Alexandru Vlad in memoriam (8) – Poetul

la strambu, alexandru vlad, Ion Muresan

Ion MUREŞAN

 

Poezia şi telefonul de sub apă

 

Cred că lui Alexandru îi era frică de telefon. La telefonul fix prefera să răspundă altcineva din familie înaintea lui, căci îl socotea un punct vulnerabil prin care oricine îi putea intra în intimitatea casei. Cât despre telefonul mobil, nici nu putea fi vorba: era singurul dintre prieteni care nu avea aşa ceva. Cred că în mintea lui mobilul era o fisură în blindaj, o fisură prin care intrau cei care voiau să-i fure Timpul lui, hoţii de Timp.

A rămas celebră unica tentativă a unui prieten, mai excentric, de a dota Prozatorul cu un telefon portabil. L-a căutat acasă, dar a aflat că este la pescuit. L-a găsit pe malul apei, cu ochii aţintiţi pe plută. L-a salutat.

– Ce vrei? l-a întrebat Alexandru, iritat.

– Am venit să-ţi fac un cadou, i-a răspuns prietenul şi i-a întins o cutie colorată, strălucitoare, făţoasă.

Prozatorul a lăsat undiţa jos, a deschis cutia, a luat telefonul în mână şi l-a chestionat pe generosul prieten. A aflat că aparatul e „nou-nouţ”, performant, nicidecum vreun „second hand”, că are şi cartelă în el şi că e un dar „din inimă” pentru el. Alexandru a mai vrut să ştie:

– Mi-l dai cu împrumut, pe câte zile?

– Nu cu împrumut, ţi-l dăruiesc!

– Adică de acum înainte e telefonul meu, îmi aparţine?

– Sigur că da.

– Şi pot să fac ce vreau cu el, n-o să mi-l ceri înapoi?

– E al tău, n-o să ţi-l cer înapoi niciodată.

Prietenul i-a format numărul, iar telefonul a început să sune în mâna lui Alexandru. El a zâmbit şi… a aruncat telefonul care suna în apă, aproape de plută. Apoi a luat undiţa în mână, i-a întins cutia goală prietenului generos şi i-a făcut semn să plece că-i deranjează peştii.

Ce are a face istorioara despre telefon cu poezia?

Foarte multe, cel puţin în mintea mea. Căci prietenul meu a avut o relaţie cu totul deosebită cu poezia. Şi nu greşesc deloc spunând că întotdeauna mi s-a părut un pic exagerat respectul lui pentru poezie.

Cred că lui Alexandru îi era frică de poezie.

 A intrat în literatură ca poet. Avea o bibliotecă foarte bună (exigentă) de poezie. A tradus multă poezie în română. Ştia multe poezii pe de rost.

De câte ori, rar, scria câte o poezie, mă căuta, mă băga într-o cârciumă şi mi-o citea. Eu când scriu o poezie şi o citesc prietenilor, am o voce de învingător. El avea în voce un ton de confesional, ca şi cum ar fi făcut un păcat şi aştepta o inevitabilă pedeapsă. Scria rar şi-mi citea poezia oarecum scuzându-se, oarecum cutremurat, că el nu a vrut, dar a fost obligat.

Acum e pentru întâia oară când văd poeziile lui Alexandru Vlad adunate la un loc. Acum abia înţeleg de ce îi era frică de propria-i poezie. Căci poezia lui e plină de semne prin care i se părea că este avertizat că cineva încearcă să-i fure „lumina ascunsă în lucruri”.

 Fiecare poezie a lui e o fisură prin care răzbate răsuflarea lumii de dincolo. Ca şi cum în miez de noapte ar fi auzit telefonul sunând de sub apă. Şi în receptor s-ar fi amestecat de-a valma mesajele de extremă urgenţă ale clenilor, mrenelor, porcuşorilor, caraşilor şi şerpilor de apă, cei cu capul plin de flori, ca un mormânt.

 

***

Al.Vlad, Al.Cistelecan, I.Muresan

Al. CISTELECAN

Poetul care-ar fi putut fi

Nu toată lumea ştie, dar (mai) sunt încă destui care ştiu că Alexandru Vlad a început ca poet. În 1969, pe cînd era în clasa a XII-a (la „Ady-Şincai”), directorul liceului – Petre Bucşa, el însuşi poet şi om cu un umor în revărsare mereu tonică şi cu mînii directoriale mai degrabă solare şi teatrale decît reale – şi-a strîns vedetele literare ale propriei şcoli într-o plachetă – La poarta izvoarelor – pe care-a editat-o el ştie cum. Patru erau atunci (şi pe-atunci, toţi patru poeţi) vedetele literare ale şcolii noastre: Marius Jucan, Gheorghe Pugna, Lucian Taloi şi Vlad însuşi. Poemele tuturor par azi, fireşte, destul de naive şi de candide, dar „curate”: cum a făcut, cum nu, Petre Bucşa i-a scutit de birul patriotard care era încă imperativ, mai ales pentru culegerile liceene. Fiecare dintre ei şi-a scris ale lui – şi mai toţi, desigur, dragoste şi peisagistică. Nu-i de mirare, mai ales la Vlad. Dragostea era, fireşte, la vîrsta aceea o imperaţie tematică şi existenţială, dar şi un climat în care se scăldau, fatal, toată ziua: liceul nostru roia de fete superbe. Cît despre vocaţia peisajului, nici ea nu-i de mirare la el: era artist şi la desen (nici nu sunt sigur că n-ar fi putut fi şi pictor), dar mai ales era un artist al observaţiei şi contemplaţiei. Un acelaşi peisaj văzut de Vlad şi de oricine altcineva era întotdeauna două peisaje; unul cum dădea Domnul, dar celălalt plin de detalii ce se pregăteau întotdeauna să-şi ia zborul sau să se strîngă pe o abscisă parabolică. Arta detaliului ce zvîcneşte de concreteţe se vede (dar cum nu?!) şi în proza (de orice fel) a lui Vlad, dar ea se presimte deja în Acuarela de seară din „Addenda” Poemelor (recenta plachetă editată de Şcoala Ardeleană a lui Vasile George Dâncu). E un mic poem pictural, cu rafinament coloristic şi cu linii „pluviale” quasi-simboliste, plin de candoarea notaţiei şi de voluptatea contemplaţiei; un joc de lumini şi linii dizolvate în firele de ploaie şi care abia amestecă, încă vag, în fondul de stări virtuale, euforia participativă cu melancolia difuză. Poate nu-i relevant, dar în mai toate poemele care vor mai fi scrise Vlad va amesteca întotdeauna două stări, dintre care una, cea permanentă şi stabilă, un fel de stare-suport, e cea de melancolie; nu groasă, ci abia sugerată, abia indusă, abia trecută din inefabil în efabil. Linii la fel de pure şi candide are şi desenul erotic din Daphnis şi Cloe (fireşte, era oarecum de cuviinţă, fiind vorba de procesarea unui desen graţios din idila lui Longos) – şi şi aici va rămîne mereu activă o puritate afectivă manifestată epifanic – şi surprinsă în momentele de epifanizare; pe acelaşi soclu de melancolie ce se înalţă sub – şi din –  dialectica nostalgiei în care joacă un sentiment sedimentat, dar reactiv (şi reactivat).

Nu ştiu cum s-a îndepărtat Alexandru Vlad de poezie şi nici prea bine cînd. Ca student, era deja prozator, deşi extraordinar cititor de poezie. Nu ştiam dacă mai scrie şi, oricum, îmi luasem gîndul. Pînă cînd, la o glumă provocatoare, mulţi ani mai tîrziu, mi-a răspuns că el, de fapt, are o poezie. Şi chiar avea. Iar apoi, cam o dată pe an, mai avea cîte una. Sunt cele de aici, apărute, mai toate, iniţial, pe prima pagină a revistei Vatra. Era chiar locul meritat, căci toate erau poeme de ţinut în antologie. Nu-s multe, după cum se vede, dar intervalele dintre ele nu se văd decît în schimbarea nucleului „tematic”; „tematic” în sens mai mult existenţial decît didactic, în măsura în care nostalgia şi epifaniile erotice vor fi scoase din cauză de avertismentele morţii. Dar nici boala, nici prezenţa tot mai apropiată a morţii n-au dislocat cu totul erosul ca nostos epifanic.

Între cele două nuclee – ambele, mă repet, cu un fel de gramatică epifanică – se mişcă mai toate poemele, inclusiv cele „accidentale” sau subtil ocazionale. Primul dezvoltă iradiaţiile unei iubiri scufundate în adîncul memoriei sentimentale asemeni unui bob de uraniu încă departe de perioada de înjumătăţire, încă tulburînd cu cîte-o iluminare anamnetică prezentul. Ecuaţia iluminantă are întotdeauna o rezolvare uşor epică (Vlad era şi-n poezie de şcoală americană), pe un arpegiu de anecdotică afectivă. Modalitatea epifanică a acestor iradiaţii se vede cel mai bine în Poem („şi am văzut-o”), unde nostalgia se lasă prinsă într-un fel de „miraj metempsihotic” şi unde timpurile afective fac un scurt-circuit extrem de concret. Această sintaxă de concrete, făcută din detalii riguroase, e cea pe care se construieşte totdeauna inefabilul ca atare al stărilor; pragul de bătaie al tuturor acestor iluminări afective e făcut din amănunte consemnate aproape scrupulos şi din ele e ridicată scena – realistă pînă la a fi reală – pe care se produce mirajul. E, fireşte, o modalitate de credibilizare a acestui miraj, de trecere a lui însuşi între concrete. Mirajul sparge un cadru concret şi se instalează în concret; vine din adîncul memoriei şi trece prin cotidian ca o adiere răvăşitoare (la Vlad catastrofele se fac din suavităţi, din diafane care răstoarnă totul). N-avem niciunde o retorică a intensităţii afective, ci doar o „descriere” narativizată a unui mic miracol anamnetic şi afectiv. Dar, desigur, tocmai transcrierea aceasta non-violentă, ca şi ne-participativă şi strict reportericească a incidentului de miraj, acreditează intensitatea acută a fondului nostalgic, trauma nevindecabilă a memoriei. Grupul de poeme de la început e un jurnal rarefiat de iluminări nostalgice, de insinuări ale mirajului în grila de monotonii a cotidianului. Timpul pe care rulează acest afect definitiv e oarecum „timpul-cascadă” de la Blaga, în care esenţialitatea existenţială a rămas suspendată într-un loc de neatins şi de unde pulsează imprevizibil. Eroticele lui Vlad nu sunt o exorcizare a traumei iluminante, ci dimpotrivă, o beatificare a ei. Există în ele, trecută în discret, o religie devoţională a iubirii, precum şi una nu mai puţin salvifică. În cele Şapte versuri cele două teme devin una, în urma unui alt scurt-circuit, de această dată deliberat şi ostentativ relaxat. E punctul, tradus cu umor, în care cele două epifanii se suprapun.

Poemele de final sunt un foarte concis jurnal de pregătire a pragului. Cu seninătate, dar şi cu un fel de abnegaţie autodistructivă, după cum se vede din Hybris. Şi ele în aceeaşi tonalitate „obiectivă”, cu detaşarea cu care ar putea fi şi ele spuse „de o străină gură”. Vlad are o ceremonialitate degajată a notaţiilor aşa că sîmburele lor atroce abia se zăreşte (spre deosebire de iradiaţiile din memoria afectivă, care au o violenţă eruptivă a diafanităţii lor). Puntea dintre cele două capete ale plachetei e făcută din „inspiraţii” ocazionale, cu siguranţă mărgele care s-au cristalizat singure. Dar (cred) tocmai ele sunt proba că Vlad a încercat să redevină poet (că începuse să creadă în această relansare se vede şi din faptul că nu s-a mai ascuns şi-n Curcubeul dublu strecoară două poeme). Ar fi reuşit, cu siguranţă. A şi reuşit. În această plachetă sunt cel puţin cinci poeme extraordinare.

 

 

[Vatra, nr. 7-8/2015]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s