Poeme de Cassian Maria Spiridon, Tudor Crețu, Marian Dopcea, Ștefan Ivas și Ovidiu Komlod

Cassian Maria Spiridon

cassian

e ora cînd Soarele poate fi vizitat

se lasă privit de noi muritorii

culcat în mantie roşă

lasă răcoarea să ne cuprindă inimi şi speranţe

cu-nţelepciunea celui care părăseşte

            pentru o zi sau pentru totdeauna

ale noastre vieţi

întregul lui cuprins

            se subţiază

îşi pierde felie cu felie

            din lumină

nu rămîne decît o stinsă

            văpaie violetă

cotropită de-nserare

viaductul îşi întinde umbra

            în coloane

                        capiteluri diferite

toate născocite

            în aşteptarea Lunii

a iubitei furate de un

                        vapor roşu

* * *

tu ierţi păcate

            la care nici gîndim

noi am văzut

            albele porţi

prin care se intră în păcat

ce-nfricoşată aventură

            sub anatema veşniciei

Tu iartă

            că încă te-nţelegem

acum trăim

            înconjuraţi de nori şi stele stinse

            de îngeri fără aripi

în timp ce ne-nfășoară

            o ploaie sublunară

                        de reci inimi

se umple potirul

            ne-ngăduitelor speranţe

sînt călător printre pustiuri

în umbră de sărmane schituri

            şi închinate mănăstiri

urmezi drumul de mesteceni

            supus la vîntul

                        ce suflă prin gulaguri

dau formă

te cuprinde întreagă

            cămaşa de mire

uşure peste sînii înălţaţi

cu îndrăgire

eşti protejată

            de pînza în inele de aur

te mişti

            ca un nufăr pe undele apei

larg e patrafirul luminii

            în care se scaldă

                        trupul tău tînăr

intrat în toamna tîrzie

mîinile tale frămîntă

                        aluatul clipelor

dau formă

            în platoşa iubirii

cămăşii albe de in

* * *

albastru cu albastru

            intens

pe oglinda încremenită a mării

la fel cu cel ce se-ntretaie

            la orizont

în zarea înlănţuită

de braţele viguroase

                        cu trident

în dimineaţa mohorîtă

marea-i de culoarea nisipului

cît astrul de lumină

            nu-i ridicat

doar pescăruşii sunt răspunzători

de-i albastră sau nu

întinderea abia în tremurare

            a pînzelor sărate

ne rostogolim încet

            secundă cu secundă

minut peste minut

            cu un zîmbet interior

înspre adînca vale

            plină de verdeaţă

aici

            voi clipe de cenuşă

                        cu ascuţite săbii

                                   treieraţi prin suflet

 

 

* * *

sunt verde

            sunt o iluzie

                        o sferă

în rostogolire

            printre meteoriţi şi comete

sunt mîna

            ce caută dimineaţa

printre scaieţi tomberoane

            şi palide raze

pînă cînd

            şi de unde

            atîta îndurare

pentru un suflet

            cu multe peceţi

îţi mişti coapsa

            cu paşi mărunţi

printre crenelurile minţii

            adevărată cetate sub asediu

o oaste de iluzii

            bate în porţile

ca nişte boturi de clepsidre

o tornadă de clipe

            îndrăgostite

se revarsă verde

            peste inimi

începutul cumplitului

vine

            se rostogoleşte de neoprit

începutul cumplitului

sigur

            pe lauri

pe victoria sa

nici îngerul nu-l poate

încremeni între

            hulubii vestitori

stăpînii golului

            ai văzduhului brăzdat

de sunetul de metal

cu o vibraţie ce înspăimîntă

alungă orice speranţă

în faţa cumplitului

            cine să-şi pună

pavăză pieptul

întunecate sunt lacrimile

timpului prin care străbatem

şi focul se întunecă

            îşi pierde vigoarea

abia pîlpîie/ se stinge

            cînd suflă cumplitul

e strigătul

            copilei dispărute

neaşteptat

ca avalanşa în munţii

                        încărcaţi de proaspete ninsori

în chinga albă a zilei

            cînd uitarea

va cuprinde inimi

vor amuţi şi clopotele-n schit

nu va şti

calc fără a lăsa în spate urme

îmi refuz şi umbra

            sub Lună sau al zilei Astru

mă risipesc pîn’ la cenuşă

spre a fi humă

pe-ndepărtatele

            din greu aratele ogoare

o iluzie ce-nfruntă coasa

mînuită hotărît

            ca de-un cosaş

la vremea cuvenită ierbii

de-ar fi să mă găsească

            cu dragostea în braţe

ea

            cumplita

nici nu va şti

            unde să-şi ascundă

neîndurătoarea

            ascuţita halebardă

***

                 Tudor Crețu

tudor cretu

 

Catolic. Cuvântul1

                    

                     1.

                     Prime sunt cărțile – ard, ca zăpada, la alb. (Unt abia congelat. Nimic altceva nu există. Totu-i lactat: premateria-pistă). Să pui sare nu alta, să presari ca un catolic din ce în ce mai adevărat. Iisus se scrie pe sau în, în niciun caz cu cretă. Creta sau orice altă piatră se rupe în capul mesei, l-amiaz: sângele cure din ce în ce mai treaz. E numele care irigă. Roșu-i șters, de țiglă, rouă-i – stropii au codiță, cifra e nouă, spațiul vag. Unghiul meu drag, drept, (la colțuri mă refer; știu, îmi lipsește un fel de fier) ți-aș scrie o scrisoare.

                     Ceștile goale ard și ele, ca zăpada, la alb, mențin răcoarea – goluri în gard/ pete pe-o blană de leopard.

                     2

                     Acru, aseptic ca zeama stoarsă. Visez un bețișor acrilic, o artă arsă. Interstițiul catolic. Albul, veșnic, dintre cuvinte. Metalul – lamele, tăișul – staniolul chiar. Tot ce-i transparent și fără părinte. Catolic e verdele ardent, odihnitor. E crinul ciclic, murat care se pune pe răni. Catolice sunt antenele zvelte de radio. Și inoxul, bineînțeles. Ce se ițește și, aproape caligrafic, crește. Catolică e espada ropera – inox și ea, înrouat. Lămâie să storci deasupra nu alta. Catolic e punctul care plutește deasupra turlelor ca deasupra unor i-uri cu cruce. Catolic e chiar și cyan-ul: cerul care crapă ca o crustă rece de desert. Catolică-i chiuveta picurând în catedrale, indiferent de cult. Cu azime o asculți, sub genunchi. Catolic e, mai ales, i-ul. Clopotul cu firicel și firicelul însuși. Spiritul, bineînțeles, spirtul – la fel de ardent și aproape turcoaz. Flacăra volatilă și ea. Catolic e darul cast, plicul dalb de cd. Relieful pașnic, cu pori. Pătrățelul de flipchart. Catolice sunt armamentul fiert și ustensila medicinală. Vocalele clătind gresia, sala.

                     3

                     Catolic: alb & verde. I. Metal și transparență; ascuțime, tăiș. O ardență tacită – a lichidelor, o castitate aparte – a flăcării. Darul e și aspru, și pașnic. E pătrățelul-azimă, tabelar. Plicul steriliza(n)t de cd. Catolic e șervețelul planând – îl arunci peste paharul cu creioane ca peste un șantier. AmIn se spune, deci, peste pachetul abia desfăcut de Davilos (șervețele) și zăpada de pe pervaz. Binecuvântate fie urmele împrăștiate, urmele-cruciuliță ale turturelelor.

                     4

                     Unghia tăiată e, și ea, un dar. Transparența-i bolnavă, clar. „Din tine tai, rupi și întinzi”. Un colțișor. Zăpada-i pacifică, miroase, spre mijlocu-i necălcat, a măr. Albastru. Sarea e catolică de-a dreptul. Drobul însuși, firul filmat de-aproape, pulberea din solnițe, netezită. (Sărut-o, lasă ca pe hârtia de plic o urmă. Sângerie). Imaginează-ți miezul de nucă, un creier în fapt, cu pieliță verde ca steagul Irlandei. Peste foile de flipchart (un șes rubricat) presară – detergent. Peste espada ropera, stoarce – lămâie. Eclipsa privește-o prin plasticul citric – verde, normal – găsit pe jos. Sau soarele pur și simplu, obiectele care-i seamănă: capacul de răchită, stacojiu. Felia rămasă de gref, ghirlanda.

                     5

                     Cel mai catolic cavaler a renunțat, de mult, la fier. Taie, însă, străluce – tot ca lama de brici, ca muchia de cruce. Scutul și l-a fiert în ceva verde, c-urzici. Cel mai catolic cavaler e placid, deși totul se zdrumică ca dulcele zid de nugat, ca o bomboană suptă sub pumnul lui. Sau ca un parbriz, ca orice alt desert ori briz-briz. Cel mai catolic cavaler e de staniol. Ascultă chill out, really loud, în catedrale. Armura-i picură, o ia la vale. E zen, sare – cu mielul la piept, rulează – din tren.

                     6

                     Catolică e administrația. Spiritualitatea tabelară. Catolică e crusta sintetică, abrazivă: cămașa. Țesutul aspru, auster. Catolic e miezul, cuminecat, de ecler. Și darul aspru. Catolice sunt gratiile caligrafice ale gardului, cele argintii mai ales. „Simt sângele răcindu-se cînd le privesc”. În plicul crem, crem sobru, închizi. Ceva tare, sărat. Un fel, să zicem, de strat. Lipești, rupi și întinzi. Te pleci un pic, ca-n pod, calci ca pe grinzi.

                     7

 Realul e stratul nedospit. Inscripționat și el, ca foaia de flipchart, aplicat. Acolo: spațiul cel mai îmbietor, dintre laturile corozive ale pătratului. Decupează-l, oblojește-l în căuș. Sau: sărează-l, e drumul scurt de la țesutul afazic, la lava-iaurt.

                     8

                     Catolice sunt obiectele aburite, frigorifice. „La gheață, la gheață, ca șampania, da!”.

                     9

                     Fii, Doamne, radical. Clătește, în baia de ulei, și tigva cea de cal, de pe gard. Pe pâine, -n schimb, întinde mir. Normal, de nard. Cu degetul ștanțat ca un cuțit. Hrănește copiii care au murit. Ia-i în poală, pe rând. (Burta goală le chiorăie-n gând). Învață-i să dea cu zarul – cu boabe de struguri, în loc. Prindeți-i, prindeți-i la breloc.

 Cațără-te, vrej, pe stâlpul trăsnit, rugina-i, deja, bej. Cârceii de vie-s plini până-n vârfuri de poezie, perfuzia de sânge, tirbușonul de vin. Cineva pe-aici plânge: stoarce hrean sau pelin.

                     Aceste blânde răsuciri, acest peisaj – o vegetație vedică, un vis-cofraj. Perfuzii șerpuitoare, vrejuri transparente așadar. Verdele acrișor, vârful, vreau să zic, de cârcel – e catolic și el.

                     10

                     Ce handicap, (să-l tai și pun alături, să-mi crească alt cap), că, la o turturea, de egzemplu, (ca cucul din ceas, a zbughit-o din templu), nu pot, când mă uit, să-i simt penajul pe frunte, de-a dreptul. (Ies rar la geam, ca înțeleptul). Sau ramura înnegrită pe care stă – nu pot s-o sfarm, privind-o, ca pe o zăbală, ca un mastiff. Miroase a smoală, a catastif. Văd și aud rubricat. Pielea goală, haina – toate-s un strat. Voi fi omul velin – și-n țintirim, voi sta-n cur, mă voi exfolia. Proștii se înalță – pauză, cafea.

                     11

                     Despică, Doamne, desfă-mi fermoarul, trântește-mă pe scaun, bagă-mi în ochi farul. „Spune-mi, s-aud”. Tu știi și câte muște-s strivite-n Năsăud. Cunoști efectivele, cutreieri holdele. („E duminică peste lanurile de secară”). Joci șah cu sfinții-n fiecare seară. Le faci cu ochiul, le spui ce să mute. Piesele-s negre – ale tale, mai slute. Mai beți și un vin. Din cel cu pâine fărâmițată. Puțin.

                     12

                     Catolică e hârtia nouă, curată. Stratul copt, un pic, pe piatră. Darul simplu, sărat. Catolică e și iarba – verdele dus: englez, german. Albastrul de sus, (ne)cyan. „Catedrală transparentă, te visez”, te văd cu ochiul-geamandură, obez. (Nu-mi mai prea apăr malul, cu sabia sau calul). Catolic e, bineînțeles, argintul. Și vârful peniței – simplu, suflat. Ce scrii se referă la nailonul pliat, la lumina se seră. Oțelul rece, albastrul la fel, cerneala și sângele, sângele chel. Roua – sfinții au stropi pe tâmple, nu coșuri, într-a noua.

                     13

 Catolice-s manșeta, gulerul chiar, curate ca apa, cea din pahar. Scrobit, apretat – episcopu-și scrie, pe toate, strat. Papa – ascultă și el cum picură apa. În catedrale. Se roagă – plicuri de cd, goale, sub genunchi. Reverberează cercurile-n trunchi.

                     14

                     Un dar e și frunza, cea mai simplă, deși, ca pe cruce, salata, -n piață, abia mai păstrează, -n Obor, la Răscruce, un strop de viață. Trează.

                     Apropo de vocale, Nichita e poetul-pirat. De ce? Poart-o felie de ridiche neagră – rotundă, aproape, întreagă – pe ochiul drept. (Am putea-o depune ca pe-o coroană, lâng-un nume erect). Nu-i vreo mască, papii ar purta-o, la o adică, drept bască. El vede, ca la solar, când te-ntinzi, și-un ied e purtat pe tronul de grinzi.

                     15

                     Darul foșnește ca foaia, crapă ca lemnul de arțar. Catolic e sacrul felin sau poros. Și chiar acest os, prespălat, din abatorul cu oglinzi. (Și vânătorii, tot cu degetu-au desenat, „trimbulinzi”).

                     16

                     Scriam, pe verticală, ceva ce s-a-ntâmplat, mai demult, într-o sală. Sau: scriam, vertical, schimonoseam un cuvânt, structural. Albastrul se dilua. Și mi-am dat seama: e catolic și el. Ca stropul de rouă, lichidul rebel.

                     17

                     Catolice sunt obiectele chirurgicale. („Igiena e o rămășiță a sacralității”). Albastrul care tinde-n lumina – de neon sau amiaz – spre turcoaz. Sau spre ceva spirtos, oricum. Cast, adică, și ardent. Catolic e inoxul circular al chiuvetei. Hăul în care asculți chill out. Petele de detergent, de jaguar se scurg și topesc. Miroase altfel fiara. E împărtășită și ea cu morcovel. Fiert. I se lasă pe o farfurioară, de cafea, sub câte un arbore. Văruit. Felioare mai metalice decât monezile (catolice și ele). Caste. Oranj.

                     Catolică e gheața, transparentă, de la mal. Sau armamentul. Înrouat. Pixul cu ac de siringă în vârf. Cătușele cu tăiș interior. Lama balistică de cuțit. Dăltița – muchiile-s de catăr – cu care prepari absintul. Catolică e lama de ras, ultima.

                     18

                     Catolic – galben-lime, argintiu. Catolică e Dulcinea. Napolitana Lămâița – între blaturi, în crema ei e mulată cheița.

                     19

                     Amin. Rupe o grisină și spune destin. Împarte-o. O cuminecătură pe care tu o încerci primul. Otrava – rozul spurcat – aduce a desert. De împărat. Enigma-i vocalică. Vocalele, felii, mai verzi un pic, de castraveți. Sau de ridiche neagră. Sărate. Le porți, în felul cailor, la ochi. Enigma are ceva de drob/g. O muchie măcar, un colț. Cel mai alb și tăios.

                    

                     20

                     Amin, deci, peste dalele din ce în ce mai reci. Peste țesutul pașnic – tifon de spital. Amin peste pieptul decorat de cal – se ridică, la fix, în două picioare. Amin, bineînțeles, peste sare.

____________

[1]. Poemul nu vizează, sub nicio formă și în niciun sens, catolicismul, înțeles ca orientare religioasă, bazele și mizele textului nefiind dogmatice și/ sau bisericești. Dimpotrivă, am urmărit „fișarea” trimiterilor evocatoare ale cuvântului/ dimensiunea evocatoare a sonorității sale. Strict.

                    ***

 

Marian Dopcea

dopcea

Veniţi, prieteni!

Miros bătrân, de noapte răscolită

În rituri vechi şi aprige, spurcate

De vâlvele adâncurilor toate,

Ori numai de vreo urmă de copită…

Convoiul duhurilor necurate

În vesel zbânt erotic se agită..

O zână desfrânată se mărită

Cu-un trolb – şi vorbele neruşinate

Îmbujorează chipuri parcă scoase

Din bestiarii vechi şi insolite.

Nu-i loc pentru făpturile sfioase,

Ceas nu e – pentru minţile smerite.

Veniţi, prieteni! Zorile lăptoase

Abia se scurg din ugere-obrintite.

Se scurg încet

Uneori

 M-am jucat cu timpul – precum

Se joacă puii de lup între ei…

Încet, încet am uitat să vorbesc,

Mirosul semenilor l-am uitat…

Uneori urlu la lună, prelung,

Disperat…

Un vers

Să-ncerc un vers aş vrea: Ci nu se-ndură

De mine Cel de Sus – şi iar rămân

Doar peste golu-ntunecat stăpân

Şi peste trupul răvăşit de ură.

Hulpav am fost, netrebnic şi hapsân,

Scăldându-mă-n păcat, spurcat la gură,

Nemulţumit mereu de-nghiţitură,

Poftind mereu mai mult, ca un capcân.

Un vers măcar: Justificare vie

Fărâmei mele de umanitate,

Mesaj al judecăţii ce-o să vie

Şi-o să se-ncheie cu iertare, poate –

Un vers, măcar, cu iz de păpădie,

Balsam pe inima ce încă bate.

Visul

 Câmp: De culoarea fierului. Străbat

Întinderea-i pustie – când la pas,

Când pe genunchi târându-mă, şi coate –

Fără nădejdi şi fără de regrete.

Drum fără ţintă: Lung şi blestemat,

Istăvitor şi fără de răgaz,

Cu unic rost: Să poarte-n neguri, poate,

Mişcările-mi încete… mai încete…

Resemnare

Secătuită, mintea, şi beteagă,

Leapădă-n vânt năluci. M-agăţ de ele

Gândind că mă vor duce printre stele,

Acolo unde lumea se încheagă

Înşelătoare ca un joc de iele

Ce liniştea nu-şi află noaptea-ntreagă…

Ci scuipă, în curând, pe toate cele,

Secătuită, mintea, şi beteagă.

Salomeea

S-a-ncins Irod – şi se ȋnvârtoşează

Libidinos, bătrânul, şi ridicul;

Ademenindu-i pofta, ȋncă trează,

Adolescenta-şi unduie buricul.

De mă-sa codoşită, calculează

Mişcările – spre a mări câştigul…

S-a-ncins Irod – şi se ȋnvârtoşează

Libidinos, bătrânul, şi ridicul.

S-a stins de mult lumina de amiază,

Se lasă brusc ȋn ȋncăpere frigul

Când pe tipsie capul sângerează

Şi-şi cârâie claponul cucurigul…

S-a-ncins Irod – şi se ȋnvârtoşează.

Don Quijotte

Când lumea parcă noimă nu mai are

Eşti de prisos şi tu, de bunăseamă;

Nici uriaşi, nici vrăjitori nu cheamă

Vreun muritor la dreaptă ȋnfruntare.

S-a abătut asupra-ne, infamă

Vremea cea nouă şi aiuritoare…

Cuminte şi posacă stă sub soare

Spania mea, realului dând vamă.

Lasă-mă Sancho! Nici o aventură

De-acuma nu mă mai ademeneşte –

Pe ȋmprejurul mare scuip cu ură.

Scrâşnind m-oi stinge – şi preaomeneşte

Vieţii dându-i dreapta ei măsură:

Reflexie-ntr-un ochi ce nu clipeşte.

Ce să-nţeleg

Ce să-nţeleg – din lumea asta care

Ȋşi schimbă chipul, parcă dinadins,

Din clipă-n clipă, cu neruşinare,

De-mi strigă că-am atins – ce n-am atins?

Ce să-nţeleg din lumea blestemată

Ce-mi caută vină din orice aş face?

Ȋn carnea mea, cândva nevinovată,

`Mneaei ȋnfinge ghearele dibace

Şi sfâşie – şi n-are pic de milă –

Şi râde tâmp când vede că mă doare

Şi sufăr – şi de mine-mi este silă…

Ce să-nţeleg din lumea asta care

Sub zâmbet ipocrit, de preacinstită

Fecioară-ascunde-o logică smintită?

Noaptea poetului

 

Am dat păcatului, din plin, cinstire,

Urâtului i-am dat, bacşiş, poemul –

Destinului adus-am ȋmplinire

Urmându-mi, grav şi sfidător, blestemul

De-a spune lucrurile neplăcute

Şi dureroase ce ne spurcă viaţa –

Făcute-am spus – şi-am spus şi nefăcute…

Veni-va, vreodată, dimineaţa?

Ceas greu

Ȋmi zgâlţâie pereţii nu ştiu cine –

Sau ce – şi mârâitu-i mă-nfioară –

Şi parcă simt că mă atinge-o gheară –

Şi-ngheaţă, parcă, sângele ȋn vine.

Ȋnspăimântat mă rog, ȋntâia oară,

Necunoscutelor puteri vecine –

Nu mai sfidez – ci plâng fără ruşine,

Milă cerşind – la cine-o fi pe-afară.

Prea şubred e bordeiul ce m-ascunde,

Câinii prieteni nu se mai aud –

Mă-nghite, lacom, un val de groază…

Un frig de moarte ȋn oase-mi pătrunde,

Un gând nevolnic mă poartă spre sud

Pereţii se zguduie surd…şi cedează

***

 

Ștefan Ivas

ivas 1

 

Nunta

gata ne-am luat

au bătut clopotele pentru primul sărut

 pentru ultimele anticoncepționale

ne-am pupat și ne-am îmbrățișat cu toată lumea

am strâns multe mâini ca într-o campanie electorală

înaintea popii și a primarului am promis:

  • c-o să trecem de la o facem? la încercăm?

  • c-o să ne golim unul altuia sondele la bătrânețe

seturi de pahare, vase ceramice, cuțite, mixere

storcătoare de fructe, tigăi antiaderente

cadouri ca pentru un drum lung

daruri magice pentru proba anduranței

la petrecere în volutele aparatului de fum și ceață

am deschis apetitul cu primul dans

motivele lor de bucurie au fost

motivele noastre de extaz

ne-am prefăcut dezinteresați

când am adunat plicurile cu bani

pentru că important este să vă fi simțit bine

ajunși acasă am pus buchetele de flori în oalele din bucătărie

am desfăcut plicurile am aruncat banii pe covor

ne-am dezbrăcat de hainele incomode și înainte să ne apucăm de treabă

ca într-un moment de reculegere

ne-am sărutat și ne-am lăsat furați pentru o clipă de melancolie

la gândul că toate astea n-o să se mai repete

ghearele străvezii ale aurorei scrijeleau fereastra

la lumina veiozei

ca doi complici după un jaf armat

am început să numărăm banii

50 la 50

100 la 100

500 la 500

Nu ne-am mai văzut

unde sunt serile cu marduk, nabukadnezar, cușan-rișeataim

citatele din pateric pe care mi le aruncai în urechi

ca monezile într-o fântână

unde-i lunganul cu mișcări stângace

elevul eminent, hoțul de filocalii

fiul răzvrătit, colegul binevoitor, amicul

vorbiserăm să scriem cărți împreună

să ne încuscrim

să străbatem la pas athosul și carpații

doi bărboși cu prune uscate în buzunare

în căutare de hrisoave colbuite, danii, cazanii

care stau acum și ne așteaptă uitate în poduri de mănăstiri

apoi fără să ne dăm bine seama ne-am despărțit

tu în jumătatea ta de lume

eu într-a mea

tu cu duhul

eu cu buhul

a fost seară

și a fost dimineața în care te-au cules cei de la salvare de pe stradă

după ce a dat peste tine un hyundai azera

a fost seară

și a fost dimineața când am aflat

mii de regrete tardive

păreri de rău

răzvrătiri existențiale

am umblat pe străzi și mi-am promis

c-o să fac fapte

c-o să spun vorbe

c-o să scriu cuvinte

a fost seară

și a fost dimineața în care toate s-au așezat

în făgașul lor de dinainte

când am început să mă obișnuiesc

cu senzația de regret, ciudă și vină

cum se obișnuiește limba cu un dinte ciobit

 

Lamentație pentru un Job

 

Culoare, pe care n-o să vă mai văd !

Uși, ferestre, pe care n-o să vă mai deschid !

Mâini, pe care n-o să vă mai strâng !

Nemetaforice, reale

Cum sunt

– barba lui în care și-au găsit adăpost

Câteva firimituri răzlețe de pâine

– zâmbetul lui abia mijit

– strângerea lui de mână

pe un culoar, în fața unei uși, în dreapta unei ferestre

Pereții nu s-au surpat

Ferestrele nu au căzut

Lucrurile nu au plâns

Când a trebuit să-mi semnez demisia

Învață-mă tu

Învață-mă tu cum se face

Cum se joacă un joc dinainte pierdut

Cum se câștigă lupta cu îngerul păzitor

Cum să fii iov când te simți tersit

Unde să fug? unde să mă ascund ?

Învață-mă să fac poeme

Din extrasele de cont

Ale lunilor ce vor veni

O, nepăsare tu dureros de dulce !

Ograda

 

Vreascuri, bucăți de lemn, surcele

Pene de gâscă, coșuri de nuiele

O bardă însângerată-nfiptă-n trunchi

Frunze uscate-n câte un mănunchi

O mâță oploșită sub o troacă

Năduful în răcoare să-l prefacă

Dude din dud căzute și călcate

De tălpi și de călcâie maculate

Pe-antenă zac în șir trei rândunele

Sub streașină-i un cuib fără de ele

Javra din cușcă cască, se lățește

Să ias-afară dă, se răzgândește

O groapă cu colb fin ca o făină

In care se tratează o găină

Doi ochi năuci de somnul de nămiază

Peste acestea toate goi veghează

O mână la o masă pe o foaie

Lehamitea în rime goale taie

Ca la vreo 50-60 de suflete

 

Din când în când visez și uit apoi

Un sat unde sunt oameni mai puțini decât sunt oi

De fapt îl știu. E-un loc pe-un deal, uitat,

Unde-a murit unul care s-a spânzurat,

Ce-și doarme acuma somnul printre boz și chir,

(Că nu l-au îngropat în cimitir)

E ș-o biserică acolo pe-un dâmb domol

(deși în vis parcă era și-un mall)

Icoanele ce-s roase de atâta uz

Reifică speranțe cu contur confuz

Pereții de la fum au tonuri sumbre

(E ca și cum te-ai închina la umbre)

Din fostul SMT ziduri tăcute

Au mai rămas să zică despre vremile trecute

Ca semne de progres și regresare

Carcase de tractoare ruginesc la soare

Casele mucede, în verde tencuite

Chiar din pământ subit parcă ar fi ieșite

Prin poduri știi că zac în praf, cuminți

Cărți cu poze de domnitori și președinți

La margine, nu știi de-ncepe-ori se termină,

Un lan care așteaptă o combină

***

 

Ovidiu Komlod

komlod

 

linkedIn

mi-am dorit să lucrez cu

young people serious motivated

n-am dat decât de maturi închiliţi

supărându-se una-două că eşti

young serious motivated

o iau ca pe-un afront

alaltăieri mi-am spus

în viaţa asta să nu mai aud de patron

în viaţa asta nu scapi fără să ţi se dea şi a treia şansă.

vină iarăşi momentul

            când trebuie să alegi

            trădează tot ce-ai făcut până atunci

            pentru că tot ce-ai făcut până acum

            s-a dovedit un capăt de drum

            pe care nici n-ai făcut primii tăi paşi

            mulţumindu-te să mergi pe urmele lor

            mulţumind automat că mergi pe urmele lor

            deşi porţi număr mai mare la fiecare picior

acolo cenuşa

            pe creier

în tot acest timp

susţinătorii stăteau pe câte-o altă reţea de socializare

de-o parte şi de alta a drumului

toţi detractorii dădeau share ca apucaţii.

aici momentul când vei trăda

şi nu vei şti

nici măcar tu.

 

 

QA

pe punctul să devin tester

aş fi avut salar bonuri de masă şi niciun gând

o aplicaţie lumea dormitul mâncatul

mereu să verifici totul conform cu natura

nedeviat de la normă neabătut.

(Sunt tester

dintotdeauna cat noduri în papură.)

un copil îmi ajunge

îl car pe umeri în fiecare zi

ca un căluţ de bătaie

nu îmi doresc alţii

buni să testeze non-stop că

realitatea e plină de bug-uri

întotdeauna aceleaşi

voi fi ultimul din familia mea cu acest nume

ultima versiune de nume al tatălui.

(Testez manual realitatea

asigur calitatea

vieţii strânse cu uşa.)

pipăi cu mâna mea

rezistenţa materialelor

de construit mascarada

momentul ăla

în care ai sta închis într-o peşteră

toată viaţa ce ţi-a fost dată

fără o vorbă de consolare.

                   eReader

citea mult

în ochii oamenilor teleghidaţi

prin care se înlănţuiau interminabile şiruri de 0 şi 1

acolo nici nu mai pâlpâie scânteia reptiliană

ce vremuri

când pleoapele animalelor duse la abator dimineaţa

se mai zbăteau încă

pe drumuri de ţară-n format electronic

o nebunie

să te întorci mereu acasă la tine

după o veche zi de serviciu

să crezi că ai un loc numai al tău

ca şi cum

într-o zi

ferestrele nu se vor dezghioca din senin

cu sunet izbit de pereţi

ca să îţi măture pentru totdeauna absenţa

ce zic

urma oricărei absenţe.

literaţii stau pe facebook

îşi pierd unii altora vremea

se vaietă de soarta lor ingrată

şi-o distribuie tolerant cu nesaţ

            chestia aia aşa şi pe dincolo

ghemotocul de neputinţă şi narcisism cronic

îi vezi cum se laudă ca la uşa îngustă a cortului

cu realizările lor mai ceva ca nicicum.

it-iştii stau pe skype

scot bani din piatră seacă

lucrează peste program

cu pauze pentru development creativ

puţin le pasă de autismul utilizatorului de rând

prea ocupaţi cu al lor

îi simţi cum îşi freacă satisfăcuţi mâinile-n gând

cu realizările lor mai ceva ca nicicum.

de ce n-ar da mâna

letriştii

cu

iteraţii.

am avea numai de câştigat

succesiune de 0

tot la 1000 de clicuri

un site va afişa codul din spate

succesiune de 1 şi 0

în fiecare dimineaţă la prima oră

mă uit în oglindă

aştept să văd ce se ascunde acolo

tot la 1000 de clipiri nedumerite

un chip va lăsa

fericirea lui sisif

la iveală

succesiune de 1 şi 1

tot blocul de cărămidă din spate

şi cartierul capitalist cu familii de-a gata

oraşul din care nu poţi pleca

ţărişoara intrată-n pământ de ruşine

pe continentul de-acum harcea-parcea

planeta întreagă

un cocoloş de hârtie pe care nu scrie nimic.

ce mă opreşte să dau like

deşi nu-mi place postarea

de parcă i-aş da ghes unui cerşetor

în loc să-l ignor şi pace

sau să-l trimit la muncă

pe plantaţiile din propriul său cap

în altarele bisericilor vandalizate.

ce mă opreşte să fiu o idee mai sociabil

deşi nu mi-am pus niciodată problema

spune şi tu.

ce mă opreşte să dau amărâtul de like

unei poze care nu îmi spune nimic

ar trebui să fiu darnic

dar nyet nicio reacţie

mă păstrez pentru acea întrebare

la două cuvinte de moarte

când te opreşti să-ţi dai singur un like.

 

[Vatra, nr. 4-5/2018, pp. 46-55]

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.