Etichetă / Claudiu Gaiu
Revoluția română la bilanț (2/4)
Claudiu Gaiu
Foloasele unei dictaturi socialiste
Moto: „Intelectualii!!! Citesc, citesc, dar cum văd om viu, urlă din toţi rărunchii: săriţi! mă înjunghie omul viu!”
Anton Makarenko
Un epifenomen: România 1989
Schimbarea de regim de acum 30 de ani de la Bucureşti nu e decât o piesă de domino dintr-un vast şi greu inteligibil fenomen: căderea URSS. Nu e vorba de căderea comunismului, care rămâne o idee politică viabilă, şi nici a socialismului real încarnat de China şi sateliţii săi sau de bastionul suveranităţii populare cubaneze.
Câteva voci izolate au rupt încă din primele zile ale anului 1990 vraja legendei revoluţiei române, insistând asupra ipotezei mai plauzibile a unei lovituri de stat de inspiraţie gorbaciovistă acceptată de Occident (Claude Karnoouh, Radu Portocală sau Ion Cristoiu). Şi cum orice complotist îşi află până la urmă naşul, chiar şi uriaşa alcătuire sovietică se va prăbuşi doi ani mai târziu, sub loviturile externe şi contradicţiile interne. Dacă există destin istoric, el are în permanenţă deschideri spre drumuri secundare, posibilităţi de răsturnare neaşteptată a situaţiei, iviri a unor fenomene noi, pe care talentul politic şi atenţia strategică le pot exploata. Cum practica se judecă în funcţie de rezultate, putem aprecia că reformiştii sovietici, Gorbaciov, Şevardnadze şi Iakovlev, în ciuda culturii, ironiei, talentului pentru limbi străine sau occidentalismului lor, au fost cea mai slabă conducere pe care a avut-o URSS de la întemeierea ei. O uriaşă aventură istorică, Uniunea Sovietică – statul revoluţionar al muncitorilor şi ţăranilor, care a rezistat agresiunii externe şi războiului civil, care a înfruntat cu eroism invazia germană şi a aliaţilor puterii naziste, care a realizat reconstrucţia unei ţări pustiite de război, care a înfăptuit colectivizarea pământurilor şi industrializarea rapidă, care produsese şcoli ştiinţifice şi tehnologice greu egalabile – urma să se surpe sub privirile uimite ale unor conducători, elogiaţi de dușmanii ideologici şi de concurenţii lor economici. În faţa dezastrului de proporţii mondiale, schimbările din România apar ca o consecinţă minoră a celui mai important eveniment istoric al secolului al XX-lea.
Ce mai rămâne din Mai ’68? (anexe)
Hans-Jürgen KRAHL
Contradicţia politică a teoriei critice adorniene1
Biografia intelectuală a lui Adorno e caracterizată de la început şi până până în abstracţiunile ei estetice de experienţa fascismului. Modul de reflectare al acestei experienţe, care citeşte în formele artei raportul indisolubil dintre critică şi suferinţă, dă intransigenţa exigenţelor negaţiei şi îi indică şi limitele. În reflecţia asupra violenţei fasciste care se iveşte din catastrofele economice naturale producției capitaliste, „viaţa mutilată” află că nu se poate sustrage prinderii ei în contradicţiile ideologice ale individualităţii burgheze, a cărei dezintegrare irevocabilă a recunoscut-o. Teroarea fascistă nu produce doar intuiţia caracterului coercitiv ermetic a societăţilor de clasă înalt industrializate, ea răneşte şi subiectivitatea teoreticianului şi rigidizează bariera de clasă a capacităţii sale de cunoaştere. Adorno exprimă conştientizarea acestui lucru în introducere la Minima moralia: »Forța care m-a izgonit mi-a retras totodată cunoașterea ei. Încă nu îmi admisesem partea de culpă, în capcana căreia cade din capul locului cel care vorbește despre Individual în privința Informulabilului ce s-a petrecut colectiv.«
Ce mai rămâne din Mai ’68? (6/12)
Claudiu Gaiu
Deschiderea pieței dorinței
(Lecturi Clouscard 1)
O polemică
Spre sfârșitul anilor 90, apele se despărțiseră. Cele două văluri, cel al conflictului între două sisteme opuse și cel al triumfalismul căderii autocrațiilor răsăritene, se risipiseră. Acum se vedea bine. Spiritul contestatar din mai 68 nu fusese altceva decât semnul unei contrarevoluții, desigur libertare în moravuri, pentru a camufla mai bine asaltul asupra societății. Însă chiar la începutul acestei perioade de umbre și miraje, găsim un op vizionar semnat de Michel Clouscard. În 1973, el scrie pamfletul „Neofascismul și ideologia dorinței”. E prima sa lucrare de după o monumentală istorie a claselor sociale în Franța, „Ființa și codul” (1972), o decriptare marxistă a apariției și evoluției nobilimii și burgheziei. În ciuda caracterului său punctual, broșura anunță începutul unor analize asupra structurărilor societății contemporane, din care cea mai populară va fi „Capitalismul seducției” (1981). Citește în continuare →
Ce mai rămâne din Mai ’68 (intro)
Argument
Se împlinesc 50 de ani de la mișcările protestatare din 1968. Două sunt perspectivele din care aceste evenimente pot fi considerate într-adevăr epocale:
-
ele au marcat, mai întâi, nașterea „Noii Stângi”: altfel spus, abandonarea vechiului subiect politic (clasa) și a reprezentanților săi tradiționali (partidul, sindicatul) și afirmarea, în schimb, a unei multitudini de identități politice marginale, particulare și eminamente non-universalizabile, a căror bătălie politică se desfășoară mai curând pe terenul suprastructurii și în jurul recunoașterii culturale, juridice și simbolice a diferenței;
-
în al doilea rând, ¢68-ul este și nașterea a ceea ce s-a numit „noul spirit al capitalismului” prin care paradigma fordistă-axată pe munca de fabrică și relațiile sale specifice de producție-își pierde treptat din importanță odată cu deplasarea structurală înspre sectorul de servicii (preponderent financiar și informațional), cu accentul său pe „munca imaterială”, flexibilitate, creativitate și „post-materialism”.
Se împlinesc, așadar, cincizeci de ani de când imaginația e și la putere, dar și în opoziție. Citește în continuare →
Claudiu Gaiu – Pentru Europa (IV)
Final 25, Avenida Norte, Sede Universidad Nacional de El Salvador, San Salvador
28 octombrie 1980
La începutul anului universitar şi sfârşitul sezonului ploios, un grup de studenţi americani se opresc la Universitatea din San Salvador, aducând calculatoare oferite cu generozitate de Biserica Presbiteriană din Tucson. În ciuda unui drum obositor şi a zăpuşelii tropicale, tinerii încep fără zăbavă să transporte cutiile grele spre scările vechii instituţii iezuite, supravegheaţi de forţele armate locale care ocupau clădirea de mai bine de un an. Unul dintre ei, cu cămaşa în carouri leoarcă şi încurcându-şi picioarele într-o pereche de huarache, oferta de nerefuzat a unui papucar desculţ din aeroport, scapă cutia pe dalele de piatră. Zgomotul de sticlă şi metal nu lasă loc de optimism. Aparatul – ţăndări, iar privirea hamalului de ocazie conţine mai multă dezamăgire decât poate cuprinde Sistemul Solar. Citește în continuare →
Claudiu Gaiu – Pentru Europa (3)
