu-le brutal, în bătaie de joc şi hăhăindu-se penibil.

A doua zi, dimineaţa, am descoperit un oraş mizer, sufocat de duhoarea infernală a unei reţele de canalizare înfundate sau depăşite. În ultima seară, după o ploaie smintită, cum drumul care ducea spre hotel era mărginit de-o parte şi de alta de nişte bălţi uriaşe, am asistat la un spectacol de zile mari: în balta din stânga o mulţime de „taximetrişti” îşi spălau motoretele Honda şi Suzuki, în vreme ce – în partea dreaptă, la doi paşi de carosabil – un cârd de curve se spălau de la brâu în jos. Halal!

Sediul CIRTEF făcea însă parte dintr-o cu totul altă lume aşa încât, finalmente, soluţia lui Claude Garnier s-a dovedit inspirată.

După două săptămâni africane am ajuns din nou la Cluj unde am înregistrat varianta „în româneşte” a filmului pe care l-am expediat la festivalul Telvest. Marele câştigător a fost Guido Welkenhuysen şi montajul său atât de inspirat. Şi cu asta povestea filmuleţului „Alexandru Vlad, un portret” a luat sfârşit. Fără priceperea lui Guido, filmul cu şi despre Sandu n-ar fi putut ieşi aşa cum îl veţi putea vedea oricând folosindu-vă de linkul:            https://youtu.be/M2pf5qiBZIw .

*

   Ar mai fi, de fapt, de făcut unele precizări şi completări. Filmul despre care am vorbit este doar cel dintâi dintr-o galerie/serie mult mai bogată: la o distanţă de opt ani a urmat un alt film, „Portret Alexandru Vlad”, realizat de Vig Emese în cadrul unei serii excepţionale intitulată Ar(t)delenisme. Emese este un talent de excepţie care are la activ zeci de filme şi reportaje din domeniul culturii. Ea a ales o cu totul altă soluţie în conturarea şi definirea lui Sandu, pe care îl putem vedea ducându-şi viaţa în cafeneaua „Arizona” sau în casa de la ţară, cumva de o manieră … bucolică, în linişte şi fără încrâncenarea sau crisparea din filmul meu. Ca să-l vedeţi, folosiţi-vă de linkul  https:HYPERLINK „https://youtu.be/5qxocegG6VQ”//HYPERLINK „https://youtu.be/5qxocegG6VQ”youtu.beHYPERLINK „https://youtu.be/5qxocegG6VQ”/5qxocegG6VQ.

Cred însă că – pentru cititorii „Vetrei” – de un maxim interes ar fi cele două serii sau episoade, intitulate „Alexandru Vlad despre proză” (1) şi (2) care îl surprind pe Sandu într-o discuţie fascinantă cu universitarul Horia Poenar; le puteţi urmări la link-urile https://youtu.be/WY81YiRHEJM  şi  https://youtu.be/DkcK97zoWog.

Tot din cutia cu minuni şi cu comori a faimosului Youtube, mai puteţi vedea şi două interviuri interesante realizate de Ovidiu Pecican sau Marius Lazăr, precum şi o seamă de înregistrări „live”, surprinzându-l pe Sandu intervenind la unele lansări de carte sau lecturi prilejuite de varii ocazii cărora vocea atât de aparte a prozatorului le va da un farmec aparte.

 

[Vatra, nr. 7-8/2015]