Minirecenzii (13)

Daniel Dăianu, Marele impas în Europa. Ce poate face România?, Polirom, Iaşi, 2015

 marele-impas-in-europa-ce-poate-face-romania_1_fullsize

 

… sau unde se vede că trecerea unui tehnocrat din fostul blocul socialist în mainstream-ul neoliberal e mai lină decât transgresările unor politicieni şi intelectuali apuseni de la Mao la Rotary. Ca şi postmarxiştii deprimaţi ori eurocraţii euforici, şi profesorul Dăianu – nimic de zis, bărbat distins şi cu vorbele potrivite mereu asupra lui – tratează neajunsurile capitalismului prin apeluri la etică. Seamănă cu păţania unui guvernator victorian ajuns în faţa unui tigru din Bengal: „Haide băiete, suntem amândoi persoane rezonabile!” Chemarea la raţionalitate înseamnă aici apelul la combaterea poziţiei dominante a finanţei în sistemul economic prin acorduri internaţionale şi legislaţii naţionale asemănătoare celor de dinaintea dereglementărilor anilor 1970. Însă un predator alfa felin e mai paşnic decât gestionarul unui fond speculativ off-shore şi nu are nimic din rapacitatea unui  procesoman aflat la şefia unui vulture fund.

Periodic, Daniel Dăianu îşi adună articolele răspândite în diverse publicaţii ştiinţifice sau generaliste între coperţile unui volum. Aşa apare şi cartea de faţă, cuprinzând intervenţii din perioada 2012-2015. Dacă a renunţat la dezvoltarea savantă a antinomiei economie de comandă vs. economie de piaţă, abordată de el în literatura de specialitate a anilor 1980, sau la investigaţiile teoretice timpurii asupra paradigmelor keynesiene şi monetariste din a doua parte a secolului al XX-lea, aceste referinţe academice intimidante rămân mobilizate într-o cronică a timpurilor actuale. Din poziţia moral-socială adoptată, îl vedem un susţinător al restructurării datoriilor greceşti sau argentiniene. Fără a ne indica forţele politice ce ar prelua ideile sale, Dăianu insistă asupra dobândirii unei autonomii a României în cadrul UE prin deprecierea monedei, dezeuriozare, reindustrializare şi revenire la învăţământul tehnic. Alte idei, în acelaşi sens, sunt preluate din arsenalul comun al guvernelor latino-americane de stânga sau „populiste” de dreapta din Europa răsăriteană şi centrală (Borisov în Bulgaria sau Orbán în Ungaria) vizând combaterea monopolurilor sau protecţia companiilor publice. Printr-o stranie miopie, după enunţarea acestor măsuri contrare directivelor europene, revine şi insistă mereu asupra necesităţii unei mai profunde integrări în structurile instituţionale ale continentului. Astfel, eroul europenist al foiletonului economic scris de Daniel Dăianu este Mario Draghi, felicitat pentru politicile sale  îndrăzneţe de salvare a monedei unice şi programul de răscumpărare a datoriei statelor în dificultate. Dar nu sunt pomenite constrângerile impuse de umanismului Băncii Centrale Europene: aderarea la Fondul European de Stabilitate Financiară (EFSF) şi la succesorul său, Mecanismul de Stabilitate Europeană (MES). S-a văzut în cazul Greciei cum funcţionează aceste programe europene. Ele se substituie rezultatelor procesului electoral şi silesc ţările participante la adoptarea unor politici de austeritate perpetuă.

            Autorul este un critic al construcţiei europene, în care dominaţia germană nu face decât să accentueze periculos decalajele economice continentale. El e un detractor al „designului” monedei euro pe care o consideră mai constrângătoare decât etalonul aur interbelic şi, posibil, mai periculoasă în urmări decât acest ingredient al celei de a doua conflagraţii mondiale. Şi totuşi alte articole susţin militarizarea antirusă! Şi totuşi e un susţinător al proiectului politico-economic european! Din raţiuni geopolitice susţinute cu neliniştitoare referinţe împrumutate din şovinismul cultural al lui Samuel Huntington sau din neoconservatorismul între timp pocăitului Francis Fukuyama.

            Un rezumat sub 300 de semne: austeritatea nu e bună, dar cumva ne civilizează; euro erodează unitatea europeană, dar din fericire preşedintele BCE nu-l lasă să dispară; ne paşte pericolul unui război şi a unor răsturnări sociale catastrofale, atunci hai să ne înarmăm şi să ne antrenăm căsăpindu-i pe  barbari. Ad maiorem Unionis Europaeae gloriam! (Claudiu GAIU)

 

*

 

Evgeny Morozov, To save everything click here. The folly of technological solutionism, PublicAffairs, New York, 2013

ToSaveEverything.jpg.CROP.article250-medium

 

Intelectual preocupat de problemele social-politice ridicate de noile media, Evgeny Morozov a părăsit de ani buni Bielorusia natală pe filierele apusene ale burselor şi fundaţiilor menite să dea noi lideri pentru Europa răsăriteană. Critica vehementă şi documentată a iluziilor legate de cyber-utopiile inspirate de noile tehnologi sau a folosirii acestora din urmă în promovarea neoliberalismului şi autoritarismului au făcut din el un star academic greu de prins între două avioane ce-l duc de la o conferinţă internaţională la un târg de carte. Înaintea lui, ajung  intervenţiile sale în presa americană, traduse uneori aproape simultan în portugheză, germană, spaniolă, franceză sau italiană. Măcar un merit necontestat au aceste scrieri: cei ce mai cred că Mark Zuckerberg e un sfânt Francisc al libertăţilor civile şi al revendicărilor populare, iar Steve Jobs un Galileo al creativităţii pot merge la congrese de vrăjitoare sau la spirale MISA de salvare a Planetei.

            Cea mai recentă carte a sa – ca şi cea precedentă, The Net Delusion (2011) – excelează în zona jurnalismului erudit şi a eseisticii informate. Best-sellers, dar şi cărţi recente sau fundamentale în istoria tehnologiei, rapoarte internaţionale, dar şi o întreagă încrengătură de situri electronice şi bloguri a căror cunoaştere alcătuiesc traseele şi distincţiile unei întregi Geek culture, sunt parcurse, criticate, evocate de Morozov. Dacă acu 50 de ani, în uniformă militară şi cu o mână în buzunar, Che Guevara proclama de la tribuna ONU discursul „Patria o Muerte”, azi în costum sau în jeans & T-shirt, investitorii din Silicon Valley evoluează încet de la „Innovate or Die” la „Ameliorate or Die”: sloganuri devenite pe nesimţite modele ale vieţii personale şi ale guvernării societăţii. Aceste direcţii, urmate de toţi în numele triumfului umanismului şi a pieţei libere a ideilor, au pentru Morozov două caracteristici: soluţionismul şi internet-centrismul. Primul termen desemnează dorinţa şi capacitatea de a oferi soluţii, chiar şi acolo unde nu sunt cerute şi chiar de a inventa probleme de dragul algoritmilor prestabiliţi ai unor răspunsuri anticipabile. Cel de al doilea este tendinţa de a lega totul de „Internet”, un termen umbrelă sub care sunt înghesuite chestiuni legate de imprimarea în 3 D, libertatea de expresie, neuroştiinţe, macroeconomie etc.… Cele două trăsături definitorii se amestecă într-o ideologie a pasivităţii agitate. E cam puţin? Da, având în vedere materialul adunat şi efortul stilistic de prezentare zglobie şi serioasă. Însă Evgeny Morozov nu e un conceptual, iar când are nevoie de instrumente teoretice se complace într-o discuţie stearpă cu recomandările bătrânicioase ale conservatorului Michael Oakeshott sau preia ca motto vreo platitudine scornită de degenerescenţa filosofiei franceze reprezentată de Bruno Latour.  (Claudiu GAIU)

***

 

Catel Muller, José-Louis Bocquet, Olympe de Gouges, Casterman, Paris, 2012

Olympe-de-Gouges-Casterman 

 

La vremea când Olympe de Gouges redacta Declarația drepturilor femeii și cetățenei (1791), ca o reacție la recenta Declarație a drepturilor omului și cetățeanului, dedicată de fapt doar unei jumătăți din umanitate, și o adresa Mariei Antoaneta, femeile din clasele superioare franceze se bucurau de mai multă educație (desigur domestică, în afara instituțiilor publice) și de mai mult consum cultural ca niciodată în Europa de până atunci. Ba ele chiar scriau, publicau, studiau, comentau cu autoritate poezie și teatru și dictau reguli ale mondenității sociale și culturale – fără ca toate aceasta să le amelioreze în vreun fel drepturile politice ori sociale.

Voluminosul roman grafic, în alb și negru, pe care i-l dedică lui Olympe de Gouges desenatorul Catel Mullet și scenaristul José-Louis Bocquet e o biografie angajată a unei pioniere a feminismului, urmărită de la naștere la eșafod, de la mediul burghez în care și-a petrecut prima copilărie la ultimele lupte și polemici purtate în timpul Revoluției franceze și la pozițiile anti-iacobine pentru care și-a pierdut și capul. Soție, mamă, apoi văduvă la o vârstă foarte fragedă, dar ajungând repede să-și câștige un renume libertin, autoare de piese de teatru politic cu un succes imens, polemistă, agitatoare și militantă, îndeosebi pentru abolirea sclaviei, devenind și ea, după izbucnirea Revoluției, asemeni altor reformatori adepți ai unei monarhii constituționale, o republicană înflăcărată, Olympe ajunge, de asemenea, în ultimii săi ani de viață, o voce îndrăzneață ce reclamă ca inegalitatea între sexe, la fel de nedreaptă și de plină de consecințe ca inegalitatea politică și civilă, să fie și ea abolită, laolaltă cu stările.

Pe lângă Declarația drepturilor femeii, revendicativă și compensatoare, pe care o compune în 1791, Olympe solicită, în timpul Revoluției, niște măsuri care ar fi părut tuturor, cu numai câțiva ani în urmă, cu totul extraterestre: dreptul femeilor la divorț, renunțarea la căsătoria religioasă în favoarea unui contract civil, recunoașterea copiilor nelegitimi, inființarea unui sistem public de asistență financiară a mamelor, crearea de maternități, de creșe, de cămine pentru cerșetori și de ateliere manufacturiere care să asigure slujbe șomerilor. Ce-I drept, nici Revoluția nu avea să-i împlinească decât prima din aceste solicitări, fiindcă, recunoscând pentru prima oară egalitate civilă a femeilor și accesul lor la educația publică (ca și dreptul de-a urca pe eșafod), ea le refuza totodată egalitatea politică. (Un progres real, dar limitat ce nu va supraviețui oricum foarte conservatorului Cod civil napoleonian, ce avea să legalizeze iarăși inegalitatea de gen și să suprime toate drepturile femeilor, cu excepția celui de-a fi întemnițată și de-a plăti impozite.)

Olympe de Gouges vorbește și scrie tocmai despre decalajul imens dintre îndatoririle și participarea activă a femeilor la diviziunea socială a muncii și drepturile care le sunt refuzate. Despre greutatea absurdă a discursului naturalist, care justifică dominația asupra femeilor printr-o pretinsă inegalitate naturală a fizicului și a minții. Participarea activă a femeilor la primele faze ale Revoluției face și mai izbitoare, pentru Olympe, felul în care sînt ele tratate, chiar printre revoluționari, ca un monstru colectiv, neomenesc, o hidră pasională și feroce. Curând, cetățenele vor fi, de altfel, excluse de la deliberări, întruniri publice, comitete revoluționare și asociații politic, iar Convenția va interzice de-a dreptul cluburile și societățile de femei, intrarea lor în tribunele unde se lua cuvântul și, desigur, adunarea lor în grupurile mai mari ; chiar înainte ca votul să revină la o formulă restrictivă cenzitară, accesul la alegeri – ca alegătoare sau candidate – le va fi interzis și el, ca și servitorilor și personalului domestic.

O textură istorică densă într-un foileton grafic plin de personaje celebre și, mai ales – pe lângă cronologia detaliată și fișa de personaje istorice reale de la final – într-un tablou de moravuri privit politic, nu doar anecdotic.  (Veronica LAZĂR)

 

 

[Vatra, nr. 12/2015]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s