Încercările de a-i înălța statura filosofică lui Lenin prin valorificarea interesului său pentru Hegel sunt destul de vechi. Merită amintită aici traducerea, în 1938, a conspectelor lui Lenin din Hegel în franceză de către Guterman și Lefebvre¹ și însoțirea traducerii de un copios studiu introductiv. Tot Lefebvre a scris o carte despre Lenin², în care îl ia în serios, foarte în serios, ca filosof și examinează în profunzime relația lui Lenin cu filosofia hegeliană. Althuser a grupat câteva studii despre Lenin și Hegel într-o broșură, unul dintre studii fiind o comunicare la un congres internațional despre Hegel³. Interesul pentru „hegelianismul” lui Lenin a înflorit din nou începând cu anii 1990. S-a scris și o monografie foarte completă de către Kevin Anderson⁴, în 1995, precedată de apariția mai multor studii ale aceluiași autor. Stathis Kouvelakis a reluat, printre alții, tematica⁵ și în secolul nostru. Alte figuri ale marxismului occidental recent, precum Balibar, s-au apropiat cu seriozitate de Lenin filosoful. La aproape trei decenii de la dispariția blocului comunist subiectul pare să fi căpătat legitimitate teoretică și în afara marxism-leninismului ortodox. În cea mai vastă tentativă de resemnificare filosofică a îndeletnicirilor lui Lenin cu textele hegeliene, Anderson face din acesta un precursor al hegeliano-marxiștilor occidentali de mai târziu. Analiza concepției lui Lenin nu îndreptățește, credem, concluzii atât de ambițioase.

Putem distinge trei momente importante în istoria preocupărilor lui Lenin cu dialectica. a) Într-un prim moment, Lenin și-a format o idee despre dialectică pornind de la Capitalul lui Marx, dar mai ales de la scrierile lui Engels, Anti-Dühring (1878) și Ludwig Feuerbach și sfârșitul filosofiei clasice germane (1888). Această idee a fost completată și consolidată prin studiul unor opere ale lui Plehanov. Concepția leninstă despre dialectică din această perioadă se găsește expusă mai ales în Ce sunt „prietenii poporului” (1894) și Materialism și empiriocriticism (1909). b) În 1914 și 1915 Lenin studiază cu atenție unele lucrări ale lui Hegel, în special Logica acestuia (atât cea mare cât și cea din Enciclopedia științelor filosofice). Cu ocazia acestei lecturi își clarifică conceptul dialecticii, terminând prin redactarea cunoscutului text, publicat postum, ca și întregul conspectelor sale din Hegel, „În jurul problemei dialecticii”. c) În sfârșit, Lenin redactează, în 1921, broșura Încă odată despre sindicate, despre momentul actual și despre greșelile tovarășilor Troțki și Buharin (Opere complete, vol. 42), care conține o secțiune, „Dialectică și eclectism”, în care Lenin articulează cel mai clar ideea lui despre dialectică.  Acest text expune concepția lui Lenin după șapte ani de la întâlnirea cu Logica lui Hegel, la șapte ani după ce scrisese într-un caiet de note celebrul aforism:

Nu poți înțelege pe deplin „Capitalul” lui Marx și mai ales Capitolul I, fără să fi studiat temeinic și fără să fi înțeles întreaga Logică a lui Hegel. Prin urmare, niciun marxist nu l-a înțeles pe Marx timp de o jumătate de secol!!⁶

Kevin Anderson apreciază că, în secțiunea „Dialectică și ecelctism”, „demnă de observat în special … este menționarea explicită a dialecticii hegeliene și elaborarea sumară a unora dintre categoriile din Caietele Hegel: interconexiune, contradicție și automișcare, printre altele”. În acest text ar trebui să se vadă, așadar, influența directă a lui Hegel. Vom încerca să arătăm, în articolul de față, că întâlnirea cu Logica lui Hegel nu a modificat într-un mod important concepția lui Lenin despre dialectică, pe care acesta o luase de la Engels și căreia i-a rămas fidel, în mod necritic, până la sfârșit.

1. Lenin cititor de Hegel

1.1. Lenin pre-cititor de Hegel

Dacă Lenin nu l-a citit pe Hegel până în 1914, asta nu înseamnă că nu există referințe la Hegel în scrierile sale de dinainte. În Ce sunt „prietenii poporului” Lenin combate pe pagini întregi, răspunzându-i lui Mihailovski, ideea că „metoda dialectică” a lui Marx ar fi aceeași cu „metoda dialectică” a lui Hegel. Cunoștințele lui despre dialectica hegeliană provin, în acel moment, din postfața la ediția a doua a Capitalului, din Mizeria filosofiei, din Anti-Dühring și din Feuerbach și sfârșitul filosofiei clasice germane. El identifică bucuros dialectica hegeliană cu „triadele” teză-antiteză-sinteză și face următoarul contrast între Marx și Hegel:

… Marx spune răspicat că metoda sa este „exact contrariul” metodei lui Hegel. După Hegel, dezvoltarea ideii în conformitate cu legile dialectice ale triadei determină dezvoltarea realității. Numai în acest caz, firește, se poate vorbi de însemnătatea triadelor, de caracterul peremptoriu al procesului dialectic. După mine, spune Marx, dimpotrivă, „lumea ideilor nu este decât oglindirea lumii materiale”. Și totul se reduce deci la „înțelegerea pozitivă a prezentului și a evoluției necesare a acestuia”: nu le rămâne triadelor alt rol decâta cela de capac și de înveliș („am cochetat cu modul hegelian de exprimare”, spune Marx în aceeași postfață), pentru care pot manifesta interes numai filistinii.⁷

Critica lui Mihailovski de către Lenin, în apărarea dialecticii marxiste, nu este altceva decât reproducerea, cu citate in extenso, a criticii de către Engels a lui Dühring. Lenin este un apărător al materialismului dialectic, unde accentul cade pe materialism (tipic mediului intelectual al radicalilor ruși, nihiliști și socialiști revoluționari de la sfârșitul secolului al 19-lea). „Metoda” dialectică este identificată, după „Marx și Engels”, prin opoziție cu metoda metafizică, cu

metoda științifică în sociologie, metodă care concepe sociatatea ca un organism viu, aflat în permanentă dezvoltare (și nu ca o înlănțuire mecanică, permițând în consecință tot felul de combinații arbitrare de diferite elemente sociale), pentru studierea căruia este necesară o analiză obiectivă a relațiilor de producție care constituie formațiunea socialărespectivă, precum și cercetarea legilor funcționării și dezvoltării acesteia.⁸

Așa cum a dogmatizat ulterior vulgata marxist-leninstă, Lenin este, pe urmele lui Engels, un critic al „idealismului”, reprezentat atunci de epistemologiile anti-realiste precum cea a lui Mach, dar și de formele de neohegelianism care apăreau mai ales în spațiul anglo-saxon, precum și al materialismului mecanicist, reprezentat atunci de materialiștii „vulgari” Büchenr, Vogt și Moleschott (ultimul direct influențat de vechea „conștiință filosofică” a lui Marx și Engels, adică de umanismul materialist al lui Feuerbach). Ceea ce îl interesează, este apărarea unui materialism scientist care să „depășească” punctul de vedere mecanicist fără să devină altceva (energetism, ca la Otswald, panpsihism, ca la criticatul James Ward, etc.), adică a unui materialism care să rămână naturalist.

Tot pe această linie, a apărării bec et ongles a materialismului dialectic, se înscrie și contribuția principală a lui Lenin la filosofie, Materialism și empiriocriticism. Din prefață rezultă clar că unul dintre scopurile autorului este apărarea dialecticii lui Engels⁹. S-a remarcat că Lenin nu trece dincolo de modelul său în această carte,  ba chiar că nici nu se ridică la înălțimea simplificărilor nefilosofice ale lui Engels. Merleau-Ponty, încă, în 1955, expedia filosofia lui Lenin din Materialism și empiriocriticism ca „gnoseologie pre-hegeliană și chiar pre-kantiană”¹⁰, care „anulează tot ce s-a putut spune despre cunoaștere de la Epicur încoace”¹¹ fie și numai în cadrul materialismului.

Opinia comuniștilor este, natural, opusă celei a fostului comunist Merleau-Ponty. Un Lucien Sève, de exemplu, interpretează fidelitatea simplificatoare și lipsită de creativitate a lui Lenin față de Engels ca pe o exemplificare a „poziției de partid”, a partizanatului în filosofie și consideră că în Materialism și empiriocriticism nu este vorba despre o filosofie leninistă distinctă ci despre un „aport leninist extrem de important la apărarea, ilustrarea și dezvoltarea marxismului”¹². De altfel, spune Sève în perfect gogoman,

Lenin are o cunoștință perfectă a clasicilor marxismului – lucru prin care se distinge de ai noștri Merleau-Ponty trecuți, prezenți și viitori. Îi cunoaște atât de bine, cum i-a studiat încă din tinerețea sa studențească cu pana în mână […] și i-a asimilat până la un asemenea punct încât este practic imposibil de deosebit în Materialism și empiriocriticism ceea ce vine de la Marx și Engels și ceea ce vine de la Lenin însuși – și asta fără să mai vorbim de referințele explicite și de citate, mai mult de 200 într-o carte de vreo 300 de pagini, extrase din opere de Marx și Engels¹³.

Dacă, într-adevăr, nu se poate distinge ce este al lui Lenin de ce este al lui Engels, este pentru că tot ce se găsește la Lenin este luat din Engels. Leszek Kolakowski spune lucrurilor pe nume foarte clar, caraterizând gândirea lui Lenin din Materialism și empiriocriticism astfel:

Ca filosofie este lipsită de finețe și amatoristică, bazată pe „argumente” de simț comun completate de citate din Engels (numai două propoziții din Marx sunt citate în întreaga carte) și abuz fără reținere de oponenții lui Lenin. Ea arată un eșec complet de a le înțelege punctele de vedere și reținere în ce privește efortul de a face acest lucru. Nu adaugă aproape nimic la ceea ce este conținut în pasajele citate din Engels și Plehanov, principala diferență fiind că Engels avea simțul umorului și Lenin deloc. Compensează această lipsă prin batjocură ieftină și insulte, discredintându-și adversarii ca nebuni reacționari și lachei ai clerului. Argumentele lui Engels sunt vulgarizate și transformate în forme catehetice seci …¹⁴

Concepția despre dialectică a lui Lenin este, deci, engelsiană la origine. Foarte pe scurt, potrivit lui Engels dialectica se definește ca „știința legilor generale ale mișcarii și dezvoltării naturii, ale societății omenești și ale gândirii”¹⁵. Aceste binecunoscute legi sunt legea unității contrariilor, a trecerii calității în cantitate și invers și a negării negației. Engels, potrivit lui Lenin, „a reușit să înlăture idealismul hegelian și să înțeleagă genialul sâmbure de adevăr al dialecticii lui Hegel”¹⁶. Se înțelege că și Lenin a reușit același lucru. Dialectica lui Hegel este un „prețios rod al sistemelor idealiste”, un „grăunte de mărgaritar pe care cocoși ca Büchner, Dühring & Co. (laolaltă cu Leclair, Mach, Avenarius ș.a.) n-au știut să-l ciugulească din grămada de gunoi a idealismului absolut”¹⁷. Engels consideră, de asemenea, că dialectica este o „metodă” separabilă de sistemul „idealist” al lui Hegel, idee care va face carieră, Lenin însuși vorbind în numeroase rânduri¹⁸ despre „metoda dialectică” aliată „concepției materialiste” ca despre un fel de ansamblu de norme și procedee de care trebuie să asculte și pe care trebuie să le pună în operă activitatea teoretică a omului. Există, așadar, nu numai o teorie a dialecticii, care este sau ambiționează să fie „gnoseologia” sau logica dialectică, cât mai ales o practică a dialecticii materialiste. Practica găsindu-se la Marx, teoria încercând să o construiască Engels. Doar că practica lui Marx este una teoretică, în timp ce Lenin va inaugura o modalitate empirică de a practica dialectica, adică o modalitate dialectică a acțiunii revoluționare.

1.2. De ce l-a citit Lenin pe Hegel?

Chiar dacă își derivă întraga știință de la Engels, Lenin, totuși, nu încetează a vorbi despre Hegel, uneori în afara unor citate din Engels, cu siguranța celui care are convingerea că știe despre ce-i vorba, că a înțeles dialectica lui Hegel. Astfel, i se întâmplă chiar să citeze din Enciclopedia științelor filosofice¹⁹, un pasaj despre materialism ca „sistem consecvent al empirismului”. Sau scrie că „dialectica, precum a explicat încă Hegel, conține momentul relativismului, al negării, al scepticimului, dar nu se reduce la relativism”²⁰. Nicio umbră de îndoială în ce privește înțelegerea lui Hegel. De ce, atunci, la vârsta de 44 de ani, s-a mai apucat Lenin să-l studieze pe Hegel?

Un studiu din cărticica lui Athusser despre raportul lui Lenin la filosofie se deschide cu expunerea unei ușoare „contradicții” de care trebuie să dea seama cel care studiază gândirea lui Lenin. Contradicția este aceea că, pe de o parte, Lenin scrie în 1914 că nimeni nu-l poate înțelege pe Marx fără a studia Logica lui Hegel dar, pe de altă parte, nici Lenin nu-l studiase pe Hegel până atunci. Concluzia lui Lenin, că niciun marxist nu-l înțelesese pe Marx timp de o jumătate de secol pare să i se aplice și lui. Oare să recunoască Lenin implicit că nici el nu-l înțelesese pe Marx? Dar acest lucru este absurd, consideră Althusser, când Lenin citise Capitalul la 15 ani și „îl înțelesese cum nimeni nu l-a înțeles vreodată … până într-acolo încât cea mai bună introducere la Capitalul lui Marx se găsește la Lenin”²¹.

Alternativa este următorea: fie Lenin nu l-a înțeles pe Marx înainte de a-l citi pe Hegel (absurd), fie Lenin l-a înțeles pe Hegel înainte de a-l citi. Este tocmai ceea ce susține, halucinant, acest altminteri eminent filosof care este Althusser:  „în fond Lenin n-avea nevoie să-l citească pe Hegel pentru a-l înțelege pentru că îl înțelesese deja, citind cu atenție și înțelegând pe Marx”²². Dacă, însă, Lenin nu l-a citi pe Hegel ca să-l înțeleagă, atunci de ce l-a citit?

Proudhonianul Bernard Voyenne dă următoarea explicație, calificată de „măgărie” de Sève:

Se știe – sau nu se știe – că Lenin nu l-a citit pe Hegel decât după ce a luat puterea (sic), atunci când avea în jur de cincizeci de ani. Această lectură târzie denotă, mi se pare, o neliniște : Vladimir Illici (sic), înainte de a dispărea, a vrut să se asigure totuși dacă dialectica era adevărată, în cazul contrar întreaga sa acțiune riscând să se dărâme și ea.²³

Suntem parțial de acord cu Voyenne. Putem fi de acord și cu Althusser, cu următoarele adăugiri, care arată că, în definitv, nu suntem de acord. Lenin n-avea nevoie să-l citească pe Hegel ca să-l înțeleagă, e adevărat, dacă accentul cade pe „n-avea nevoie”, adică Lenin nu avea această curiozitate intelectuală, acest interes teoretic. El avea o imagine despre Hegel, formată prin studiul scrierilor critice ale lui Marx și Engels. Nu se poate spune, însă, că l-a înțeles pe Hegel. L-a citit pe Hegel pentru a-și confirma această imagine, pentru a găsi în textul hegelian pasaje care să poată fi decupate și interpretate în sensul dorit. Lenin face, așadar, o exegeză inversă a logicii hegeliene. În acest sens trebuie înțeleasă ideea lui Lenin de a-l „răsturna” pe Hegel și nu așa cum crede Althusser (vide infra). Lectura leniniană a lui Hegel nu este, deci, deschisă, fără presupoziții, atentă la sens, critic-rațională, reflexivă; nu este o lectură filosofică. Este o lectură ideologică, așa cum fusese și lectura empiriocriticiștilor criticați în cartea din 1909. Este naiv să se creadă că Lenin învățase între timp să citească cum se cuvine un filosof. Diferența este că, în cazul empiriocritiștilor, Lenin reținea din texte pasajele utile în perspectiva demolării empiriocriticismului, în timp ce, în cazul lui Hegel, el elimină asemnea pasaje și le reține pe acelea care pot fi (răs)tălmăcite în sensul ideilor proprii.

1.3. Cum l-a citit Lenin pe Hegel?

Lenin a citit, între altele, cartea cea mai dificilă a lui Hegel, Știința logicii. Nu trebuie să i se ia în nume de rău că, mai ales la început, n-a înțeles întotdeauna bine ceea ce citea. Totuși, se vede aici, în felul neînțelegerii, modul în care el citea în perspectiva gândului propriu, adică a dogmei engelsiene; modul în care înțelegerea lui Lenin este funciarmente o răstălmăcire. Două exemple sunt de ajuns.

Fragment citit din Hegel	Conspectul lui Lenin	Comentariul lui Lenin
„Dar, în plus, caracterul necesar al legăturilor și producerea imanentă a diferențelor trebuie să fie arătate în chiar cuprinsul tratării obiectului, căci ele fac parte din procesul de determinare progresivă propriu conceptului.”24	„În vechea logică nu există trecere, dezvoltare (a conceptelor și a gândirii), nu există „o legătură internă necesară” (43) între toate părțile și „Übergang” unora în altele. Și Hegel formulează două cerințe fundamentale: 1) „Necesitatea legăturii” și 2) „generarea imanentă a deosebirilor”.”25	„Foarte important!! Iată ce înseamnă aceste cerințe după părerea mea: 1) Este necesară înlănțuirea, legătura obiectivă între toate laturile, forțele, tendințele etc. într-un ansamblu de fenomene dat; 2) „generarea imanentă a deosebirilor” – logica internă obiectivă a evoluției și a luptei dintre deosebiri, a polarității.”26

Obiectul despre care vorbește Hegel este obiectul științei logicii, materia acestei discipline, dacă se dorește. Hegel tratează, așadar, despre metoda logicii sale. Metoda „nu e întru nimic ceva deosebit de obiectul și de conținutul său, deoarece este conținutul în sine, d i a l e c t i c a  c e-i  e s t e  i m a n e n t ă, care-i face obiectul să înainteze”²⁷. Hegel scrie despre caracterul de indicații exterioare ale titlurilor care compun tabla de materii, despre cum acestea sunt determinații ale reflecției care a parcurs deja tot materialul și acum face bilanțul. Aceste titluri nu exprimă, în cazul unui tratat clasic de logică, momentele autodezvoltării conceptului, nu au legături necesare, ci sunt simplu juxtapuse în funcție de criterii externe, practico-pedagogice („gruparea omogenului, așezarea a ceea ce e mai simplu înaintea a ceea ce e compus”²⁸). La fel stau lucrurile și în cazul logicii lui Hegel, cu deosebirea că, în tratarea obiectului, Hegel arată, ceea ce nu fac logicile obișnuite, necesitatea trecerii de la un capitol la altul etc., adică urmărește dialectica imanentă conținutului. Aceasta este semnificația paragrafului hegelian. Lenin, însă, se desprinde foarte ușor de sensul textului și îl „trage la temă”, la tema materialismului dialectic. „Cerințele” pe care le vede Lenin în textul hegelian sunt să se țină cont de unitatea dialectică  contrariilor, înlănțuirea și deopotrivă lupta lor. Lenin gândește deja aplicarea dialecticii la „fenomene”, adică la natură, tema Dialecticii naturii.

Fragment  citit	Conspectul lui Lenin	Comentariul lui Lenin
„Dar ideea generală pe care a așezat-o la baza acestor considerații și a susținut-o este aceea a obiectivității aparenței și a necesității contradicției, care ține de natura determinațiilor gândirii …”29	„Două lucruri importante: (1) Die Objektivität des Scheins # (2) die Notwendigkeit des Wiederspruchs”30	„# Nu cumva prin aceasta vrea să spună că și aparența este obiectivă, deoarece în ea există una dintre laturile lumii obiective? Nu numai Wesen, dar și Schein este obiectivă. Există o deosebire între subiectiv și obiectiv, DAR ȘI EA ÎȘI ARE LIMITELE EI.”31

Hegel vorbește aici despre importanța lui Kant pentru istoria dialecticii. Acesta a scos-o din conceptul de artă de a produce iluzii, de sofistică, la limită, și a arătat „că dialectica este un p r o c e- d e u  n e c e s a r  a l  r a ț i u n i i”³², oprindu-se însă doar la „aspectul abstract-negativ al dialecticului”³³. Pentru oricine l-a citit pe Kant, este evident că Hegel se referă la considerațiile avansate de Kant în introducerea la „Dialectica transacendentală” din Critica rațiunii pure. Aparența despre care este vorba nu este cea empirică, ci cea transcendentală. În distingerea aparenței transcendentale de aparența empirică și de aparența logică rezidă tot sensul „obiectivității” despre care vorbește Hegel. Aparența transcendentală nu poate fi eradicată, corectată, astfel încât să înceteze de a fi aparență, ea persistă și odată demascată. Rațiunea este în mod necesar sediul aparenței transcendentale, altfel spus, această iluzionare este constitutivă modului de a funcționa al rațiunii și nu e simplă eroare care ar putea fi remediată prin cunoaștere și prin exercițiu, așa cum este cazul cu erorile de raționament obișnuite. Aparența, la nivelul rațiunii, nu ține de particularitatea subiectului, ci de structura subiectivității. Rațiunea, în folosirea ei pură, aspiră la cunoașterea Absolutului, depășind experiența, dar se blochează necesarmente în judecăți antinomice. Contradicția rațiunii este, deci, necesară, nu accidentală.

Se poate vedea ușor că Lenin se îndepărtează din nou de sensul textului hegelian. Ceea ce îl interesează este raportul dialectic între subiectiv și obiectiv. Esența este obiectivă, aparența subiectivă, însă, fiindcă aparența este aparență a esenței, ea participă la obiectivitate. Se ajunge la esență plecând de la aparența subiectivă, care nu este iluzie fără legătură cu realul. Lenin urmărește în continuare, așadar, posibilitatea de a confirma în Hegel „gnoseologia” materialistă din Materialism și empiriocriticism.

Pe măsură ce avansează în textul Logicii, Lenin dă semne de a înțelege din ce în ce mai mult. Însă acest procedeu, al subordonării vreunui extras, considerat în abstracție de context, gândului propriu – adică al hermeneuticii inverse sau al răstălmăcirii – nu este abandonat. Althusser ridică procedeul lui Lenin la rangul de metodă de lectură sau de practică filosofică a lecturii. Practica sau metoda ar fi aceea a „epurării” textului pentru a ajunge la „esența hegelianismului”, care nu-i altceva decât miezul său rațional în sensul lui Marx³⁴, esență ce trebuie „să fie dezvăluită, înțeleasă, hinüberetten, curățată, purificată, ceea ce au și făcut Marx și Engels”³⁵. Textul hegelian trebuie „purificat” de tot ce se referă la Absolut, la Dumnezeu, etc., adică de tot ceea ce contravine punctului de vedere al proletariatului în filosofie, materialismul dialectic, sau de ceea ce n-are un raport direct la gnoseologia materialistă. Iată formularea principiului:

Inepții despre absolut (68-69). În general mă străduiesc să-l citesc pe Hegel în chip materialist: Hegel (după cum spune Engels) este materialism cu capul în jos. Adică elimin în mare parte pe bunul dumnezeu, absolutul, ideea pură etc.³⁶

(S-ar putea adăuga: ceea ce nu-l interesează pe Lenin plus ceea ce Lenin nu înțelege și nu poate trage la temă.)

Marxistul francez Althusser arată, în definitiv, corect cum procedează Lenin, chiar dacă valorizează pozitiv această procedură și îi găsește merite cu care nu putem fi de acord:

[Lenin] adoptă, pentru a-l citi pe Hegel, o nouă practică filosofică, o practică ce decurge din punctul de vedere al clasei proletare, adică din materialismul dialectic. Ceea ce-l interesează pe Lenin din Hegel sunt mai înainte de toate efectele acestei lecturi materialist dialectice a lui Hegel, anume efectele produse de lectura pasajelor din Hegel cu referire mai ales la ceea ce se numește „teoria cunoașterii” și dialectică.³⁷

Althusser descrie această metodă, pe care o mai numește și a „decojirii” (épluchage) astfel:

1. Respingerea unei mase de propoziții și de teze cu care nu este absolut nimic de făcut, din care nu se poate extrage nimic, învelișuri fără miez.

2. Reținerea anumitor fructe sau legume, bine alese și curățate cu precauție, sau alegerea (désintrication) miezului lor de coaja lor groasă și amestecată (intriquée) în miez, printr-un veritabil travaliu de transformare: „Din ele (din galimatia hegeliană) trebuie să scoți în prealabil dialectica materialistă. Restul, în proporție de 9/10, este coajă, gunoi” (p. 130)³⁸

Aplicarea metodei se vede prin trecerea sub tăcere pur și simplu a unor părți întinse din Știința logicii (și din alte cărți conspectate) sau, ocazional, prin exclamații de genul: „36: obscurantism clerical. Dumnezeu, împărăția adevărului etc. etc.”³⁹; „Absurdități despre dovada ontologică, despre dumnezeu!”⁴⁰ (și Logica din Enciclopedie este „curățată” de cinci pagini…). Următoarea afirmație a lui Althusser, privitoare la felul în care Lenin își apropriază critica hegeliană a lui Kant, poate fi generalizată la întreaga întreprindere leniniană: „Lenin ia ceea ce-l interesează, din punctul său de vedere, din discursul pe care Hegel îl ține dintr-un cu totul alt punct de vedere”⁴¹

2. „Dialectică și eclectism”

2.1. De la pahar la sindicat

Să revenim acum la textul lui Lenin din 1921 și să examinăm conținutul secțiunii lui „filosofice”. Scopul lui Lenin, în această secțiune, este să-l critice pe Buharin. Buharin încerca să-l împace pe Zinoviev cu Troțki cu privire la natura și funcția sindicatelor. Zinoviev susținea că sindicatele sunt o școală a comunismului, în timp ce Troțki afirma că sindicatele sunt un aparat tehnic-administrativ. Buharin nu vedea „niciun temei logic pentru a conchide că prima teză sau cea de-a doua nu este justă: sunt juste amândouă, precum justă este și o îmbinare a lor”⁴².

Pentru a-l critica, Lenin ia un exemplu dat de însuși Buharin ca să ilustreze ideea că puncte de vedere diferite pot să nu fie contradictorii și, deci, pot fi reținute împreună. Iată, deci, textul citat de Lenin:

„Tovarăși, multora dintre dv. discuțiile care au loc aici le fac o impresie cam de felul acesta: vin doi oameni și se întreabă unul pe altul ce este paharul care se află pe masă. Unul spune: „este un cilindru de sticlă, și afurisit să fie cine o spune că nu-i așa. Celălalt spune: „paharul este un recipient de băut, și afurisit să fie cine o spune că nu-i așa””⁴³.

Lenin se prevalează de cuvântul „logic” și îi reproșează lui Buharin că adoptă punctul de vedere al logicii clasice, nedialectic. Buharin nu gândește paharul dialectic, atunci când acceptă cele două teze precum și îmbinarea lor, ci doar eclectic. De la paharul din acest exemplu Lenin va trece, prin analogie, la sindicat și va găsi în „împăciuitorismul” lui Buharin aceeași eroare, cea a unui „eclectism mort și lipsit de conținut”⁴⁴.

2.2. Eclectic vs. dialectic

Critica leninistă trece, deci, prin articularea a două opoziții conceptuale. Prima dintre ele este cea dintre logica formală și logica dialectică, o opoziție clasică în cadrul marxism-leninsmului.

Logica formală, spune Lenin, la care ne limităm în școlile noastre (și trebuie să ne limităm – cu unele corectări – în clasele inferioare⁴⁵), ia definițiile formale, conducându-se după ceea ce este mai obișnuit sau după ceea ce sare mai ades în ochi și se limitează la atât⁴⁶.

Desigur, afirmația lui Lenin, de altfel imprecisă conceptual, n-are nicio bază teoretică, el ignoră teoria definiției din logica formală, de la Aristotel și până la contemporanii săi, Russell și Whitehead. Ideea care se desprinde de aici este cea a valorii epistemologice (sau gnoseologice, în terminologia preferată de Lenin) reduse a logicii formale. Definițiile care respectă legile acesteia nu permit cunoașterea veritabilă a obiectelor definite, întrucât sunt „unilaterale” și nu capturează decât aspecte externe, fixe, ale acestor obiecte, simple abstracții. Dacă „paharul este un cilindru de sticlă” sau „paharul este un recipient de băut” ar fi într-adevăr definiții logic corecte, poate că Lenin ar avea dreptate; însă aceste definiții sunt inadecvate, fiecare fiind prea largă și neprecizând diferența specifică a obiectului definit în cadrul genului reținut ca proxim. În orice caz, este manifest adevărat că două definiții logic incorecte, puse împreună, nu pot forma o definiție corectă, prin care obiectul definit să fie cunoscut univoc. Dacă definițiile anterioare nu sunt corecte, atunci nici definiția paharului ca „și cilindru de sticlă, și recipient de băut” (sau „pe de o parte, cilindru de sticlă, pe de alta, recipient de băut”) nu poate fi corectă. Lenin, însă, consideră expresiile lui Buharin ca fiind definiții formal corecte și argumentează că conjungerea lor nu permite cunoașterea veritabilă a obiectului definit:

Dacă, în acest caz, luăm două sau mai multe definiții diferite și le îmbinăm cu totul la întâmplare (și cilindru de sticlă, și recipient de băut), obținem o definiție eclectică, care ne arată diferite laturi ale obiectului, și altceva nimic⁴⁷.

Lenin utilizează termenul „eclectic” într-un sens peiorativ, sens pe care termenul îl dobândise în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, când filosofia școlii eclectice a lui Victor Cousin, filosofie universitară oficială, spiritualistă și liberală, devenise ținta atacurilor concentrate mai ales ale filosofiilor scientiste și materialiste. Eclectismul se înțelege, potrivit celebrului Vocabular al lui Lalande, în două sensuri: ca școală și ca metodă. Ca metodă, ecelctismul este:

1. Reunire de teze conciliabile împrumutate diversor sisteme de filosofie și care sunt juxtapuse, neglijând pur și simplu părțile non conciliabile ale acestor sisteme.

2. Conciliere, prin descoperirea unui punct de vedere superior, a tezelor filosofice prezentate mai întâi ca opuse de către autorii care le susțineau.⁴⁸

Pentru a înțelege în profunzime sensul distincției reale între eclectic și dialectic ar trebui făcută o comparație serioasă a felului în care Victor Cousin, fondatorul istoriei filosofiei ca disciplină filosofică în Franța, aplică metoda eclectică atunci când face istoria filosofiei și a felului în care scrie Hegel, modelul lui Cousin, istoria filosofiei. Fără a fi în măsură să facem acest lucru, putem reține că, pentru Lenin, a fi eclectic însemnă a pune în conjuncție logică niște abstracții, unde „logic” este luat în sensul logicii clasice, iar „abstracție” în sensul hegelian, cel de aspect care apare separat de relațiile sale adevărate cu restul.

2.3. Dialectica paharului

Gândirea dialectică, după Lenin, evită unilateralitatea nu prin simpla conjuncție logică a unor momente considerate abstract, ci prin considerarea sintetică a lor în unitatea lor dinamică, concretă (unde „concret” are tot sensul hegelian, de ceea ce este complet determinat prin diferențe, de totalitate a diferențelor). Paharul lui Buharin poate fi gândit dialectic după cum urmează, potrivit regulilor metodei descrise mai sus:

Un pahar este, incontestabil, un cilindru de sticlă și, totodată, el este un recipient de băut. Dar el nu are numai aceste două însușiri sau calități sau laturi, ci și un număr infinit de alte calități, laturi, relații și „mijlociri” cu tot restul lumii. Paharul este un obiect greu, care poate servi ca proiectil. El poate servi ca presse-papiers, ca adăpost pentru un fluture prins, poate fi prețuit ca obiect cu încrustații sau desene artistice, cu totul independent de felul că este sau nu bun pentru băut, că este sau nu făcut din sticlă, că are o formă perfect cilindrică sau nu tocmai cilindrică etc. etc.

Mai departe. Dacă acum am nevoie de un pahar ca recipient de băut, pentru mine nu este deloc important să știu dacă forma lui este perfect cilindrică sau dacă el este într-adevăr făcut din sticlă; în schimb, este important ca el să n-aibă vreo crăpătură la fund și ca, folosindu-mă de el, să nu-mi tai buzele etc. Dacă n-am nevoie de un pahar pentru băut, ci pentru o întrebuințare la care poate servi orice cilindru de sticlă, atunci mă pot servi și de un pahar cu crăpătură la fund sau chiar fără fund etc.⁴⁹

A fi un cilindru de sticlă sau un recipient de băut sunt determinații oarecare, neavând o importanță mai mare decât altele. Logica formală le atribuie o preeminență în raport cu esența, ea gândește obiectul „metafizic”, esențialist și eternalist. În revanșă, logica dialectică surprinde aceste determinații ca având importanță întotdeauna într-un context spațio-temporal (atunci și acolo) și, mai ales, pragmatic. Practica determină ce este un pahar, nu contemplarea esenței sale „metafizice”. Acțiunea umană, desfășurată istoric, va spune ce este paharul, ca realitate concretă, istorică și ea. Aici Lenin precizează cu privire la automișcarea, schimbarea paharului: „în ce privește paharul, acest lucru nu se vede clar dintr-o dată, dar nici paharul nu rămâne neschimbat, și îndeosebi se schimbă destinația lui, întrebuințarea lui, legătura lui cu lumea înconjurătoare”⁵⁰.

(În paranteză: Lenin nu avea cultura filosofică necesară ca să-și dea seama cât de idealistă este această afirmație: dacă schimbarea relațiilor unui lucru cu lumea este o schimbare reală (și nu o schimbare-Cambridge⁵¹), afirmația revine la acceptarea relațiilor interne, adică la concepția că relațiile în care intră un lucru (sau, cel puțin, unele relații) sunt constitutive pentru lucrul respectiv. Dacă doctrina relațiilor interne nu este acceptată, atunci paharul nu se schimbă în realitate și, deci, el nu poate fi gândit dialectic. „Dialectica paharului” ar putea deveni un sobrichet pentru o întreprindere teoretică găunoasă, ca și „teoria chibritului”. Închidem paranteza.)

Paragrafele citate exemplifică modul în care trebuie înțeles un principiu al metodei: în definiția unui obiect trebuie să intre practica, pe care Lenin o determină din punct de vedere teoretic ca „criteriu al adevărului” și din punct de vedere practic ca „determinant … al legăturii dintre obiect și ceea ce este necesar omului”. Necesar omului este un proiectil, practica va face „mijlocirea” între această necesitate și lucrul pe care îl numim „pahar”. Dacă am nevoie de un proiectil, atunci, aruncând cu paharul, voi determina paharul ca proiectil; dacă am nevoie de un recipient de băut atunci, bând dintr-un con de hârtie, voi determina acest obiect ca fiind un pahar. Opozițiile logicii formale (un pahar nu este un proiectil, o bucată de hârtie nu este un pahar), pe care gândirea⁵² le pune în actul contemplării, sunt depășite în cadrul unor practici specifice, determinațiile regide înmuindu-se și trecând unele în altele. Astfel, paharul se vădește a fi unitatea concretă a unor contrarii, unitatea cilindrului de sticlă și a recipientului de băut, a proiectilului și a presse-papier-ului, a obiectului estetic și a adăpostului pentru fluturi etc.

Este important să înțelegem că, pentru Lenin, „multilateralitatea” conceperii dialectice a paharului nu se reduce la conjuncția logică a unor predicate. Conjuncția logicii clasice nu ține seama de timp, de spațiu, de practică, pe care le consideră factori extralogici. Ea ignoră, deci realitatea, adică rezultatul întâlnirii existenței cu practica omenească. Aspectele obiectului trebuiesc expuse ca momente ale unui proces care se desfășoară în istorie, în istoria omului ca ființă socială. A vedea legitatea dindărătul succesiunii momentelor înseamnă a gândi obiectul dialectic.

Acest text al lui Lenin a reușit să atragă atenția unor filosofi respectabili. De exemplu, Marcuse îl citează în Rațiune și revoluție și comentează:

Orice fapt poate fi supus unei analize dialectice, de exemplu un pahar de apă, ca în celebra discuție a lui Lenin. Dar orice asemenea analiză ar conduce în structura procesului socio-istoric și ar expune-o ca fiind constitutivă faptelor aflate sub analiză. Dialectica ia faptele ca elemente ale unei totalități istorice definite de care ele nu pot fi izolate. În referința lui la un pahar de apă, Lenin afirmă că „întregul practicii omenești trebuie să intre în „definiția” obiectului”; obiectivitatea independentă a paharului de apă este astfel dizolvată. Orice fapt poate fi supus analizei dialectice numai în măsura în care orice fapt este influențat de antagonismele procesului social⁵³

A nu privi obiectul analizat în abstracție de „totalitatea istorică definită”, cum spune Marcuse, ci a-l privi ca deopotrivă rezultat și obiect al procesului socio-istoric, iată ce înseamnă a gândi dialectic potrivit acestui text al lui Lenin. (Reluăm paranteza suspiciunii: rămâne dubios că paharul poate fi dialectizat, cel puțin în direcția indicată de Lenin. Ar trebui făcut mai întâi – e tot Lenin cel de la care luăm sugestia – un studiu istorico-antropologic exhaustiv, înainte de a putea îndrăzni o inutilă dialectică a paharului.)

2.4. Dialectica sindicatului

Eclectismul lui Buharin consta în negarea celor „rele”, a insuficiențelor pozițiilor lui Zinoviev și Troțki și în afirmarea conjunctivă a celor „bune”, în scopul depășirii „unilateralității” fiecarei poziții. Ce spune Zinoviev nu e fals, ci numai unilateral; similar pentru Troțki. Împreună ei ne dau adevărul. Adevărul este determinat aici ca multilateralitate, adică numai ca unitate conjunctivă, sau sinoptică, a unei pluralități. Pentru Lenin, însă, unilateralul este necesarmente fals, pentru că este o abstracție. Adevărul este determinat drept concret, iar concretul este mai mult decât multilateralitate: de la multilateral la concret este aceeași distanță ca de la pluralitate la totalitate. Multilateralitatea poate foarte bine să exprime falsul și o și face când este considerată dintr-un punct de vedere eclectic, adică al logicii formale obișnuite. Prin urmare, a spune că un sindicat este un aparat (ca Troțki), dar nu numai, și în același timp o școală (ca Zinoviev), dar nu numai, este a persista în eroare, eroarea de a face abstracție de concretul istoric:

Sindicatele sunt dintr-un punct de vedere o școală; dintr-alt punct de vedere – un aparat; dintr-un al treilea punct de vedere – o organizație a oamenilor muncii; dintr-un al patrulea punct de vedere – o organizație aproape numai a muncitorilor industriali; dintr-un al cincilea punct de vedere – o organizație pe ramuri de producție ș.a.m.d. La Buharin nu găsim nici urmă de fundamentare, de analiză proprie, menită să demonstreze de ce trebuie luate primele două „laturi” ale problemei sau ale obiectului, și nu a treia, a patra, a cincea ș.a.m.d.⁵⁴

A gândi dialectic sindicatele înseamnă a face un studiu complet al controversei cu privire la sindicate și, cel mai important, a studia sindicatele în raport cu „practica omenească”, „în împrejurărările concrete date”⁵⁵. Cu alte cuvinte, gândirea dialectică invită practica, i.e. practica revoluționară, să determine ce este un sindicat, în funcție de nevoile momentului în contextul dat, adică cel al construcției socialismului imediat după marea revoluție din 1917. Într-un alt text Lenin spune, fără obișnuitele sale ricoșeuri polemice, ce este un sindicat în U.R.S.S. în 1921:

… la noi, sindicatele acționează nu numai ca uniuni ale oamenilor muncii, nu numai ca constructori ai economiei noastre – în asta constă sarcina lor principală –, dar și ca forțe de stat care construiesc un stat nou, fără moșieri și fără capitaliști și care, deși constituie o minoritate, pot să contruiască o societate nouă, comunistă, și o vor construi, pentru că le este asigurat sprijinul zecilor de milioane de oameni care au trăit din munca lor.⁵⁶

Cum nu ne-am propus un studiu al controversei asupra sindicatelor, nu adâncim aici dialectica sindicatului. (Dar o asemenea dialectică este mult mai plină de sens decât dialectica paharului.) Revenind la „Dialectică și eclectism”, merită amintită concluzia lui Lenin:

Sursa „teoretică”  a greșelii – din moment ce Buharin, prin exemplul lui cu „paharul”, a pus chestiunea sursei teoretice – este clară. Greșeala teoretică – în cazul de față gnoseologică – a lui Buharin constă în înlocuirea dialecticii prin eclectism. Punând problema în mod eclectic, el s-a încurcat de tot și a alunecat în sindicalism. Greșeala lui Troțki este că privește lucrurile în mod unilateral, se aprinde repede, exagerează, se îndărătnicește. Platforma lui se bazeazăpe ideea că paharul e un recipient de băut, dar în cazul de față se constată că el n-are fund …⁵⁷

Lenin schițează aici o dialectică a controversei, poziția „unilaterală” a lui Troțki reprezentând teza, negată de „eclectismul” lui Buharin, negarea acestei negații fiind poziția „dialectică” a lui Lenin. (Ce înfiorătoare ne apare concepția lui Lenin! Nu „împăciuitorism”, ca rabinul din cunoscuta glumă, ci dialectică, adică dezmințire și conservare, altfel spus răstălmăcire a punctelor de vedere concurente … individul nu poate avea dreptate decât cu dreptatea partidului (sau a lui Lenin, sau a lui Stalin, sau a lui Ceaușescu, ceea ce e totuna), el are dreptate numai în actul autocriticii, adică numai atât cât reușește să se mențină integrat în partid, să nege în el negarea gândirii unice, adică tocmai veritabila gândire, tocmai adevărata libertate. Și cât cinism în ideea de bază, a acestui fiat al practicii revoluționare, care decide asupra înseși esenței lucrurilor! Un lucru este ceea ce partidul îl face să fie, nu există punct de vedere independent de acțiunea revoluționară. În practica revoluționară cele patru degete ale mâinii sunt un multiplu de cinci.)

3. Ce i-a adus lui Lenin lectura lui Hegel

Secțiunea „Dialectică și eclectism” este remarcabilă, am spus,  pentru că numele lui Hegel este asociat conceptului dialecticii. Nu Marx, nici, mai ales, Engels, ci Hegel. Lenin referă explicit importantul termen „automișcare” (Selbstbewegung) la Hegel, precum și concepția adevărului ca fiind concret (das Wahre is das Ganze). Acest lucru este nou. Până atunci, referințele lui Lenin în problema dialecticii era în zdrobitoare majoritate la Engels. Până și puținele referințe la Marx par luate apud Engels.

Însă ce legătură este între dialectica paharului și cea hegeliană? Ce se găsește în acest text în plus față de textele mai vechi?

Un an după asocierea numelui lui Hegel cu conceptul dialecticii Lenin recomanda chiar „studierea sistematică a dialecticii lui Hegel din punct de vedere materialist, adică a dialecticii pe care Marx a aplicat-o în mod practic atât în „Capitalul”, cât și în scrierile sale istorice și politice […]”⁵⁸. Fără studiul dialecticii lui Hegel materialismul nu poate deveni militant, pentru că nu este cu adevărat dialectic. Lenin nu recomandă doar studierea lui Marx, ci recomandă tuturor studiul direct al lui Hegel prin prisma „răsturnării” operate de Marx:

Sprijinindu-ne pe modul în care a aplicat Marx dialectica lui Hegel, putem și trebuie să analizăm această dialectică sub toate aspectele, să publicăm în revistă extrase din principalele opere ale lui Hegel și să le interpretăm din punct de vedere materialist, comentându-le pe baza exemplelor de aplicare a dialecticii de către Marx, precum și prin folosirea exemplelor de dialectică în domeniul relațiilor economice și politice ce ne sunt din belșug oferite de istoria modernă și în special de războiul imperialist și de revoluția contemporană.⁵⁹

În acest pasaj se simt ecouri ale modului în care Lenin însuși îl citise pe Hegel cu șapte ani înainte, în biblioteca din Berna. Dar să revenim la întrebarea de mai sus: s-a schimbat, oare, concepția despre dialectică a lui Lenin în urma lecturii Logicii lui Hegel? Se poate spune, cum o face Kouvelakis, că intervenția politică și teoretică a lui Lenin în anii de după Primul Război se datorează întâlnirii cu Hegel? Că Lenin ar fi deprins, citind Logica lui Hegel, „algebra revoluției”, după expresia lui Herzen?

Concepția lui Lenin despre dialectică era, înainte de a-l studia pe Hegel, în întregime engelsiană. În 1914 el încearcă, totuși, să înțeleagă cu adevărat dialectica ducându-se direct la Hegel. Ce înseamnă aceasta? Ce tip de înțelegere urmărea Lenin? Lenin urmărea să înțeleagă pe plan practic dialectica, adică să deprindă o cunoaștere instrumentală a dialecticii. Pe plan teoretic, el n-a ieșit niciodată din conceptul engelsian. De aceea, în 1915, când lecturile din Hegel îi erau proaspete în memorie, Lenin definește dialectica ca și cum nu l-ar fi citit pe Hegel: „metoda de a studia toate împrejurările concrete ale unui eveniment și ale dezvoltării sale” (după versiunea engleză); „studiul ansamblului condițiilor concrete ale unui fapt și al dezvoltării lui” (versiunea franceză); „studiul întregii situații concrete a unui eveniment și al dezvoltării sale” (italiană) sau, în traducerea oficială românească, „studierea tuturor condițiilor concrete în care s-a desfășurat un eveniment”⁶⁰.

Așa se explică și faptul că Lenin îndeamnă la studiul lui Plehanov, imediat după ce se recunoaște afinitatea concepției acestuia despre adevăr cu cea a lui Hegel:

Mi se pare că este cazul, în paranteză, să atrag atenția tinerilor membri de partid că nu poți deveni un comunist conștient, un comunist adevărat fără a studia – subliniez: a studia – tot ceea ce a scris Plehanov în domeniul filosofiei, fiindcă asta-i tot ce-i mai bun în întreaga literatură marxistă internațională⁶¹.

Și, mai departe, într-o notă de subsol:

Cu acest prilej nu putem să nu arătăm, în primul rând, că ar fi de dorit ca în ediția, în curs de apariție, a operelor lui Plehanov, toate articolele de filosofie să fie grupate laolată într-unul sau mai multe volume aparte, cu indexuri amănunțite etc., fiindcă volumele acestea trebuie să facă parte din seria de manuale obligatorii ale comunismului. În al doilea rând, statul muncitoresc, după părerea mea, trebuie să pretindă profesorilor de filosofie să cunoască expunerile lui Plehanov asupra filosofiei marxiste și să știe să transmită cunoștințele lor studenților …⁶²

În Caietele filosofice Lenin ajunge la o părere proastă despre Plehanov, care nu înțelesese dialectica din cauză că nu îl citise pe Hegel și al cărui materialism era mai degrabă vulgar decât dialectic (ceea ce se vede în felul în care îi critică pe „empiriocriticiști”). Plehanov nu avea, de fapt, cunoașterea instrumentală (sau tehnică) a dialecticii. El poseda, însă, cunoașterea teoretică. Ca să știe ce este dialectica, comunistului îi ajunge să-l citească pe Plehanov, de unde recomandarea lui; dar ca să învețe să gândească dialectic – și în sensul acesta să înțeleagă dialectica – materialistul trebuie să îl studieze pe Hegel. Cu Plehanov înveți despre dialectică, cu Hegel înveți dialectică.

Or, așa cum arată Kolakowski, Plehanov prezintă dialectica hegeliană ca pe o

metodă de cercetare care consideră toate fenomenele din punct de vedere al dezvoltării și interdependenței lor, și caută să găsească în orice formă de viață germenele distrugerii acelei forme și a transformării acesteia în opusul ei: caută peste tot să descopere forțe și atribute dincolo de cele care apar la prima vedere. Dezvoltarea potrivit schemei „triadice” nu este, totuși, esențială pentru doctrina lui Hegel. Dialectica discerne de asemenea salturi calitative în natură și în societate, luând naștere din acumulările de schimbări cantitative. În acest fel Plehanov, ca Engels, tratează dialectica ca pe o metodă care poate fi abstrasă de filosofia hegeliană, detașată de metafizica idealistă și aplicată unei concepții despre lume materialiste.⁶³

Lenin scrie despre dialectică, așadar, în siajul lui Plehanov. Elementele concepției plehanoviste sintetizate de Kolakowski se pot identifica ușor și la Lenin. Critica schemei „triadice”, de exemplu, apare și la Lenin, deja în Ce sunt prietenii poporului, unde Lenin îl combate pe Mihailovski făcând apel la Engels și la Plehanov. Importanța cercetării fenomenelor din punctul de vedere al interdependenței lor, al totalității în care intră a reieșit limpede din cele de până acum. Diferența față de Plehanov și față de Engels este una doar de detaliu. Plehanov considera că cele trei legi ale dialecticii se pot reduce la două: legea unității contrariilor și legea trecerii cantității în calitate și viceversa⁶⁴. Plehanov nu acordă mare interes legii negării negației. Lenin, la fel, pune accent pe legea unității contrariilor, neacordând mare atenție saltului calitativ, atât de important pentru Plehanov, nici negării negației pe care Stalin, mai târziu, o va suprima de-a dreptul din expunerea pe care o dă dialecticii. Legea sau principiul unității contrariilor este cea care, singură, informează expunerea metodei din 1921.

Pentru a încheia, nu se găsește practic nimic nou despre dialectică în textul din 1921 în comparație cu Materialism și empiriocriticism. „Metodologia dialectică” a lui Lenin, cum a mai fost numită⁶⁵, nu s-a schimbat în urma întâlnirii cu Logica lui Hegel. Cel mult s-a precizat. Dacă ceva s-a schimbat, este felul în care Lenin își reprezenta natura și societatea, adică lumea materială, sau realitatea. De aceea el utilizează termenul hegelian Selbstbewegung, automișcare. Cu alte cuvinte, Lenin înțelege acum altfel dialecticul și, prin urmare, înțelege și metoda dialectică pornind de la dialectic, adică de la ceea ce conține în sine o dialectică, adică de la „automișcare”, procesul al cărui resort este contradicția internă. Acesta ni se pare a fi fost efectul studierii lui Hegel asupra lui Lenin.

Survenirea aceastei transformări de viziune, situată la nivelul „concepției materialiste despre lume”, se manifestă limpede în nota următoare:

Mișcarea și „a u t o m i ș c a r e a” (N.B. acest lucru! Mișcarea autonomă (de sine stătătoare), spontană, lăuntric-necesară), „schimbarea”, „mișcarea și viața”, „principiul oricărei automișcări”, „impulsul” (Trieb) spre „mișcare” și spre „activitate” – opoziția față de „l i p s a  d e  v i a ț a  a  f i i n ț ă r i i” – cine va crede că în aceasta constă esența „hegelianismului”, a hegelianismului abstract și abstrus (greoi, încâlcit?)?? Această esență a trebuit să fie dezvăluită, înțeleasă, hinüberetten, curățată, purificată, ceea ce au și făcut Marx și Engels.⁶⁶

Realitatea naturală și socială este proces, ansamblu interconectat, totalitate de fenomene solidare care se transformă potrivit unor legi, a căror știință este dialectica. Hegel l-a ajutat pe Lenin să-și reprezinte un proces fără subiect, cum susține și Althusser. Această nouă imagine a lumii, în cadrul aceleiași concepții despre lume (=materialismul dialectic) este sugestiv ilustrată de Lenin prin cunoscuta metaforă (heraclitică) a râului:

Râul și picăturile în acest râu. Poziția fiecărei picături, raportul dintre ea și celelalte; legătura ei cu celelalte; direcția mișcării ei; viteza; linia mișcării – dreaptă, curbă, circulară, etc. – în sus, în jos. Suma mișcării. Conceptele ca inventarii ale diferitelor laturi ale mișcării, ale diferitelor picături (=„lucruri”) ale diferitelor „șuvoaie” etc. Iată à peu près tabloul lumii după Logica lui Hegel, firește minus bunul dumnezeu și absolutul.⁶⁷

Cu „minus bunul dumnezeu și absolutul” Lenin purifică procesul universal de orice subiect (absolutul fiind, la Hegel, subiect). Putem spune că Lenin ajunge la o reașezare a ontologiei materialismului dialectic în reprezentări procesualiste. Nu este vorba, propriu-zis, despre o recategorializare a ontologiei, întrucât Lenin nu trece de la viziunea procesului, mijlocită de logica hegeliană, la articularea unei categorii filosofice (lucru pe care îl încercase Marx⁶⁸). Ideea de schimbare, de evoluție este nu concepută propriu-zis, ci reprezentată sau închipuită plecând de la intuiția procesului, adică a unei succesiuni legice de faze ce prezintă o unitate organică.

În concluzie, Lenin nu și-a modificat nici concepția despre lume, nici concepția despre dialectică în urma lecturilor din Hegel. Din păcate, parcurgerea filosofiei lui Hegel nu l-a făcut mai filosof decât era, adică prea puțin.

__________

¹ Cahiers sur la dialectique hégélienne, Paris : Galimard, 1938. O altă traducere a apărut ulterior: Cahiers philosophiques, trad. L. Vernant et É. Bottigeli, Paris : Editions Sociales

² Henri Lefebvre, Pour connaître la pensée de Lénine, Bordas, 1957

³ Louis Althusser, Léniné et la philosophie Paris: Maspero, 1969; Lénine et la philosophie suivi de Marx et Lénine devant Hegel, Paris : Maspero, 1972

⁴ Kevin Anderson, Lenin, Hegel and Western Marxism: A Critical Study, Urbana and Chicago: University of Illinois Press, 1995.

⁵ Stathis Kouvelakis, „Lenin as reader of Hegel” in Sebastian Budgen, Stathis Kouvelakis, and Slavoj Žižek  (editori), Lenin Reloaded: Toward a Politics of Truth, Durham: Duke University Press, 2007

⁶ Opere complete, vol. 29 (Caiete filosofice), p. 152

⁷ Opere complete, vol. 1, p. 164.

⁸ Ibid., p. 162

⁹ Lenin, Opere complete, vol. 18 (Materialism și empiriocriticism), p. 9

¹⁰ Merleau-Ponty, Les aventures de la différence, Paris: Gallimard, 2000, p. 89

¹¹ Ibid., p. 87

¹² Lucien Sève, „Lénine philosophe communiste” in La différence, Paris: Editions Sociales (Collection Les Essays de la Nouvelle Critique), p. 93

¹³ Ibid., p. 61

¹⁴ Main Currents of Marxism, taducere engleză de P.S. Falla, New York, London: W.W. Norton & Co., 2008, p. 722

¹⁵ Marx și Engels, Opere complete, vol. 20, p. 138

¹⁶ Lenin, ibid., p. 325

¹⁷ Ibid., pp. 251-252. În traducerea franceză găsim, în loc de „gunoi”, „fumier”, gunoi de grajd, amestec de baligă, urină și paie. Această expresie arată elocvent înălțimea intelectuală a criticii lui Lenin.

¹⁸ e.g. ibid., pp. 261, 343.

¹⁹ Lenin, Opere complete, vol. 18 (Materialism și empiriocriticism), p. 126

²⁰ Ibid., p. 132

²¹ Althusser, « Lénine devant Hegel» in Lénine et la philosophie suivi de Marx et Lénine devant Hegel, Paris: F. Maspero, 1972, p. 77

²²Ibid., p. 79

²³ B. Voyenne in R. Aron (ed) De Marx au marxisme, Paris : Ed. de Flore, 1948, p. 42 apud L. Sève, op.cit., p. 113. Sic-urile îi aparțin lui Sève.

²⁴ Hegel, Știința logicii, trad. D.D. Roșca, p. 37 [III, 43]

²⁵ Lenin, Opere, vol. 29 (Caiete filosofice), p. 83

²⁶ Ibid.

²⁷ Ibid., p. 36 [III, 42]

²⁸ Hegel, ibid.

²⁹ Hegel, op.cit., p. 38 [III, 44]

³⁰ Lenin, op. cit., p. 83

³¹ Ibid., p. 84

³² Hegel, ibid.

³³ Ibid.

³⁴ Ibid.

³⁵ Lenin, op.cit., p. 119

³⁶ Ibid., p. 87

³⁷ Althusser, op.cit.,p. 81

³⁸ Ibid., p. 82

³⁹ Lenin, op.cit., p. 82

⁴⁰ Ibid., p. 155

⁴¹ Althusser, p. 85

⁴² Ibid., p. 301

⁴³ Ibid., p. 302

⁴⁴ Ibid., p. 303

⁴⁵ Cf. Engels

⁴⁶ Ibid., p. 302

⁴⁷ Ibid.

⁴⁸ Vocabulaire techniaue et critique de la philosophie, Quadrige/PUF, 2006, p. 258

⁴⁹ Lenin, op. cit., p. 302

⁵⁰ Ibid., p. 303

⁵¹ Cf. Geach, McTaggart

⁵² La Hegel, intelectul, iar depășirea se face în momentul speculativ al gândirii rațiunii ; la Lenin practica înlocuiește speculația și nu mai e vorba deloc de rațiune și de distincția filosofică, atât de importantă pentru filosofia clasică germană, între intelect și rațiune.

⁵³ Herbert Marcuse, Reason and Revolution. Hegel and the Rise of Social Theory, ediția a 2-a, London: Routledge & Kegan Paul LTD, 1941, Pp. 314-315

⁵⁴ Ibid., pp. 304-305

⁵⁵ Ibid., p. 304

⁵⁶ Cuvântare rostită la cel de-al IV-lea congres general al muncitorilor din industria de confecții 6 februarie 1921, Opere complete, vol, 42, pp. 331-332

⁵⁷ Lenin, „Încă odată despre sindicate”, p. 309

⁵⁸ „Despre semnificația materialismului militant”, in Opere complete, vol. 45, pp. 31-32

⁵⁹ Ibid., p. 32

⁶⁰ „Südekumii ruși”, Opere complete, vol. 26, p. 119

⁶¹ Ibid., p. 303

⁶² Ibid., p. 303 n.

⁶³ Main Currents of Marxism, pp. 626-627

⁶⁴ Cf. Mircea Florian, Dialectica, sistem și metodă de la Platon la Lenin, București: Casa Școalelor, 1947, p. 138

⁶⁵ Henri Lefebvre, Pour connaître la pensée de Lénine, Bordas, 1957, p. 130

⁶⁶ Lenin, Opere complete, vol. 29, p. 119.

⁶⁷ Ibid., p. 124.

⁶⁸ Cf. Althusser.

 

 

[Vatra, nr. 6-7/2018, pp. 160-170]