Andreea POP – Rezervaţii fobice

balasa

 

Regizată sub forma unui mozaic de imagini compozite, poezia Cristinei Bălaşa din Liniştea de după (Tracus Arte, 2014) traduce printre frânturi stări şi sentimente obscure, fără adresă precisă. O gesticulaţie fantezistă, cu frecvente prelungiri onirice, animă majoritatea poemelor şi ţine de atitudinea lirică fundamentală.

Această predispoziţie pentru scenariul închipuit va configura în toate episoadele volumului un univers ambiguu, uneori ermetic, în care radiografia realului este abandonată în favoarea elanului închipuirii li a detaliului delirant. În câteva locuri, poemele descriu mici tablouri de orientare suprarealistă: „păşeam pe trupuşoare vârâte în iarbă/ nu se vedeau decât iarba din ce în ce mai scurtă/ şi picioarele din ce în ce mai dungate// un roi de albine ne leapădă în căsuţa din copac/ noi ţipăm ca în somn când mâinile erau scurte/ şi multe îngăduitoare// şi ne auzim doar între noi când ropotim/ cu gâturile ieşite”, fantezie organică. Nu fără consecinţe la nivelul logicii interne a textelor vor fi astfel de promenade halucinante; o asemenea ţinută artizanală pe care o îmbracă versurile, chiar dacă echivalează cu o disponibilitate discursivă de largă mobilitate, descifrează simultan şi câteva carenţe la nivel formal. Folosite abuziv, piruetele imaginative pe care le articulează cu dezinvoltură poeta înscriu uneori versurile pe linia improvizaţiei şi a decupajului artificial, cu atât mai mult cu cât datele realului abia se lasă ghicite. Atunci când se cantonează într-o perspectivă ceva mai concretă, poezia din Liniştea de după descifrează o biografie difuză, vag conturată, desprinsă parcă din vis. Secvenţele cu focalizare cotidiană sau cele retrospective, atâtea câte sunt, au ceva din tonalitatea unei incantaţii, în care amintirea se îngână cu fantezia. Un poem din grupajul „Cu mâinile la spate”, cu „destinatar” matern, ilustrează înclinaţia poetei de a secţiona bucăţi de realitate, pe care le îmbină apoi într-o geometrie aproape codificată: „toamna asta cu dragostea pe brânci şi sângele tău bolnav/ bâjbâind rochii lungi de ocazii// cu mâini obişnuite care omoară gemeni/ cele calme când dragostea miroase a aer închis// cu faţa la perete când un gest matern este o umilinţă/ şi sărbătoreşti departe de casă”, rezervaţie familială. Poezia Cristinei Bălaşa îşi descoperă, în astfel de pasaje, dincolo de echivocul dramelor de familie şi al schiţelor intime disfuncţionale, o coloratură întunecată, sumbră, în care recuzita funebră face carieră.

Aici poate fi identificată sursa principală de tensiune de la care se alimentează cea mai mare parte a poemelor, în perseverenţa cu care versurile reiterează imagini mortuare, „accesorizate” cu o serie de ornamente de „cavou”, lugubre, preluate pe filieră simbolistă, în ce are ea mai caracteristic: mierla, descompunerea lucrurilor, muzica funerară, decorul spitalicesc şi boala etc. De aici teoretizarea ca formulă discursivă frecventă, de regulă pe marginea perenităţii, în detrimentul confesiunii directe (deşi o citim foarte pregnantă, aproape ca un manifest al neputinţei, în poemul dislocare), ce descrie regimul de alteritate în termeni siniştri, discret apocaliptici: „oamenii ca nişte canafuri mucede când îi prinde/ afară nimic statornic grija demolatoare rugile toate/ aşteptându-şi călăuza sub basmaua mamei/ după un perete atât de prietenos// liniştea care coace când suntem striviţi/ liniştea de după// jocul păpuşii cu anestezistul”, cântec de după (VI). Cerebrală şi cu un control al frazei mereu activat, viscerală chiar în câteva poeme care mărturisesc angoasa (sugestivă e imaginea care deschide tanatopoem-ul (unu) – „mintea ferfeniţă pe fundul apei verzui/ e tot ce mai mişcă” – ş toate celelalte „poeme fobice” în general), Cristina Bălaşa scrie o poezie care vibrează cel mai autentic în puseuri abstracte.

____________

* Cristina Bălaşa, Liniştea de după, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014

 

 

* * *

cirnicianu

Heteroclită ca focalizare, poezia pe care o scrie Cristina Cîrnicianu în Faţa tandră a infernului (Grinta, 2014) dezvoltă o galerie variată de atitudini şi preocupări, pe care le etalează într-un evantai discursiv generos. Redusă la esenţial, gesticulaţia poemelor traduce sondarea febrilă a proximităţilor ca modalitate de cunoaştere de sine. E aici o poezie introspectivă, de cameră, construită uneori pe alternanţa difuză a jocului de lumini ţi umbre, a cărei notă fundamentală o dă un soi de crispare dramatică în faţa mecanicii existenţiale.

În câteva locuri, tensiunea unei astfel de fizionomii încrâncenate se citeşte în felul în care poeta operează disecţia nervurilor fine ale angoasei; evidentă mai ales în prima secţiune, „Morţii mei”, toată această autoscopie ia forma unui exerciţiu compoziţional în care reportajul clinic şi consemnarea modulaţiilor bolii alternează cu o serie de conversaţii închipuite, de coloratură funebră; articulate pe o tonalitate lirică localizată la intersecţia dintre halucinarea maladivă şi fantazarea cu bătaie metafizică, poemele „respiră” într-o ambianţă încordată, de surescitare cerebrală în fază avansată. Nuanţarea detaliilor şi subtilitatea sugestiei aproape că ţin de caz patologic: „se lasă liniştea/ o pisică obeză peste pieptul meu/ închid numai puţin ochii/ printr-o trapă în tavan cineva aruncă din când în când/ saci cu buline roşii de hârtie glasată/ le văd printre gene cum cad lent/ brăzdate de raze firave de lumină/ apoi se topesc în aerul îmbibat cu spirt/ timpul trece meticulos/ cu precizia picăturii de ser în vârful unui ac”, nimic de pierdut (2). De o tonalitate uşor diferită vor fi versurile de orientare biografică, în care deşi miza rămâne tot una gravă, emisia lirică e ceva mai relaxată, eliberată puţin de solemnitatea obsesiilor anterioare. Transpuse într-o cadenţă care preferă rostirea mai degajată, ancorată mai mult în concret, unei exhibări excedentare, textele merg acum pe linia unui lirism cu ecouri expresioniste: „ce griji aveam noi/ cei care dădeam singurătatea pe uşă afară/ aruncam cu pietrele în ea/ ne credeam eroi…/ când ne-a venit rândul/ ne-am împrăştiat în lume diformi ca puii de lup/ auzeam cum ne cresc oasele/ ligamentele pocneau ca mugurii de primăvară/ şi ce ne mai strângeau pantofii/ ş ce ne mai intra frigul pe sub mânecile prea scurte/ […] abia după ce ni s-au copt bine oasele feţei/ şi pieile începeau deja să ne slăbească încheieturile/ ne-am întors acasă dezgropând înapoi drumul/ cam în tot atâta viaţă cât la dus/ i-am deschis uşa ca unei doamne”, noi şi diva. În altă parte, confesiunea retrospectivă ia forma unei incantaţii copilăreşti. Rememorarea se face peste tot cu o înfiorare discretă, aproape mistică.

De aici şi până la croiala minimalistă a poemelor anti corporate, care descriu scenarii cotidiene de austeritate, consumate pe fondul unei existenţe aride, calea e lungă. Poezia Cristinei Cîrnicianu se mută acum într-un registru diferit, care desfăşoară fragmentar câteva episoade urbane pe o tonalitate ceva mai incisivă şi mai accelerată decât înainte. Rămâne acelaşi fond grav, însă orchestraţia lirică vizează de data aceasta mai ales conspectul lumii exterioare, înregistrat cu un scepticism şi o ironie ascuţită indiferent de „adresă”, mai ales atunci când bifează „pontajul” corporatist şi metamorfoza radicală de după program, reveria suprarealistă citadină, ori teoretizarea existenţială. Departe de exhibiţiile severe cu nuanţă de parabolă din prima parte a volumului sunt aceste poeme, în care observaţia morală face trecerea de la structură de plafon la detaliu nelămurit, mai mult sugerat. În consens cu acestea vor fi şi bucăţile din „Teste de luciditate”, care dovedesc un elan cerebral ce atinge cote maxime şi care admite uneori şi notaţia livrescă ([bohemian drunks], [capricii]). La capătul acestui circuit halucinant, microscopiile din final revin la tatonarea confuză a graniţelor lumii de la începutul volumului, de data asta cu o componentă hotărât fantasmagorică şi descriind o atmosferă sinistră, de SF bizar. O piruetă contorsionată descrie cel mai fidel mişcarea poemelor din Faţa tandră a infernului, executată într-o gamă teribilă.

__________

*Cristina Cîrnicianu, Faţa tandră a infernului, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2014

 

 

* * *

dunea

Poemele din Id (Charmides, 2014) ale Ioanei Dunea deschid mici orificii în arhitectura cotidiană, prin care consistenţa lucrurilor e focalizată cu o profunzime aproape clinică. O poezie încărcată de tensiune găsim aici, care îşi descoperă nota cea mai personală într-o abilitare senzorială de intensitate anatomică. Potenţa versurilor vine nu din diversitatea scenariilor pe care le dezvoltă ori a paradei stilistice, ci pe filieră reflexivă, prin fineţea notaţiei şi maniera incisivă în care poeta operează disecţia straturilor de semnificaţie.

Tratat într-un astfel de regim de austeritate, lirismul va dezvălui întotdeauna nuanţele subtile, imperceptibile cu ochiul liber. Consemnarea lor se face cu o economie scenografică, în favoarea amănuntului esenţial şi pe o tonalitate rece, încordată, care distilează stările într-o cadenţă aproape monotonă. Ţinuta lirică ţine peste tot de analiză de laborator. E aici un fel minimalist de a sublinia fondul grav de la care se revendică textele, cum se întâmplă de pildă într-un poem ca La picioare, prin sugestia limitelor inserată în descrierea detaliului banal: „Lucrurile cu adevărat importante se fac în/ singurătate.// cum ar fi să cureţi covorul de scame/ până ce pielea palmelor se înroşeşte şi/ se subţie/ se subţie/ se subţie// dacă ai intra acum,/ ai spune că ţi-am pus lumea la picioare.// pentru că lumea stă în mâinile mele”. Aceeaşi fizionomie severă, lipsită de ornamente inutile, o dovedesc şi autoscopiile de factură biografică din grupajul „Uniform”, înregistrate sub forma reportajului abrupt, care descrie fluctuaţiile dinamicii temporale în termeni sumbri. Mai toate episoadele sunt evocate în momentul de climax al traiectoriei lor, încremenite într-o serie de poze schiţate sumar, în spatele cărora se ghiceşte spasmul reţinut. Contribuie la o asemenea mimică dramatică şi montajul riguros al textelor, dar densitatea încărcată a versurilor e întreţinută şi de materialul poetic propriu-zis. Se întâmplă de pildă în poemul care dă titlul secvenţei amintite mai sus, în care desenul copilăresc punctează o viziune sinistră: „pe coama dealului,/ aproape de linia ferată,/ sub salcâmi./ acolo am îngropat-o pe Fetiţa.// mai jos,/ printre blocuri,/ la lumină în vântul cald,/ puii ei adulmecau.// eram toţi,/ strânşi cu flori de prin garduri./ ne priveam ca şi cum sensul lucrurilor/ avea să fie complet altul/ de mâine.” Tot acest şir de retrospective desface în poezia Id-ului un evantai de tonuri întunecate, fără loc de reverii nostalgice (refulate cel mult, dacă există, căci poeta e o cerebrală definitivă); foarte potrivită imaginea maxilarului încleştat care apare în două rânduri diferite ca definitorie pentru surescitarea cu care se scriu aceste poeme.

Nu fără miză morală (măcar bănuită, dacă nu vizibilă de-a dreptul) vor fi asemenea momente lirice, în care componenta existenţială atârnă greu în economia discursului; un poem ca Marea tăcerii marchează de pildă un episod biografic esenţial, de încărcătură puternică, prin mişcările sacadate, maşinizate, ce animă versurile: „fac cu mâna. mama/ face cu mâna./ ştergătorul/ în relanti stânga/dreapta pe parbriz/ împrăştie luna./ ajunge/ să crezi că nimic nu durează/ că abureşti geamul/închizi ochii şi simţi/ cum rulează/ prin minte trasee/trasoare/ stai/cobori/mergi/ mai departe// drumul pe care îţi faci loc/ scrâşnetul zilei în noapte.” E loc însă, dincolo de aceste reflecţii grave, şi de referinţă culturală (Ca Roy Andersson), politică (Comunism, underground), sau de anatomia faptului divers (Ion; Linişte, întuneric). Nişte broderii delicate ale angoasei scrie peste tot Ioana Dunea, în care sondarea limitelor proprii se face în intimitatea claustrofobică a clopotului de sticlă.

_________

* Ioana Dunea, Id, Editura Charmides, Bistriţa, 2014

 

 

[Vatra, nr. 9/2015]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s