Dan UNGUREANU – Americanii apocaliptici

dan-ungureanu

irub ana ilippima pihi babka.
Intră în arcă şi închise uşa.
Ghilgameş

O creştinare superficială

Popoarele germanice au fost creştinate tardiv şi cu forţa. Invaziile barbare din Scandinavia au adus o pătură conducătoare germanică în Galia, francii, în Spania, vizigoţii, şi în Italia, longobarzii. Regii germanici din Europa s-au convertit strict din motive practice: populaţia era deja creştină, apăreau posibilităţi de căsătorii – alianţe dinastice – cu Bizanţul creştin. Iar Biserica – episcopii, preoţii, abaţii, călugării – folosea drept birocraţie, era utilă ca administraţie.

În nord, în Scandinavia, creştinarea a fost şi mai tardivă, şi a fost făcută de regi pentru a crea sau a menţine alianţe cu regii germanici din Europa continentală. Ea a fost o creştinare superficială şi strict ceremonială. Olaf al Norvegiei a creştinat ţara distrugând temple păgâne şi idoli, torturând şi ucigând oponenţii păgâni. E evident că o religie impusă prin teroare nu poate cuceri conştiinţele. Trecerea scandinavilor de la invaziile ucigaşe vikinge în Europa de sud la o existenţă paşnică nu se datorează creştinării, ci datorită faptului că toate ţările Europei de apus au sfârşit prin a fi conduse de alţi scandinavi.

Anglo-saxonii s-au creştinat lent, cu numeroase reveniri la păgânism după moartea câte unui rege creştinat. În 1534, grasul şi relativ antipaticul Henric al VIII-lea e declarat de către Parlament şef al Bisericii anglicane, urmat de ceilalţi regi scandinavi care se declară şi ei conducători ai Bisericilor locale. E, grosso modo, acelaşi fenomen ca cel din Arabia, unde conducătorii tribului banu-Saud creează o schismă religioasă în scop de dominaţie politică. 800 AD-1500 AD, şapte secole, aceasta e durata scurtă în care Anglia şi ţările scandinave participă la creştinismul universal.

Creştinismul celtic absoarbe fondul magic al religiei celtice. La popoarele germanice, religia veche germanică rămâne, reprimată, în subconştient.

 

Religia păgână reapare

Halloween, zombies, vampiri: reîntoarcerea morţilor pentru a-i teroriza pe cei vii e o obsesie anglo-saxonă veche şi care răbufneşte în cultură din timp în timp: moda goth, moda emo vin din această veche obsesie pentru moarte.

Pasiunea pentru morbid şi moarte pare a începe cu Macbeth, care rămâne izolat. Urmează Horace Walpole, cu Castelul din Otranto, care deschide curentul literaturii gotice, macabră şi morbidă, şi, în ultimă instanţă, inaugurează literatura horror şi filmele horror.

Frankenstein, de Mary Shelley, Dracula, de Bram Stocker, Straniul caz al dr. Jekyll şi Mr. Hyde de R. L. Stevenson, şi toată opera lui Stephen King – toată literatura de groază e anglo-saxonă.

Frankenstein e atât de esenţial pentru cultura anglo-saxonă, încât se află pe prima pagină a sitului de căutare a frecvenţei cuvintelor în toate textele anglofone, N-Gram.

americanii apocaliptici

Filmele horror sunt şi ele predominant anglo-saxone. Nosferatu de Murnau e bazat pe Dracula al lui Bram Stocker. Cabinetul dr. Caligari e şi el german; dar primele filme horror germane sunt şi ultimele. (Ulterior, germanii s-au specializat în horror-ul real, angro, fără butaforii, fără manechine, cu mitraliere reale, puşti reale, crematorii reale, sânge real, şi un doctor Mengele real, coproducţie germano-austriacă). Din anii 1930, centrul filmelor horror se mută în America, cu Bela Lugosi şi Boris Karloff.

Sfârşitul lumii

În Edda veche, sfârşitul lumii începe cu Fimbulvetr, iarna Fimbul, iarna cumplită dinainte de Ragnarök, bătălia-masacru de la sfârşitul lumii, urmată de potopul final.

La englezi, insularitatea, tradiţiile, rutina monarhică au atrofiat temerile apocaliptice, ceaiul a anesteziat panica atavică. Ele revin la americani.

Al doilea amendament al Constituţiei, care le dă americanilor dreptul de a purta arme, e un caz interesant, semantic vorbind. Autorii Constituţiei americane aveau în minte oroarea cetăţenilor de a caza soldaţi ai armatei britanice, şi atunci au văzut soluţia în înlocuirea armatei stabile, permanente, cu miliţii, cetăţeni înarmaţi care pot fi convocaţi în caz de nevoie. În cele două secole următoare, SUA s-a dotat cu o imensă armată stabilă, cu baze militare pe toate continentele, CIA şi FBI asigură servicii de poliţie rapide şi eficace. Indienii au fost exterminaţi, iar cele două ţări vecine, Mexicul şi Canada, sunt mici, paşnice, ne-periculoase. Rostul înarmării cetăţenilor, aşa cum putea fi conceput în vremea redactării Constituţiei americane, a dispărut. Americanii au dat dreptului de a purta armă un alt sens, cu totul neprevăzut în legi: sensul de auto-apărare. Or auto-apărarea nu e necesară decât într-o lume nesigură, şubredă, cu un stat slab şi incapabil.

Imaginar, americanii locuiesc într-o lume periculoasă. Individual, ei pot fi oricând atacaţi de infractori, hoţi sau tâlhari. Colectiv, Statele Unite sunt o ţară şubredă.

E simptomatic faptul că tocmai în SUA, ţara cea mai stabilă şi mai puternică a lumii, imaginaţia colectivă creează atacuri distrugătoare. Mars Attacks, Godzilla, Independence Day: marţienii, iarna planetară, Godzilla, asteroizi, diverse pandemii atacă planeta (în film: Statele Unite) care, după lupte necruţătoare, e, desigur, salvată.

Literatura de groază, filmele de groază, filmele despre sfârşitul lumii nu sunt simpli tropi literari – cel puţin, nu în SUA, ci aluzii la temeri profunde ale americanilor. Doar în SUA, o lectură la radio a Războiului lumilor (alt atac al marţienilor) a lui H. G. Wells a dus la panică reală.

Teama de sfârşitul lumii, de colapsul instituţiilor de stat (sau: neîncrederea în stat, văzut adesea, de conspiraţionalişti, ca o instituţie nedemocratică) au creat, în America, obsesia autonomiei individuale, omul care rezistă prin propriile forţe şi îşi apără familia şi casa de haosul final care se apropie.

Doar Statele Unite, spre deosebire de restul ţărilor occidentale, au preppers, oameni care, individual sau în grupuri, se pregătesc pentru marele dezastru (Blast from the past e un film despre preppers) şi miliţii, grupuri de cetăţeni înarmaţi care formează armate ad-hoc – de luptă contra guvernului federal, sau în caz că guvernul federal se prăbuşeşte. Biserica mormonă a inclus temerile apocaliptice în propria doctrină – mormonii sunt sfătuiţi să aibe rezerve de mâncare pentru trei luni.

Timothy McVeigh, Waco, Unabomber, cele câteva zeci de mii de membri ai unor asociaţii paramilitare, toate acestea fac parte din îngrijorarea contradictorie şi paradoxală a americanilor: fie că guvernul federal e un pericol (şi trebuie combătut), fie că guvernul federal e slab, şi că haosul generalizat e iminent.

Mişcarea cetăţenilor suverani

Nu are echivalent în alte ţări, şi e o mişcare tipic americană. Ideologia cetăţenilor suverani e de a nu accepta impozite, amenzi, şi de a nu accepta autoritatea statului federal american în general. O parte din ei refuză sau aruncă orice acte federale – numărul de Securitate Socială, permisul de conducere, contractul de căsătorie, certificatul de naştere – toate acte emise de guvernul federal, a căror utilizare implică recunoaşterea legitimităţii statului.

Siturile de preppers îşi pregătesc membrii pentru o situaţie de colaps al statului, în care banii nu mai funcţionează, ci sunt înlocuiţi de troc, fără surse de curent electric. Preppers au rezerve de hrană şi apă pentru un an, doi înainte, combustibil, şi, desigur, arme ca să-şi apere hrana de cei care nu vor avea nimic şi vor ieşi la furat.

Man vs. wild, seria TV a actorului Bear Grylls, reprezintă, pentru spectatorii europeni, sfaturi practice de supravieţuire pentru turişti pierduţi în sălbăticie. Pentru spectatorii americani e vorba de lecţii de supravieţuire atunci când statul se va prăbuşi: lumea întreagă va fi o sălbăticie în care vor supravieţui doar cei mai pregătiţi.

Survivalists, preppers, militias, toate aceste grupuri sunt, cum am spus, pregătiri pentru situaţia de haos care va urma prăbuşirii statului. Statul fiind prăbuşit, toţi aceşti survivalists îşi vor atinge ţelul ne-declarat, acela de a fi cetăţeni suverani. Haosul e ultima formă de libertate. Survivalists, de fapt, nu se tem de prăbuşirea şi dezagregarea statului, ci o aşteaptă cu plăcere subconştientă. Cowboy-ul Marlboro şi filmele despre Far West descriu exact această situaţie, o lume în care statul încă nu există, o lume haotică, în care rezistă doar omul dur, independent, puternic, o lume în care te foloseşti zilnic de pistol. Filmele despre gangsteri şi mafioţi participă, mai de departe, la aceeaşi simbolistică, la aceeaşi mitologie: gansterul, mafiotul, Godfather, familia Soprano, sunt duri fără stăpân, învăţaţi să supravieţuiască în afara societăţii, a legilor şi a moralei, într-o lume a lui ucide sau fii ucis.

Gangsteri şi mafioţi care, desigur, folosesc zilnic pistolul.

Idealul american de locuire nu e oraşul. Metropola cu zgârie-nori e, poate, tipică iconic pentru Statele Unite; dar ea nu corespunde idealului americanilor: acesta e ferma izolată, la ţară. Personajul arhetipal american este homesteader-ul, fermier auto-suficient care are un ranch izolat undeva departe: fără vecini, deci obligat să fie independent, fără guvern care să-i înăbuşe libertatea. Idealul americanilor e unul centrifug.

Ficţiune, simbol, ideal

Spre deosebire de toate celelalte popoare din lumea occidentală, la americani se şterg limitele dintre ficţiune, simboluri şi idealuri.

Ficţiunea reprezintă temerile şi idealurile americanilor (care sunt unul şi acelaşi lucru): mafiotul, gangsterul, cow-boy-ul din Far West, omul izolat care rezistă iernii finale a Apocalipsei, marii pandemii, căderii asteroidului, invaziei marţienilor.

În orice altă ţară, am putea spune că e vorba doar de ficţiune: dar miliţiile, grupurile paramilitare, preppers, cei care se pregătesc pentru prăbuşirea statului, când banii nu vor mai avea curs, nu va mai fi electricitate şi societatea va cădea în bellum omnium contra omnes – toate acestea ne spun că americanii nu percep ficţiunea ca ficţiune, ci ca întruchipare a unor rele plauzibile. Cutremurele din California, revoltele negrilor, uraganul Katrina nu sunt simple accidente sau catastrofe naturale pentru americani, ci semne premergătoare ale marii răsturnări, prăbuşirea statului şi colapsul tuturor instituţiilor.

Există o trecere lină de la cetăţenii suverani, care nu acceptă existenţa statului federal, la survivalists, la grupurile para-militare de auto-apărare, la sudiştii din fostele state ale Confederaţiei pro-sclavagiste care arborează steagul Confederaţiei – nu în primul rând din nostalgie pentru sclavagism, ci din nostalgie pentru cei care au luptat contra statului federal, până la cetăţenii americani preocupaţi de dreptul de a purta armă, şi de pericolul de a pierde acest drept. Amish şi mennoniţii sunt două grupuri izolate de protestanţi germani, care trăiesc din agricultură şi resping serviciul militar, electricitatea şi progresul tehnologic. Ele pot părea marginale, dar, într-un anume sens, reprezintă esenţa şi idealul americanilor: grupul mic de oameni auto-suficienţi. Socialmente par marginali: simbolic, ei întruchipează idealul american prin excelenţă.

Anti-intelectualismul american, descris pe larg de Robert Hofstader, are rădăcini mai adânci. Anti-intelectualul e, desigur, un om de acţiune, un om practic, opus intelectualului care nu face decât să gândească. Dar anti-intelectualul e, totodată, un om opus negocierii şi socializării. Taclalele nu sunt bărbăteşti. Oraşul e cosmopolit, ne-american.

Un sfert din americani se mută într-alt oraş într-o perioadă de 5 ani. Nivelul de coeziune socială e destul de limitat. O persoană care a trăit în aceeaşi localitate şi în acelaşi cartier toată viaţa are o încredere socială mai mare. Pentru cineva care s-a mutat recent, vecinii sunt nişte străini. În care nu poţi avea încredere. Mai bine îţi cumperi pistol.

Statul demonic

Teoria conspiraţiei se numeşte, generic, orice explicaţie a unor acţiuni publice ale guvernului (de obicei american) sau a unor evenimente şi procese aparent spontane şi naturale, prin motive ascunse, secrete, nelegitime, ale unui grup închis şi compact, ne-ales prin alegeri libere. S-a spus, adesea, că promotorii teoriei conspiraţiei sunt marginali paranoici; dar există elemente ale teoriei conspiraţiei care au pătruns şi în rândul publicului larg.

Szász Tamás a publicat în 1961 The Myth of Mental Illness urmată după zece ani de The Manufacture of Madness. Ideea cărţii e că bolile psihice nu există, că nebunia nu există. Schizofrenul, maniacul, paranoicul e doar un rebel anti-conformist. Psihiatrii sunt nişte agenţi ai statului puşi să-i vâneze, prindă şi închidă pe non-conformişti, care, fundamental, ar trebui lăsaţi în pace. Psihiatrii nu sunt nişte medici ca oricare alţii, ci nişte agenţi ai statului care controlează comportamentul cetăţenilor, şi care-i închid pe cei originali şi nesupuşi. Psihiatrii, spune Szász, nu sunt medici, ci un fel de gardieni de puşcărie. Dacă nu doresc să fie trataţi în spitale psihiatrice ( închişi în balamucuri, după expresia lui Szász) atunci nebunii trebuie lăsaţi în pace. Nebunii sunt – zice el – evreii, ţiganii, vrăjitoarele vremilor noastre, un grup stigmatizat fără motiv, hăituit de majoritatea neînţelegătoare. Succesul lui Szász s-a datorat faptului că a plăcut şi stângii şi dreptei: 1961 inaugurează deceniul flower power, al hippioţilor, make peace not war, tineri trăind liberi din salariile părinţilor, salarii bune ale unei economii fără şomaj, a unei economii care duduia. Hippies erau bucuroşi: uite, nebunii sunt nişte non-conformişti ca noi, daţi-le drumul din acele puşcării pe care le numiţi spitale psihiatrice, din acele lagăre de exterminare. În 1961, negrii încă n-aveau drepturi civile. Lupta pentru emanciparea pacienţilor psihiatrici părea a face parte din aceeaşi mişcare de emancipare generală. Erau bucuroşi republicanii, care l-au chemat să dea o depoziţie în faţa Congresului: Szász le explica frumos că acele lagăre naziste, acele puşcării numite „spitale psihiatrice” unde sunt ţinuţi fără voia lor nebunii trebuie desfiinţate, iar nebunii lăsaţi în libertate. Republicanii se bucurară: iată un om care detestă risipa bugetului federal! Să-i eliberăm pe aceşti excentrici care au tot dreptul să se bucure de libertatea de exprimare ca şi restul!

Inspirat de curentul anti-psihiatric, Ken Kasey scrie în 1963 One Flew Over the Cuckoo’s Nest, Zbor deasupra unui cuib de cuci, despre un mic infractor care se declară nebun ca să ajungă într-un spital psihiatric. Spitalul se dovedeşte un azil odios, în care nebunii, nişte nătângi benigni, sunt controlaţi de o asistentă-şefă totalitară. Eroul principal sfârşeşte lobotomizat. Filmul, făcut în 1975, a avut un succes imens în SUA şi apoi în lume: personajul principal simboliza omul strivit de instituţiile totalitare ale statului – orice stat e totalitar, orice instituţie a statului e totalitară. Nonconformistul e victima instituţiilor. Care nu pot să-i înţeleagă dorinţa de libertate. Nebunii sunt ultimii eretici persecutaţi.

Succesul anti-psihiatriei a fost doar unul mediatic şi de scurtă durată, dar succesul piesei de teatru, şi apoi al filmului Zbor deasupra unui cuib de cuci a fost durabil.

E adevărat că, în secolele XVIII şi XIX, unii soţi odioşi au reuşit să-şi interneze soţiile nedorite în spitale psihiatrice. E adevărat că în închisorile pentru deţinuţi bolnavi mintal, aceştia sunt înfometaţi şi ucişi până azi ( Madness, Eyal Press, în New Yorker, 2 mai 2016).

Dar e falsă ideea că psihiatria e doar o formă de hegemonie a statului strivitor asupra unor excentrici benigni. Anti-psihiatria participă la moda libertariană a anilor 1950: sunt anii paranoii anti-comuniste a senatorului McCarthy şi anii în care Ayn Rand, acest Sienkiewicz melodramatic al dreptei, publică Atlas Shrugged, acest Ben Hur al libertarianismului.

Statul, zice Ayn Rand, e o povară, oamenii trebuie să fie independenţi, să trăiască independenţi. Anti-psihiatria e o branşă a libertarianismului, iar libertarianismul e doar o sistematizare ideologică a visului americanilor de a fi cow-boy independenţi. Pentru Ayn Rand, pentru paranoia ei persecutorie, descoperitorul focului a fost ars pe rug, descoperitorul roţii a fost tras pe roată: toţi descoperitorii sunt ucişi de gloata ignară. Altruismul e o boală, solidaritatea e o prostie, scrie această eroină a individualiştilor americani.

Există analize bune ale personajelor de cartoons interbelice: Superman, Batman, Tarzan – ca personaje mitice. Am adăuga aici o notă de subsol: Tarzan, desigur, e oglindirea lui Adam, omul pur natural, dar Tarzan reprezintă, în cheie minoră, omul care trăieşte liber, independent, fără stat.

Băieţoşenia

 (David Kirby, Boyishness in American Culture. The Charms and Dangers of Social Immaturity, Lewiston, 1991) e caracteristica cea mai însemnată a americanilor: băieţoşenia înseamnă inocenţă şi cruzime. Orice copil de pe faţa pămîntului se joacă de-a cowboyii şi indienii pînă la paisprezece ani; americanul îşi păstrează pistolul şi ca adult. Pentru un puber, ceea ce nu rezolvi cu o mitralieră, rezolvi cu o bazooka, şi ce nu rezolvi cu o bazooka, rezolvi cu bomba atomică. Trump este preşedintele pueril al unui popor pueril. E un om care n-a citit nici o carte în ultimii treizeci de ani, care n-are nici o carte în vasta sa casă. Şi care ia decizii impulsiv, on a gut feeling, cum o mărturiseşte în diverse interviuri.

Anti-intelectualismul

Ca toţi americanii, e anti-intelectual. N-are opinii articulate, ci are umori. Are obsesii şi ruminaţii – a susţinut opt ani de zile că Obama nu s-a născut în Statele Unite. Impulsivitatea, violenţa, deciziile impulsive sînt tot atîtea trăsături ale pubertăţii.

Modelul american ultim este Rambo sau Conan barbarul, sau cow-boy-ul, omul cu arma, în mijlocul unui teren ostil, care îşi face singur dreptate. Atunci cînd un popor întreg se închipuie Rambo, nu e de mirare că negocierile internaţionale sînt prea complicate, deciziile ONU ridicole, şi singură acţiunea militară unilaterală e bărbătească. Dintre toţi preşedinţii americani, Carter , singurul negociator, a părut cel mai slab – deşi e mult mai complicat să obţii o strîngere de mînă între duşmani decît să lansezi bombe în Libia. Politica internaţională a SUA e maniheistă (băieţii buni-băieţii răi) în pofida complexităţilor din realitate. Limbajul diplomatic e plicticos şi ne-bărbătesc, nu poate fi transmis pe CNN la ore de vîrf.

Americanii suferă de sindromul băieţoşeniei: atenţia puberilor nu poate fi reţinută de probleme pe termen lung: problemele mediului, ale poluării, încălzirea climei sînt probleme pe care americanii nu le pot. Trump are înţelegerea, atenţia şi vocabularul unui copil de doisprezece ani. Problema climei nu e importantă; dar ea face parte dintr-un set de probleme, problemele pe termen lung, pe care americanii în general, şi republicanii în special, sînt incapabili să le înţeleagă. Bill Clinton a lăsat Statele Unite cu un surplus bugetar; preşedintele Bush, cu cele două războaie din Irak şi Afghanistan, a creat o datorie publică imensă. Şi nu Trump este preşedintele care va reduce datoria publică a SUA.

Protestantismul american îi învaţă să fie agresivi şi independenţi pentru ca să reuşească în viaţă, şi să nu le pese de cei săraci; sărăcia este datorată, în concepţia protestantă, lenei şi imoralităţii. Această mentalitate contribuie la scăderea solidarităţii în societate, scade coeziunea familiei. Succesul, în concepţia americană, este individual. „Self-made man” omul care a reuşit prin forţe proprii, e modelul uman american. Faţa ascunsă a acestuia e mai puţin strălucitoare: reuşita scuză mijloacele („nu mă întrebaţi cum am făcut primul milion de dolari”) şi deci hoţii neprinşi devin membri respectabili ai societăţii; cei care nu au reuşit – şi sînt cei mai mulţi, fiindcă locuri pe podium sînt puţine – trebuie să se mulţumească cu o viaţă măruntă şi să se simtă vinovaţi, ori să se prefacă a fi reuşit. Nimeni nu i-a reproşat familiei Kennedy faptul că s-a îmbogăţit din contrabanda cu alcool, în timpul Prohibiţiei, şi nici, mai tîrziu, legăturile cu mafia, deşi faptul că mai toţi membrii familiei au sfîrşit împuşcaţi putea da de bănuit.

Tarzan, cow-boy-ul, self-made man şi educaţia

Ideea de self-made man, om realizat prin puterile proprii, este incompatibilă cu cultura şi cu educaţia. Nimeni nu poate deveni astrofizician prin eforturi proprii. De aceea, cercetarea ştiinţifică americană face parte din alt univers mental şi din alt set de valori decît cele ale Americii majoritare. În Statele Unite, cercetarea ştiinţifică are ca motor cercetători evrei, indieni, chinezi. Structurile familiale ale acestor popoare valorizează coeziunea familiei, sunt medii în care tânărul sau tânăra îşi poate continua studiile; părinţii WASP sunt mai bucuroşi dacă tânărul pleacă la 18 ani să prăjească hamburgeri.

Un self-made man, în societatea americană, fiind liber, independent şi autonom, nu va suferi de loc în cazul prăbuşirii statului şi instituţiilor sale, ba, dimpotrivă, haosul îi va permite să-şi arate pe viu cunoştinţele practice.

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2017, pp. 88-91]

 

Un comentariu

  1. „Popoarele germanice au fost creștinate […] cu forța”
    „Regii germanici din Europa s-au convertit strict din motive practice: populaţia era deja creştină, […]”
    Cine a convertit forțat populația înaintea convertirii regilor?

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.