Iulian BOLDEA – Critica – formă de ironie

boldea2

Contribuţiile critice de cea mai mare pregnanţă ale lui Ştefan Cazimir se relevă în studiul operei lui Caragiale, operă studiată cu minuţie, într-un registru analitic ce se impune prin rigoare şi aplicaţie, dar şi printr-o indiscutabilă încărcătură empatetică, de identificare afectivă şi electivă cu textul abordat. Alex. Ştefănescu conturează un portret sugestiv, pitoresc, riguros exact al criticului Ştefan Cazimir, subliniind bonomia, gravitatea jucată, turnura ironică şi subtilitatea, considerându-se că autorul atâtor impecabile exegeze caragialiene este un „personaj inclasificabil şi derutant, care îşi rosteşte glumele cele mai trăznite pe un ton grav şi având o privire fixă”, un om „delicat şi prietenos, capabil să devină pe neaşteptate caustic”, un „extraordinar de bun cunoscător al istoriei literaturii române atras însă mai curând de jocurile de cuvinte decât de solemnitatea comunicărilor ştiinţifice”. De altfel, Gheorghe Grigurcu consideră că „zâmbetul” şi „absolvirea” redau cel mai bine profilul temperamental al criticului, ale cărui pagini s-ar caracteriza printr-un „moralism amuzat-comprehensiv”.

Definind universul comediilor lui Caragiale, criticul află mereu nota particulară dominantă, trăsătura definitorie care le conferă identitate şi amploare estetică şi expresivă: „Ca o trăsătură comună primelor două comedii caragialeşti se poate reţine faptul că ele întreprindeau studiul vanităţii în cadrele fixate acesteia de mediocritatea situaţiei sociale. Prin abordarea unei zone mai înalte, aceea a elitei politice provinciale, Scrisoarea pierdută marchează o schimbare şi îmbogăţire a perspectivei, prilej de a descoperi aspecte şi semnificaţii noi. Dacă la personajele comediilor anterioare posibilitatea şi dorinţa de a-şi depăşi mediul erau limitate sau inexistente, condiţia eroilor Scrisorii pierdute se distinge, dimpotrivă, printr-un acces mai liber la treptele superioare ale ierarhiei social-politice şi legat de aceasta printr-o puternică dezvoltare a instinctelor de parvenire. În O noapte furtunoasă, vanitatea ne apăruse mai ales ca automulţumire. În Conul Leonida, ca autoînşelare. În O scrisoare pierdută, ea devine cel mai adesea sinonim cum ambiţia. Această pornire, pe care Noaptea furtunoasă o prezentase numai în infrastructura unor personaje, ocupă acum primul plan al atenţiei, deoarece noul cadru a făcut din ea corolarul mai tuturor vanităţilor individuale şi mobilul de bază al întregii acţiuni. Pentru desfăşurarea ei, momentul ales de Caragiale a fost în chip necesar unul de maximă încordare a ambiţiilor, care se măsoară şi se definesc reciproc, stabilind o dată cu aceasta cele mai însemnate repere de caracter”.

Caragiale. Universul comic (1967) este un studiu aplicat şi riguros în care I.L. Caragiale e încadrat în genul proxim al comediografiei, oprea fiind examinată atât prin orizontul ei tipologic, cât şi din unghiul resurselor stilistice şi expresive. O noapte furtunoasă e percepută de critic ca o comedie a „vanităţilor satisfăcute”; de asemenea, naratorul este privit ca protagonistul de cea mai autentică speţă al momentelor şi schiţelor. Insistând asupra „clasicismului” lui Caragiale, Ştefan Cazimir acordă atenţie amplă artei literare, stilului, preciziei expresiei şi ordinii compoziţionale ce caracterizează opera caragialiană, elemente în care transpar accentele de clasicitate ale autorului Scrisorii pierdute. Cartea Tensiunea lirică (1971) porneşte de la premisa că tensiunea este starea privilegiată, originară a lirismului, stare ce se configurează prin intermediul jocului contrastelor, al opoziţiilor relevante, al antinomiilor cu valoare simbolică. Din această perspectivă, criticul descrie câteva opoziţii pertinente (imanent/transcendent, etern/efemer, cosmic/uman etc.). De asemenea, Ştefan Cazimir relevă rolul şi funcţionalitatea estetică a unor elemente gramatical-stilistice relevante, precum conjuncţiile adversative, evidenţiind de asemenea funcţia stilistică a timpurilor verbale. Evident, diferitele tipuri de tensiune au darul de a conduce la o gamă destul de diversă a tipurilor de lirism (lirismul absenţei, al aşteptării, al aspiraţiei etc.). Stelele cardinale (1975) e o carte fundamentată pe patru metafore esenţiale ale poeziei lui Eminescu (gândirea, visul, cântecul şi plânsul). Sensurile, relevanţa imaginativă şi amploarea simbolică a unor astfel de „stele cardinale” sunt analizate cu minuţie: gândirea este, de exemplu, asimilată naşterii, fiind întruchipată în trei ipostaze (demon, monarh, mag). În acelaşi timp, visul este învestit în lirica eminesciană cu o funcţie creatoare incontestabilă, mai ales în poeziile de dragoste. Muzica şi cântul au, în viziunea lui Ştefan Cazimir, incontestabile valenţe orfice, plânsul fiind perceput ca un simbol al conştiinţei tragice eminesciene. În Pygmanolion (1982), criticul realizează o analiză comparativă a celor două mituri fundamentale, pe baza unor asociaţii şi corelări care sunt justificate şi relevante printr-o demonstraţie argumentată, lipsită de reverberaţii emfatice. În Nu numai Caragiale (1984), Ştefan Cazimir sugerează faptul că sursa umorului e de ordin psihologic, nu etic, operându-se totodată şi o distincţie fermă între atitudinea satirică şi cea umoristică: „Satiricul e un spirit absolut, avid de perfecţiune, dezolat şi împins spre mizantropie de faptul că nu o află nicăieri (…). Umoristul e un spirit tolerant şi sceptic, convins că imperfecţiunile sunt inerente naturii umane, dispus aşadar să le recunoască în el însuşi şi să le ierte celor din jur”. Alfabetul de tranziţie (1986) reuneşte eseuri cu conţinut eterogen, în care sunt valorificate instrumente şi metode ale istoriei literare, ale sociologiei, ale istoriei mentalităţilor sau ale teoriei receptării. Teoria „formelor fără fond” este explorată dintr-o altă perspectivă decât cea maioresciană. Ştefan Cazimir consideră că, în perioada 1830-1860, imitaţia nu a fost în relaţie de antinomie cu spiritul naţional. Demn de interes este modul în care sunt percepute transformările de mentalitate, percepţie psihologică sau sociologică provocate de „duhul imitaţiei”, în vestimentaţie, modă, mobilier, educaţie, considerându-se că aceste modificări sunt variabile, în funcţie de sex, vârstă, rang social etc. Ştefan Cazimir argumentează, de asemenea, rolul creator al formelor, capacitatea acestora de a genera noi coordonate, superioare, ale fondului.

În I.L. Caragiale faţă cu kitschul (1988), după ce defineşte, pe urmele lui Abraham Moles, kitschul, ilustrându-l cu exemple din artele plastice şi din literatură, criticul analizează, din această perspectivă, opera lui I.L. Caragiale, considerând că omul-kitsch se defineşte prin ipostazele moftului, care conferă viabilitatea şi coerenţă întregii construcţii literare caragialiene. Varianta cea mai viabilă a omului-kitsch este Moftangiul, caracterizat de tendinţa de uniformizare: „În sfera socială, entropia devine sinonimă cu uniformizarea indivizilor, ştergerea deosebirilor, instalarea banalităţii şi mediocrităţii colective”. Definiţia omului-kitsch este, crede Ştefan Cazimir, un „inventar de absenţe, lipsă de personalitate, lipsă de relief, lipsă de consecvenţă, lipsă de caracter”. Omul caragialian stă, cum notează criticul, sub semnul unui „balans specific între planul ficţiunii şi cel al vieţii”. Râsete în parlament (1994) conţine texte ocazionale care concentrează experienţa parlamentară a autorului, într-un stil degajat, marcat de inflexiuni ale satirei, ironiei şi autoironiei. Savuroasă este şi cartea autobiografică Ştefan Cazimir (2006), în care criticul îşi recapitulează episoade ale propriei existenţe, la persoana a treia, punând la contribuţie mărturii, documente oficiale, extrase din presă, notaţii de jurnal, într-un dosar auto-biografic care e şi o parodie a unei investigaţii ştiinţifice din sfera istoriei literare. Expresivitatea frazării, obiectivitatea rece, fascinaţia umorului bine dozat, bravura simulată, arta ludică a ironiei şi autoironiei, pasiunea argumentării şi a focalizării detaliului relevant, sunt doar câteva dintre particularităţile unui stil critic de neostenită originalitate în peisajul, adesea arid, lipsit de relief sau inconsistent, al cercetării literare de la noi.

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2017, pp. 180-181]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s